ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1276/2010

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș, la data de 29 noiembrie 2002, sub nr. 1248/3321/2002, reclamanta R.L. a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului Târgu-Mureș, reprezentată prin Primar, SC L. SA și M.F., solicitând instanței să dispună modificarea dispoziției nr. 1279 din 21 noiembrie 2002, în sensul restituirii în natură a apartamentului nr. 3, situat în Târgu-Mureș, înscris în C. F. nr. 800/II/Târgu-Mureș, nr. top.686/1, 686/2, compus dintr-o cameră, dependințe și anexe gospodărești, precum și anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 72/1998, prin care a fost înstrăinat apartamentul în discuție.

Prin sentința civilă nr. 68 din 7 februarie 2003 a aceleiași instanțe, s-a admis excepția de necompetență materială a Tribunalului Mureș, în ceea ce privește cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare sus­menționat, s-a disjuns această cerere și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgu-Mureș. Conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ., instanța a dispus suspendarea judecării celorlalte cereri până la soluționarea irevocabilă a petitului disjuns și declinat în favoarea Judecătoriei Târgu-Mureș. Prin sentința civilă nr. 4601 din 26 septembrie 2003 a Judecătoriei Târgu-Mureș, s-a respins acțiunea formulată de reclamantă împotriva celor trei pârâți sus-menționați, ca urmare a admiterii excepției prescripției cererii în anulare, cu obligarea reclamantei la plata sumei de 1.500.000 ROL, cheltuieli de judecată, către pârâtul M.F.

Prin decizia nr. 18/A din 21 ianuarie 2004 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile sus-menționate, hotărâre rămasă irevocabilă conform deciziei civile nr. 902 R din 16 iunie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, prin care s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă. În urma repunerii cauzei pe rol, determinat de pronunțarea hotărârii irevocabile date în dosarul privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare în litigiu, reclamanta a formulat o nouă cerere de suspendare, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. 4772/320/2006 al Judecătoriei Târgu-Mureș, având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, de preluare a imobilului în litigiu. Prin sentința civilă nr. 3100 din 3 iunie 2008 a Judecătoriei Târgu-Mureș, s-a admis acțiunea reclamantei și s-a constatat nevalabilitatea titlului în baza căruia Statul Român a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în C.F. nr. 90213 col. Târgu-Mureș, nr.top.686/1, nr.top.686/2, imobil situat în Târgu-Mureș, județul Mureș, constând în casă din cărămidă cu patru corpuri și teren aferent. Hotărârea respectivă a rămas definitivă și irevocabilă prin neapelare. La cererea reclamantei, cauza a fost repusă pe rol, iar prin sentința civilă nr. 1912 din 2 decembrie 2008 a Tribunalului Mureș, secția civilă, s-a respins contestația formulată de aceasta.

In pronunțarea sentinței, prima instanță a reținut că, prin dispoziția nr. 1279/2002, emisă de Primarul municipiului Târgu-Mureș, s-a dispus restituirea în natură a unei părți din imobilul situat în Târgu-Mureș, județul Mureș, respectiv a apartamentelor nr. 4, 5, 6, 7, 9, 10 și 13, împreună cu terenul aferent și pivnița. S-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent cu privire la apartamentele nr. 1, 2, 3, 8, 11, 12, și 14, vândute foștilor chiriași, în temeiul Legii nr. 112/1995. S-a constatat că reclamanta are calitatea de moștenitoare a fostului proprietar tabular, fiind îndreptățită la restituirea în natură a apartamentelor nevândute împreună cu pivnița și terenul aferent, respectiv, la acordarea de despăgubiri pentru apartamentele vândute, propunându-se înaintarea întregii documentații la Prefectura județului Mureș.

Reclamanta este legatara universală a fostului proprietar tabular, V.E., decedat la 8 august 1978, aspect necontestat de pârâtă, ceea ce îi conferă calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Cu privire la caracterul preluării, instanța a reținut că, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a stabilit caracterul abuziv al preluării (sentința civilă nr. 3100/2008 a Judecătoriei Târgu-Mureș), imobilul intrând în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, de la defunctul V.E., fără respectarea prevederilor acestui act normativ.

