ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1276/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1276/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș, la data de 29
noiembrie 2002, sub nr. 1248/3321/2002, reclamanta R.L. a chemat în judecată pe
pârâții Primăria Municipiului Târgu-Mureș, reprezentată prin Primar, SC L. SA
și M.F., solicitând instanței să dispună modificarea dispoziției nr. 1279 din
21 noiembrie 2002, în sensul restituirii în natură a apartamentului nr. 3,
situat în Târgu-Mureș, înscris în C. F. nr. 800/II/Târgu-Mureș, nr. top.686/1, 686/2,
compus dintr-o
cameră,
dependințe și anexe gospodărești,
precum și anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 72/1998, prin care a
fost înstrăinat apartamentul în discuție.
Prin sentința civilă nr. 68 din 7 februarie 2003 a aceleiași instanțe,
s-a admis excepția de necompetență materială a Tribunalului Mureș, în ceea ce
privește cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare susmenționat,
s-a disjuns această cerere și s-a declinat competența de soluționare a cauzei
în favoarea Judecătoriei Târgu-Mureș.
Conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ., instanța a dispus suspendarea
judecării celorlalte cereri până la soluționarea irevocabilă a petitului
disjuns și declinat în favoarea Judecătoriei Târgu-Mureș.
Prin sentința civilă nr. 4601 din 26 septembrie 2003 a Judecătoriei
Târgu-Mureș, s-a respins acțiunea formulată de reclamantă împotriva celor trei
pârâți sus-menționați, ca urmare a admiterii excepției prescripției cererii în
anulare, cu obligarea reclamantei la plata sumei de 1.500.000 ROL, cheltuieli
de judecată, către pârâtul M.F.
Prin decizia nr. 18/A din 21 ianuarie 2004 a Curții de Apel Târgu-Mureș,
secția civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă
împotriva sentinței civile sus-menționate, hotărâre rămasă irevocabilă conform
deciziei civile nr. 902 R din 16 iunie 2006 pronunțată de Curtea de Apel
Târgu-Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și
familie, prin care s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
În urma repunerii cauzei pe rol, determinat de pronunțarea hotărârii
irevocabile date în dosarul privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare
în litigiu, reclamanta a formulat o nouă cerere de suspendare, în temeiul art.
244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a
dosarului nr. 4772/320/2006 al Judecătoriei Târgu-Mureș, având ca obiect
constatarea nevalabilității titlului statului, de preluare a imobilului în
litigiu.
Prin sentința civilă nr. 3100 din 3 iunie 2008 a Judecătoriei
Târgu-Mureș, s-a admis acțiunea reclamantei și s-a constatat nevalabilitatea
titlului în baza căruia Statul Român a dobândit dreptul de proprietate asupra
imobilului înscris în C.F. nr. 90213 col. Târgu-Mureș, nr.top.686/1,
nr.top.686/2, imobil situat în Târgu-Mureș, județul Mureș, constând în casă din
cărămidă cu patru corpuri și teren aferent. Hotărârea respectivă a rămas definitivă
și irevocabilă prin neapelare.
La cererea reclamantei, cauza a fost repusă pe rol, iar prin sentința
civilă nr. 1912 din 2 decembrie 2008 a Tribunalului Mureș, secția civilă, s-a
respins contestația formulată de aceasta.
In pronunțarea sentinței, prima instanță a reținut că, prin dispoziția
nr. 1279/2002, emisă de Primarul municipiului Târgu-Mureș, s-a dispus
restituirea în natură a unei părți din imobilul situat în Târgu-Mureș, județul
Mureș, respectiv a apartamentelor nr. 4, 5, 6, 7, 9, 10 și 13, împreună cu
terenul aferent și pivnița.
S-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent cu privire la
apartamentele nr. 1, 2, 3, 8, 11, 12, și 14, vândute foștilor chiriași, în
temeiul Legii nr. 112/1995.