Deși reclamanta a solicitat ca restituirea în natură a apartamentelor din prezentul litigiu să fie dispusă în urma comparării titlurilor de proprietate ale părților, invocând că titlul său este mai bine caracterizat, instanța a constatat că este incidență procedura specială a Legii nr. 10/2001, care stabilește felurile măsurilor reparatorii și condițiile de acordare a acestora. Astfel, în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, se acordă forme de reparație în echivalent, constând în compensarea cu 4 alte bunuri sau servicii ori acordarea despăgubirilor potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Normele care reglementează modalitățile de restituire prevăzute de Legea nr. 10/2001 au caracter special, instanța, în raport de limitele învestirii, prin cererea de chemare în judecată, și anume contestație întemeiată pe actul normativ menționat, reținând că sunt incidente dispozițiile art. 20 alin. (2) din această lege, a constatat că reclamantei i se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent, față de faptul că actul juridic de vânzare-cumpărare nr. 72/1998 nu a fost anulat, sens în care există hotărâre judecătorească irevocabilă. In consecință, în mod corect, au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent, prin dispoziția nr. 1279/2002, pentru apartamentul nr. 3 din prezentul litigiu.

De asemenea, Tribunalul a constatat că, pentru obținerea despăgubirilor, trebuie urmată procedura reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în cadrul căreia se vor stabili, în mod concret, cuantumul și felul despăgubirilor. Ca atare, instanța a considerat că, la momentul pronunțării sentinței, nu sunt nesocotite, prin această modalitate de reparație, prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale întrucât privarea de proprietate poate fi acoperită printr-o justă despăgubire, al cărei cuantum va fi stabilit în condițiile arătate mai sus. Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel reclamanta, care a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 72A din 20 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Față de dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, Curtea a constatat că, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a imobilului, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. O prevedere similară era cuprinsă și în varianta inițială a legii, respectiv în art. 19 alin. (2) raportat la art. 18 lit. d) texte de lege în vigoare la data emiterii dispoziției atacate. In concluzie, în mod corect, a fost respinsă cererea de restituire în natură a apartamentului nr. 3, în contextul în care contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu fostul chiriaș nu a fost anulat prin hotărâre judecătorească.

Chiar dacă dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 statuează că persoanele ale căror imobile au fost preluate tară titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, în speța, nevalabilitatea titlului de proprietate în baza căruia Statul Român a dobândit imobilul în litigiu s-a constatat ulterior emiterii dispoziției nr. 1279/2002, și anume, prin sentința civilă nr. 3100/2008 a Judecătoriei Târgu-Mureș. Această hotărâre nu poate constitui, astfel, un motiv de cenzurare a legalității dispoziției menționate, care răspunde exigențelor impuse de textele în vigoare la data emiterii ei. Cu privire la susținerea apelantei reclamante referitoare la necesitatea comparării ridurilor de proprietate, Curtea de Apel a constatat că prima instanță nu a fost învestită cu o asemenea cerere, astfel încât aceasta nu poate fi examinată, pentru prima dată, în apel, în caz contrar, încălcându-se dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc.

civ. Pe de altă parte, procedura comparării titlurilor este specifică acțiunilor în revendicare, reclamanta neuzând de acest demers judiciar, ci de dispozițiile speciale, instituite prin art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 [art. 26 alin. (3), după republicare], dispoziții care derogă de la procedura acțiunii în revendicare de drept comun. Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea, în tot, a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului, schimbării sentinței și admiterii contestației, cu modificarea dispoziției contestate și restituirea în natură a apartamentului în litigiu.