S-a constatat că reclamanta are calitatea de moștenitoare a fostului
proprietar tabular, fiind îndreptățită la restituirea în natură a
apartamentelor nevândute împreună cu pivnița și terenul aferent, respectiv, la
acordarea de despăgubiri pentru apartamentele vândute, propunându-se înaintarea
întregii documentații la Prefectura județului Mureș.
Reclamanta este legatara universală a fostului proprietar tabular, V.E.,
decedat la 8 august 1978, aspect necontestat de pârâtă, ceea ce îi conferă calitatea
de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în temeiul art. 4 alin. (2) din
Legea nr. 10/2001.
Cu privire la caracterul preluării, instanța a reținut că, prin hotărâre
judecătorească irevocabilă, s-a stabilit caracterul abuziv al preluării (sentința
civilă nr. 3100/2008 a Judecătoriei Târgu-Mureș), imobilul intrând în
proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, de la defunctul V.E.,
fără respectarea prevederilor acestui act normativ.
Deși reclamanta a solicitat ca restituirea în natură a apartamentelor
din prezentul litigiu să fie dispusă în urma comparării titlurilor de
proprietate ale părților, invocând că titlul său este mai bine caracterizat,
instanța a constatat că este incidență procedura specială a Legii nr. 10/2001,
care stabilește felurile măsurilor reparatorii și condițiile de acordare a
acestora.
Astfel, în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, se
acordă forme de reparație în echivalent, constând în compensarea cu 4 alte bunuri
sau servicii ori acordarea despăgubirilor potrivit Titlului VII din Legea nr.
247/2005.
Normele care reglementează modalitățile de restituire prevăzute de Legea
nr. 10/2001 au caracter special, instanța, în raport de limitele învestirii,
prin cererea de chemare în judecată, și anume contestație întemeiată pe actul
normativ menționat, reținând că sunt incidente dispozițiile art. 20 alin. (2)
din această lege, a constatat că reclamantei i se cuvin măsuri reparatorii prin
echivalent, față de faptul că actul juridic de vânzare-cumpărare nr. 72/1998 nu
a fost anulat, sens în care există hotărâre judecătorească irevocabilă.
In consecință, în mod corect, au fost acordate măsuri reparatorii prin
echivalent, prin dispoziția nr. 1279/2002, pentru apartamentul nr. 3 din
prezentul litigiu.
De asemenea, Tribunalul a constatat că, pentru obținerea despăgubirilor,
trebuie urmată procedura reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în
cadrul căreia se vor stabili, în mod concret, cuantumul și felul
despăgubirilor.
Ca atare, instanța a considerat că, la momentul pronunțării sentinței,
nu sunt nesocotite, prin această modalitate de reparație, prevederile art. 1
din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale întrucât privarea de proprietate poate fi acoperită
printr-o justă despăgubire, al cărei cuantum va fi stabilit în condițiile
arătate mai sus.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel reclamanta, care a
fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 72A din 20 mai 2009 pronunțată
de Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie.
Față de dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,
republicată, Curtea a constatat că, în cazul în care imobilul a fost vândut cu
respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana îndreptățită are dreptul
la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare
a imobilului, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.
O prevedere similară era cuprinsă și în varianta inițială a legii,
respectiv în art. 19 alin. (2) raportat la art. 18 lit. d) texte de lege în
vigoare la data emiterii dispoziției atacate.
In concluzie, în mod corect, a fost respinsă cererea de restituire în
natură a apartamentului nr. 3, în contextul în care contractul de
vânzare-cumpărare încheiat cu fostul chiriaș nu a fost anulat prin hotărâre
judecătorească.
Chiar dacă dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 statuează
că persoanele ale căror imobile au fost preluate tară titlu valabil își
păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, în speța,
nevalabilitatea titlului de proprietate în baza căruia Statul Român a dobândit
imobilul în litigiu s-a constatat ulterior emiterii dispoziției nr. 1279/2002,
și anume, prin sentința civilă nr. 3100/2008 a Judecătoriei Târgu-Mureș.