Recurenta reclamantă a susținut că hotărârile pronunțate de instanțele de fond sunt nelegale deoarece, dacă preluarea s-a făcut, de către stat, cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare, bunul a fost preluat fără titlu valabil, iar dreptul de proprietate nu a trecut în patrimoniul statului, ci a rămas în patrimoniul titularului inițial, care a pierdut doar posesia în cauză. În acest sens, a invocat Decizia Curții Constituționale nr. 73/1995. Or, în speță, nevalabilitatea titlului statului, de preluare a imobilului în litigiu, s-a constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, cu putere de lucru judecat.

Din aceeași perspectivă, în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, normă incidență în cauză, „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire". Legea nr. 1/2009 nu retroactivează, astfel încât nu este incidență în procesul de față. De asemenea, nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 20 alin. (2) din aceeași lege, deoarece această normă juridică se referă la imobile care au intrat în proprietatea statului cu un titlu valabil, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, ceea ce nu este cazul în prezentul litigiu. Chiar dacă nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare, trebuie să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate ale părților, urmând a se da câștig de cauză celui mai bine caracterizat.

Invocă o decizie de speță, nr. 1109/R din 2 noiembrie 2003 a Curții de Apel Brașov, prin care s-a reținut că este mai bine caracterizat titlul deținut de partea al cărei autor ar fi avut câștig de cauză într-o eventuală acțiune în revendicare, potrivit principiului „ nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet " („nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuși"). Recurenta reclamantă invocă și cauza Katz contra României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale „dacă există cel puțin o constatare, din partea instanței de judecată, a nevalabilității titlului statului, indiferent că aceasta va fi inclusă, formal, în dispozitivul hotărârii judecătorești sau doar în considerente, coroborat cu absența oricărei despăgubiri efective din partea statului, în condițiile unui sistem de reparație prin echivalent apreciat de Curte ca lipsit de caracter efectiv". In drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dosar a depus întâmpinare intimatul pârât Municipiul Târgu-Mureș, prin Primar, solicitând, în esență, respingerea recursului, ca nefondat. Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate și a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Într-adevăr, în cazul în care un bun trece, în mod nelegal, din patrimoniul unui titular în cel al altuia și dacă se exercită un demers judiciar pentru constatarea transferului abuziv de proprietate, soluția va fi de admitere a acțiunii, în condițiile legii, cu consecința pronunțării unei hotărâri declarative, prin care se va reține că bunul nu a ieșit niciun moment din patrimoniul proprietarului inițial, care a pierdut, temporar, doar posesia.

În cazul imobilelor preluate în mod abuziv, de către stat, în perioada regimului politic trecut, însă, reparația în forma solicitată de reclamantă, și anume restituirea în natură a imobilului preluat de stat, nu se poate realiza, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, decât în condițiile acestei legi și nu este, întotdeauna, rezultatul necesar al constatării nevalabilității titlului statului, prin hotărâre judecătorească irevocabilă. În primul rând, contrar susținerilor recurentei, soluționarea pretențiilor sale în legătură cu modificarea dispoziției nr. 1279 din 21 noiembrie 2002 și restituirea în natură a imobilului în litigiu, nu se poate realiza decât în condițiile legii speciale de reparație, respectiv ale Legii nr. 10/2001.

Aceasta, atât raportat la limitele de învestire a primei instanțe, și anume cu o contestație formulată, în baza legii sus-menționate, iar nu cu o acțiune în revendicare de drept comun, dar și raportat la aplicarea principiului de drept potrivit căruia, în cazul concursului între legea generală și cea specială, incidente în soluționarea raportului juridic conflictual, se aplică legea specială („ specialiageneralibus derogant "). Astfel, în privința primului aspect relevat mai sus, reclamanta a învestit instanța cu o contestație formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și o acțiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat pentru apartamentul în litigiu, fundamentată pe același act normativ, aceasta din urmă fiind disjunsă și soluționată, în mod irevocabil, prin decizia civilă nr. 902 R din 16 iunie 2006 a Curții de Apel Târgu-Mureș.