Această hotărâre nu poate constitui, astfel, un motiv de cenzurare a
legalității dispoziției menționate, care răspunde exigențelor impuse de textele
în vigoare la data emiterii ei.
Cu privire la susținerea apelantei reclamante referitoare la necesitatea
comparării ridurilor de proprietate, Curtea de Apel a constatat că prima
instanță nu a fost învestită cu o asemenea cerere, astfel încât aceasta nu
poate fi examinată, pentru prima dată, în apel, în caz contrar, încălcându-se
dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Pe de altă parte, procedura comparării titlurilor este specifică
acțiunilor în revendicare, reclamanta neuzând de acest demers judiciar, ci de
dispozițiile speciale, instituite prin art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001
[art. 26 alin. (3), după republicare], dispoziții care derogă de la procedura
acțiunii în revendicare de drept comun.
Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamanta,
solicitând modificarea, în tot, a hotărârii atacate, în sensul admiterii
apelului, schimbării sentinței și admiterii contestației, cu modificarea
dispoziției contestate și restituirea în natură a apartamentului în litigiu.
Recurenta reclamantă a susținut că hotărârile pronunțate de instanțele
de fond sunt nelegale deoarece, dacă preluarea s-a făcut, de către stat, cu
încălcarea dispozițiilor legale în vigoare, bunul a fost preluat fără titlu
valabil, iar dreptul de proprietate nu a trecut în patrimoniul statului, ci a
rămas în patrimoniul titularului inițial, care a pierdut doar posesia în cauză.
În acest sens, a invocat Decizia Curții Constituționale nr. 73/1995.
Or, în speță, nevalabilitatea titlului statului, de preluare a
imobilului în litigiu, s-a constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă,
cu putere de lucru judecat.
Din aceeași perspectivă, în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,
normă incidență în cauză, „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu
valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care
o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de
restituire".
Legea nr. 1/2009 nu retroactivează, astfel încât nu este incidență în
procesul de față.
De asemenea, nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 20 alin. (2) din
aceeași lege, deoarece această normă juridică se referă la imobile care au
intrat în proprietatea statului cu un titlu valabil, conform art. 1 alin. (1)
din Legea nr. 112/1995, ceea ce nu este cazul în prezentul litigiu.
Chiar dacă nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare, trebuie să
se procedeze la compararea titlurilor de proprietate ale părților, urmând a se
da câștig de cauză celui mai bine caracterizat.
Invocă o decizie de speță, nr. 1109/R din 2 noiembrie 2003 a Curții de
Apel Brașov, prin care s-a reținut că este mai bine caracterizat titlul deținut
de partea al cărei autor ar fi avut câștig de cauză într-o eventuală acțiune în
revendicare, potrivit principiului „
nemo plus juris ad alium transferre
potest quam ipse habet
" („nimeni nu poate transmite altuia mai multe
drepturi decât are el însuși").
Recurenta reclamantă invocă și cauza Katz contra României, prin care
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 1 din Primul
Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale „dacă există cel puțin o constatare, din partea
instanței de judecată, a nevalabilității titlului statului, indiferent că
aceasta va fi inclusă, formal, în dispozitivul hotărârii judecătorești sau doar
în considerente, coroborat cu absența oricărei despăgubiri efective din partea
statului, în condițiile unui sistem de reparație prin echivalent apreciat de
Curte ca lipsit de caracter efectiv".
In drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dosar a depus întâmpinare intimatul pârât Municipiul Târgu-Mureș,
prin Primar, solicitând, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate
și a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este
nefondat, pentru următoarele considerente:
Într-adevăr, în cazul în care un bun trece, în mod nelegal, din
patrimoniul unui titular în cel al altuia și dacă se exercită un demers
judiciar pentru constatarea transferului abuziv de proprietate, soluția va fi
de admitere a acțiunii, în condițiile legii, cu consecința pronunțării unei
hotărâri declarative, prin care se va reține că bunul nu a ieșit niciun moment
din patrimoniul proprietarului inițial, care a pierdut, temporar, doar posesia.