Reclamanta a pretins restituirea în natură a imobilului în litigiu, în cadrul contestației formulate, în temeiul Legii nr. 10/2001, împotriva dispoziției nr. 1279/2002, și ca rezultat al modificării acestei dispoziții, iar nu în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, fundamentată pe art. 480 C. civ. Instanțele anterioare s-au pronunțat în limitele de învestire, cu respectarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ., care impune soluționarea cauzei doar în aceste limite. Pe de altă parte, din perspectiva principiului sus- enunțat, și anume „legile speciale derogă de la cele generale", după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care, așa cum s-a arătat, este o lege specială de reparație pentru imobilele preluate în mod abuziv, în perioada regimului politic trecut, măsurile reparatorii de care pot beneficia proprietarul deposedat abuziv sau moștenitorii săi nu pot fi decât cele enunțate în această lege și pot fi acordate doar în condițiile acestei legi.

În acest sens, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevăd posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, de către foștii proprietari sau moștenitorii lor, în cazul în care nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Or, Legea nr. 10/2001 este tocmai o asemenea lege specială de reparație, care reglementează și ipoteza imobilului pretins de reclamantă, preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950. De asemenea, decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema admisibilității acțiunii în revendicare formulată în temeiul dreptului comun ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, obligatorie conform art. 329 C. proc.

civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale. In cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice". Or, în speță, intimata pârâtă C.G.

are un asemenea drept de proprietate, dobândit, în calitate de moștenitoare, de la antecesorul său, M.F., în raport de care s-a constatat valabilitatea titlului de proprietate al acestuia, ca urmare a unei hotărâri irevocabile (sentința civilă nr. 4601 din 26 septembrie 2003 a Judecătoriei Târgu-Mureș, rămasă definitivă prin decizia nr. 18 A din 21 ianuarie 2004 a Curții de Apel Târgu-Mureș, și irevocabilă prin decizia nr. 902 R din 16 iunie 2006 a aceleiași instanțe) de respingere, ca prescrisă, a acțiunii în anulare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de M.F., formulată de reclamanta din prezentul dosar.

In consecință, nici prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamanta nu își poate valorifica pretențiile asupra bunului în litigiu, în contradictoriu cu pârâta C.G., prin intermediul unei acțiuni în revendicare de drept comun, deoarece ar aduce atingere dreptului de proprietate al părții adverse și principiului securității raporturilor juridice. De altfel, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - cauza Păduraru contra României, de exemplu - s-a stabilit că, Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenția.

De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ca, de altfel, și art. 6 din documentul european, nu pot fi interpretate ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială. Statul român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în regimul trecut, în condițiile Legii nr. 10/2001. In concluzie, recurenta nu poate pretinde și, cu atât mai puțin, obține, soluționarea cererii sale după regulile acțiunii în revendicare clasice, și anume prin compararea titlurilor de proprietate ale părților, instanța de apel procedând, în mod legal, la înlăturarea acestei metode de rezolvare a acțiunii formulate de parte.

În ceea ce privește caracterul abuziv al preluării, din perspectiva actului normativ sus-menționat, acesta vizează atât preluarea fără titlu valabil, cât și pe cea cu titlu valabil, nefiind relevantă, în speță, pentru acordarea măsurilor reparatorii, natura preluării. Cu alte cuvinte, indiferent că imobilul pretins prin notificare s-a preluat cu titlu valabil sau fără titlu valabil, cum este cazul în speță, prin hotărâre judecătorească irevocabilă stabilindu-se nevalabilitatea titlului statului (sentința civilă nr. 3100 din 3 iunie 2008 a Judecătoriei Târgu-Mureș), în cazul în care imobilul solicitat a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare imobilului, teren și construcții, determinată potrivit standardelor internaționale de evaluare [art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală].