În cazul imobilelor preluate în mod abuziv, de către stat, în perioada
regimului politic trecut, însă, reparația în forma solicitată de reclamantă, și
anume restituirea în natură a imobilului preluat de stat, nu se poate realiza,
ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, decât în condițiile acestei
legi și nu este, întotdeauna, rezultatul necesar al constatării nevalabilității
titlului statului, prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
În primul rând, contrar susținerilor recurentei, soluționarea
pretențiilor sale în legătură cu modificarea dispoziției nr. 1279 din 21
noiembrie 2002 și restituirea în natură a imobilului în litigiu, nu se poate
realiza decât în condițiile legii speciale de reparație, respectiv ale Legii
nr. 10/2001.
Aceasta, atât raportat la limitele de învestire a primei instanțe, și
anume cu o contestație formulată, în baza legii sus-menționate, iar nu cu o
acțiune în revendicare de drept comun, dar și raportat la aplicarea
principiului de drept potrivit căruia, în cazul concursului între legea
generală și cea specială, incidente în soluționarea raportului juridic
conflictual, se aplică legea specială („
specialiageneralibus
derogant
").
Astfel, în privința primului aspect relevat mai sus, reclamanta a
învestit instanța cu o contestație formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și o
acțiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat pentru
apartamentul în litigiu, fundamentată pe același act normativ, aceasta din urmă
fiind disjunsă și soluționată, în mod irevocabil, prin decizia civilă nr. 902 R
din 16 iunie 2006 a Curții de Apel Târgu-Mureș.
Reclamanta a pretins restituirea în natură a imobilului în litigiu, în
cadrul contestației formulate, în temeiul Legii nr. 10/2001, împotriva
dispoziției nr. 1279/2002, și ca rezultat al modificării acestei dispoziții,
iar nu în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, fundamentată pe
art. 480 C. civ.
Instanțele anterioare s-au pronunțat în limitele de învestire, cu
respectarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ., care impune soluționarea cauzei
doar în aceste limite.
Pe de altă parte, din perspectiva principiului sus-
enunțat, și anume „legile speciale derogă de la
cele generale", după intrarea în
vigoare a Legii nr. 10/2001, care,
așa cum s-a arătat, este o lege specială de reparație pentru imobilele preluate
în mod abuziv, în perioada regimului politic trecut, măsurile reparatorii de
care pot beneficia proprietarul deposedat abuziv sau moștenitorii săi nu pot fi
decât cele enunțate în această lege și pot fi acordate doar în condițiile
acestei legi.
În acest sens, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998
prevăd posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat fără titlu
valabil, de către foștii proprietari sau moștenitorii lor, în cazul în care nu
fac obiectul unor legi speciale de reparație. Or, Legea nr. 10/2001 este tocmai
o asemenea lege specială de reparație, care reglementează și ipoteza imobilului
pretins de reclamantă, preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950.
De asemenea, decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte
de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii vizând
chiar problema admisibilității acțiunii în revendicare formulată în temeiul
dreptului comun ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, obligatorie
conform art. 329 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că,
potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea
generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede
aceasta în cuprinsul legii speciale.
In cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială,
respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,
aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul
unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care,
astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității
raporturilor juridice".
Or, în speță, intimata pârâtă C.G. are un asemenea drept de proprietate,
dobândit, în calitate de moștenitoare, de la antecesorul său, M.F., în raport
de care s-a constatat valabilitatea titlului de proprietate al acestuia, ca
urmare a unei hotărâri irevocabile (sentința civilă nr. 4601 din 26 septembrie
2003 a Judecătoriei Târgu-Mureș, rămasă definitivă prin decizia nr. 18 A din 21
ianuarie 2004 a Curții de Apel Târgu-Mureș, și irevocabilă prin decizia nr. 902
R din 16 iunie 2006 a aceleiași instanțe) de respingere, ca prescrisă, a
acțiunii în anulare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de M.F.,
formulată de reclamanta din prezentul dosar.