În același sens, art. 18 lit. c) din actul normativ menționat prevede doar măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Ca atare, Curtea de Apel a aplicat, în mod corect, dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în speța de față, deoarece acțiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 72/1998, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, de autorul pârâtei C.G., acțiune promovată de reclamanta din dosarul de față, a fost respinsă, pentru prescripția dreptului la acțiune, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, ceea ce are drept efect păstrarea valabilității titlului de proprietate al cumpărătorului, care se consideră, astfel, legal perfectat.

În plus, instanța de apel, de asemenea, în mod corect, a avut în vedere și a argumentat, în decizia recurată, că și la data emiterii dispoziției contestate (ca și la data notificării), legea în forma în vigoare de la data respectivă (forma inițială) conținea dispoziții asemănătoare [art. 19 alin. (2) cu referire la art. 18 lit. d)] cu cele din legea în forma actuală. Aceasta înseamnă că, în niciuna dintre formele sale, Legea nr. 10/2001 nu permitea restituirea în natură, către foștii proprietari sau moștenitorii lor, a imobilelor vândute, în mod legal, în temeiul Legii nr. 112/1995. In consecință, reclamanta nu avea, nici la data formulării notificării, nici ulterior, până la soluționarea acesteia, inclusiv în faza judiciară, vreo speranță legitimă, în sensul Convenției Europene, că ar fi putut obține, în natură, apartamentul pretins.

Reclamanta a mai susținut că dispozițiile art. 20 alin. (2) sunt aplicabile doar în ipoteza imobilelor preluate cu titlu valabil, ceea ce nu este real deoarece textul de lege nu distinge cu privire la forma de reparație cuvenită fostului proprietar aflat în circumstanțele menționate în dispoziție, în raport de natura preluării, cu sau fără titlu valabil.

Or, acolo unde textul de lege are o formulare generală, atunci și aplicarea lui va fi generală, interpretul neputând proceda la distincții, dacă legea nu le încorporează („ ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus "- „unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem"). Recurenta a redat și conținutul dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data notificării, în prezent abrogate, conform Legii nr. 1/2009, și, deși susținerile părții nu se concretizează într-o critică adusă deciziei în legătură cu interpretarea sau aplicarea acestui text de lege, rezultă implicit că, în opinia acesteia, incidența dispoziției respective, în speță, i-ar asigura, necondiționat, câștig de cauză.

În primul rând, Curtea de Apel nu a înlăturat aplicarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în speță, pe motiv că ar fi fost abrogat prin Legea nr. 1/2009, dimpotrivă, chiar a făcut referire la acesta, considerând, însă, în mod greșit, că nu produce efecte, în privința confirmării calității de proprietar asupra bunului a titularului deposedat, întrucât hotărârea de constatare a nevalabilității titlului statului este ulterioară emiterii dispoziției nr. 1279/2002, pe care, pentru acest motiv, nu o poate cenzura. În realitate, nu acesta este argumentul pentru care reclamanta nu poate beneficia de restituirea în natură a apartamentului solicitat, pretențiile sale fiind neîntemeiate pentru considerentele prezentate anterior, legate de situația juridică actuală a imobilului, și anume cea de bun legal înstrăinat prin Legea nr. 112/1995, situație care impune doar acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în beneficiul părții menționate.

Art. 2 alin. (2) din actul normativ în discuție, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, și care prevedea că persoanele deposedate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, nu reprezintă un temei juridic care, prin el însuși, să confere, în orice ipoteză, câștig de cauză fostului proprietar, în disputa sa judiciară cu actualul titular al dreptului respectiv sau chiar cu reprezentantul unității administrativ-teritoriale, în cadrul soluționării notificării potrivit Legii nr. 10/2001, ceea ce este ipoteza dosarului de față. În absența îndeplinirii altor cerințe prevăzute de lege, în speță, cele privind obținerea desființării titlului de proprietate al chiriașului cumpărător M.F., textul de lege invocat de reclamantă nu-i asigură acesteia o soluție favorabilă în cadrul contestației la dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, emisă de Primarul orașului Târgu-Mureș.