In consecință, nici prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor
Omului, reclamanta nu își poate valorifica pretențiile asupra bunului în
litigiu, în contradictoriu cu pârâta C.G., prin intermediul unei acțiuni în
revendicare de drept comun, deoarece ar aduce atingere dreptului de proprietate
al părții adverse și principiului securității raporturilor juridice.
De altfel, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - cauza
Păduraru contra României, de exemplu - s-a stabilit că, Convenția Europeană a
Drepturilor Omului nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de
reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat
Convenția.
De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ca, de
altfel, și art. 6 din documentul european, nu pot fi interpretate ca
restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele
acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea
Convenției, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea
ce privește politica economică și socială.
Statul român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele
preluate în regimul trecut, în condițiile Legii nr. 10/2001.
In concluzie, recurenta nu poate pretinde și, cu atât mai puțin, obține,
soluționarea cererii sale după regulile acțiunii în revendicare clasice, și
anume prin compararea titlurilor de proprietate ale părților, instanța de apel
procedând, în mod legal, la înlăturarea acestei metode de rezolvare a acțiunii
formulate de parte.
În ceea ce privește caracterul abuziv al preluării, din perspectiva
actului normativ sus-menționat, acesta vizează atât preluarea fără titlu
valabil, cât și pe cea cu titlu valabil, nefiind relevantă, în speță, pentru
acordarea măsurilor reparatorii, natura preluării.
Cu alte cuvinte, indiferent că imobilul pretins prin notificare s-a
preluat cu titlu valabil sau fără titlu valabil, cum este cazul în speță, prin
hotărâre judecătorească irevocabilă stabilindu-se nevalabilitatea titlului
statului (sentința civilă nr. 3100 din 3 iunie 2008 a Judecătoriei
Târgu-Mureș), în cazul în care imobilul solicitat a fost vândut cu respectarea
prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana îndreptățită are dreptul numai la
măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare
imobilului, teren și construcții, determinată potrivit standardelor internaționale
de evaluare [art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală].
În același sens, art. 18 lit. c) din actul normativ menționat prevede
doar măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul în care imobilul a fost
înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Ca atare, Curtea de Apel a aplicat, în mod corect, dispozițiile art. 20
alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în speța de față, deoarece acțiunea în
nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 72/1998, încheiat în temeiul
Legii nr. 112/1995, de autorul pârâtei C.G., acțiune promovată de reclamanta
din dosarul de față, a fost respinsă, pentru prescripția dreptului la acțiune,
prin hotărâre judecătorească irevocabilă, ceea ce are drept efect păstrarea
valabilității titlului de proprietate al cumpărătorului, care se consideră,
astfel, legal perfectat.
În plus, instanța de apel, de asemenea, în mod corect, a avut în vedere
și a argumentat, în decizia recurată, că și la data emiterii dispoziției
contestate (ca și la data notificării), legea în forma în vigoare de la data
respectivă (forma inițială) conținea dispoziții asemănătoare [art. 19 alin. (2)
cu referire la art. 18 lit. d)] cu cele din legea în forma actuală. Aceasta
înseamnă că, în niciuna dintre formele sale, Legea nr. 10/2001 nu permitea
restituirea în natură, către foștii proprietari sau moștenitorii lor, a
imobilelor vândute, în mod legal, în temeiul Legii nr. 112/1995. In consecință,
reclamanta nu avea, nici la data formulării notificării, nici ulterior, până la
soluționarea acesteia, inclusiv în faza judiciară, vreo speranță legitimă, în
sensul Convenției Europene, că ar fi putut obține, în natură, apartamentul
pretins.
Reclamanta a mai susținut că dispozițiile art. 20 alin. (2) sunt
aplicabile doar în ipoteza imobilelor preluate cu titlu valabil, ceea ce nu
este real deoarece textul de lege nu distinge cu privire la forma de reparație
cuvenită fostului proprietar aflat în circumstanțele menționate în dispoziție,
în raport de natura preluării, cu sau fără titlu valabil. Or, acolo unde textul
de lege are o formulare generală, atunci și aplicarea lui va fi generală,
interpretul neputând proceda la distincții, dacă legea
nu le încorporează („
ubi lex non distinguit, nec nos distinguere
debemus
"- „unde
legea nu distinge, nici noi nu trebuie să
distingem").
Recurenta a redat și conținutul dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea
nr. 10/2001, în vigoare la data notificării, în prezent abrogate, conform Legii
nr. 1/2009, și, deși susținerile părții nu se concretizează într-o critică adusă
deciziei în legătură cu interpretarea sau aplicarea acestui text de lege,
rezultă implicit că, în opinia
acesteia,
incidența dispoziției respective, în speță, i-ar asigura, necondiționat, câștig
de cauză.
În primul rând, Curtea de Apel nu a înlăturat aplicarea art. 2 alin. (2)
din Legea nr. 10/2001, în speță, pe motiv că ar fi fost abrogat prin Legea nr.
1/2009, dimpotrivă, chiar a făcut referire la acesta, considerând, însă, în mod
greșit, că nu produce efecte, în privința confirmării calității de proprietar
asupra bunului a titularului deposedat, întrucât hotărârea de constatare a
nevalabilității titlului statului este ulterioară emiterii dispoziției nr.
1279/2002, pe care, pentru acest motiv, nu o poate cenzura.
În realitate, nu acesta este argumentul pentru care reclamanta nu poate
beneficia de restituirea în natură a apartamentului solicitat, pretențiile sale
fiind neîntemeiate pentru considerentele prezentate anterior, legate de
situația juridică actuală a imobilului, și anume cea de bun legal înstrăinat
prin Legea nr. 112/1995, situație care impune doar acordarea măsurilor
reparatorii prin echivalent, în beneficiul părții menționate.
Art. 2 alin. (2) din actul normativ în discuție, în vigoare la data
introducerii cererii de chemare în judecată, și care prevedea că persoanele
deposedate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la
data preluării, nu reprezintă un temei juridic care, prin el însuși, să
confere, în orice ipoteză, câștig de cauză fostului proprietar, în disputa sa judiciară
cu actualul titular al dreptului respectiv sau chiar cu reprezentantul unității
administrativ-teritoriale, în cadrul soluționării notificării potrivit Legii
nr. 10/2001, ceea ce este ipoteza dosarului de față.
În absența îndeplinirii altor cerințe prevăzute de lege, în speță, cele
privind obținerea desființării titlului de proprietate al chiriașului
cumpărător M.F., textul de lege invocat de reclamantă nu-i asigură acesteia o
soluție favorabilă în cadrul contestației la dispoziția de respingere a cererii
de restituire în natură, emisă de Primarul orașului Târgu-Mureș.
De altfel, partea finală a dispoziției legale enunțate menționează că
exercițiul concret al dreptului de proprietate, de către fostul proprietar, se
realizează după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire,
conform prevederilor prezentei legi, ceea ce nu este cazul în procesul de față.
În ceea ce privește decizia de speță nr. 1109 R din 2 noiembrie 2003 a
Curții de Apel Brașov, invocată în cererea de recurs, în afara faptului că
jurisprudența nu poate constitui precedent judiciar, cu efecte asupra
soluțiilor pronunțate în cauze similare ulterioare, nu poate servi nici ca
argument în soluționarea favorabilă a acțiunii formulate de reclamantă.
Soluționarea contestației formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, în sensul
admiterii cererii de restituire în natură, are o altă modalitate de rezolvare
decât cea privind acțiunea în revendicare, cum deja s-a arătat, iar poziția
părților (reclamant, pârât) din cele două procese (contestația exercitată
potrivit Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare formulată în temeiul art.
480 C. civ.) este diferită, cererile primind rezolvări distincte.
Pe de altă parte, pârâtul este diferit în cele două acțiuni, în
contestația întemeiată pe legea specială neparticipând actualul titular al
dreptului de proprietate, în speță, cumpărătorul chiriaș, menținut în prezentul
proces doar pentru opozabilitatea hotărârii, astfel încât, și din această
perspectivă, nu s-ar putea stabili, prin similitudine cu acțiunea în
revendicare, care dintre cei doi proprietari, cel deposedat abuziv și cel
actual, ar avea câștig de cauză.
Referitor la invocarea cauzei „Katz contra României", pentru
justificarea încălcării art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, în
speță, această hotărâre este nerelevantă, în primul rând, din cauza
circumstanțelor diferite ale celor două procese. Astfel, printre altele, în
litigiul ajuns pe rolul Curții Europene, în care, într-adevăr, s-a constatat
încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, reclamantul Katz
sesizase instanța națională cu o acțiune în nulitatea titlului statului,
nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de terț și revendicare,
obiectul cauzei fiind diferit decât cel din speța de față și implicând, în
consecință, un alt regim juridic de soluționare. După cum s-a arătat, în raport
și de data formulării acțiunii, revendicarea presupune alte reguli de judecată
și un alt cadru procesual decât cel specific contestaților formulate în temeiul
Legii nr. 10/2001, act normativ care stă la baza demersului judiciar de față.
Pe de altă parte, în cauza „Katz", deși se constatase nulitatea
titlului statului privind preluarea imobilului ce aparținuse autorului
reclamantului, acesta din urmă a pierdut, în acțiunea în nulitate și în
revendicare, pe motiv că terțul a fost de bună credință la încheierea
contractului. Or, în opinia Curții, vânzarea unui bun pentru care Statul nu
justifică dreptul de proprietate, chiar anterior constatării nevalabilității titlului
vânzătorului, reprezintă o privare de bun. Aceasta combinată cu absența totală
a despăgubirii reclamantului pentru o perioadă îndelungată de timp contravine
art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
In speță, respingerea cererii de restituire în natură a imobilului,
către reclamantă, a fost determinată de respingerea, prin hotărâre irevocabilă,
a acțiunii în nulitate, formulată de aceasta în temeiul Legii nr. 10/2001, iar
argumentul soluției în cauza respectivă, și anume promovarea cererii cu
depășirea termenului de prescripție, este imputabil reclamantei; în speța
„Katz", pierderea procesului, de către reclamant, nu viza atitudinea sa
procesuală, în sensul nerespectării cerințelor legate de termenul promovării
cererii, ci, în esență, era determinată de culpa Statului, care, prin
intermediul unei legislații lipsite de coerență și previzibilitate, a permis ca
două persoane diferite să fie titularele dreptului de proprietate asupra
aceluiași bun.
In concluzie, nu se poate stabili vreo similitudine între cauza de față
și cea aflată pe rolul Curții Europene, pentru a se reține aplicarea, în
prezentul litigiu, a principiilor de drept european și a argumentelor din
hotărârea respectivă.
In plus, cum, deja, s-a arătat, „constatarea nevalabilității titlului
statului", la care se face referire în hotărârea instanței europene, nu
are relevanță în speța de față deoarece, indiferent de natura preluării, în
cadrul Legii nr. 10/2001, dreptul fostului proprietar la măsuri reparatorii
pentru imobile înstrăinate, în mod legal, în condițiile Legii nr. 112/1995,
vizează doar pe cele în echivalent.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța
de apel a procedat la o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale
în materie, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge
recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art.
304 pct. 9 din același cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca ne fondat, recursul declarat de
reclamanta R.L.
împotriva deciziei nr. 72 A din 20 mai 2009 pronunțată de
Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, de
muncă și asigurări
sociale, pentru minori și familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 februarie 2010.