De altfel, partea finală a dispoziției legale enunțate menționează că exercițiul concret al dreptului de proprietate, de către fostul proprietar, se realizează după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi, ceea ce nu este cazul în procesul de față. În ceea ce privește decizia de speță nr. 1109 R din 2 noiembrie 2003 a Curții de Apel Brașov, invocată în cererea de recurs, în afara faptului că jurisprudența nu poate constitui precedent judiciar, cu efecte asupra soluțiilor pronunțate în cauze similare ulterioare, nu poate servi nici ca argument în soluționarea favorabilă a acțiunii formulate de reclamantă.

Soluționarea contestației formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, în sensul admiterii cererii de restituire în natură, are o altă modalitate de rezolvare decât cea privind acțiunea în revendicare, cum deja s-a arătat, iar poziția părților (reclamant, pârât) din cele două procese (contestația exercitată potrivit Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare formulată în temeiul art. 480 C. civ.) este diferită, cererile primind rezolvări distincte. Pe de altă parte, pârâtul este diferit în cele două acțiuni, în contestația întemeiată pe legea specială neparticipând actualul titular al dreptului de proprietate, în speță, cumpărătorul chiriaș, menținut în prezentul proces doar pentru opozabilitatea hotărârii, astfel încât, și din această perspectivă, nu s-ar putea stabili, prin similitudine cu acțiunea în revendicare, care dintre cei doi proprietari, cel deposedat abuziv și cel actual, ar avea câștig de cauză.

Referitor la invocarea cauzei „Katz contra României", pentru justificarea încălcării art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, în speță, această hotărâre este nerelevantă, în primul rând, din cauza circumstanțelor diferite ale celor două procese. Astfel, printre altele, în litigiul ajuns pe rolul Curții Europene, în care, într-adevăr, s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, reclamantul Katz sesizase instanța națională cu o acțiune în nulitatea titlului statului, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de terț și revendicare, obiectul cauzei fiind diferit decât cel din speța de față și implicând, în consecință, un alt regim juridic de soluționare.

După cum s-a arătat, în raport și de data formulării acțiunii, revendicarea presupune alte reguli de judecată și un alt cadru procesual decât cel specific contestaților formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, act normativ care stă la baza demersului judiciar de față. Pe de altă parte, în cauza „Katz", deși se constatase nulitatea titlului statului privind preluarea imobilului ce aparținuse autorului reclamantului, acesta din urmă a pierdut, în acțiunea în nulitate și în revendicare, pe motiv că terțul a fost de bună credință la încheierea contractului. Or, în opinia Curții, vânzarea unui bun pentru care Statul nu justifică dreptul de proprietate, chiar anterior constatării nevalabilității titlului vânzătorului, reprezintă o privare de bun.

Aceasta combinată cu absența totală a despăgubirii reclamantului pentru o perioadă îndelungată de timp contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. In speță, respingerea cererii de restituire în natură a imobilului, către reclamantă, a fost determinată de respingerea, prin hotărâre irevocabilă, a acțiunii în nulitate, formulată de aceasta în temeiul Legii nr. 10/2001, iar argumentul soluției în cauza respectivă, și anume promovarea cererii cu depășirea termenului de prescripție, este imputabil reclamantei; în speța „Katz", pierderea procesului, de către reclamant, nu viza atitudinea sa procesuală, în sensul nerespectării cerințelor legate de termenul promovării cererii, ci, în esență, era determinată de culpa Statului, care, prin intermediul unei legislații lipsite de coerență și previzibilitate, a permis ca două persoane diferite să fie titularele dreptului de proprietate asupra aceluiași bun.

In concluzie, nu se poate stabili vreo similitudine între cauza de față și cea aflată pe rolul Curții Europene, pentru a se reține aplicarea, în prezentul litigiu, a principiilor de drept european și a argumentelor din hotărârea respectivă. In plus, cum, deja, s-a arătat, „constatarea nevalabilității titlului statului", la care se face referire în hotărârea instanței europene, nu are relevanță în speța de față deoarece, indiferent de natura preluării, în cadrul Legii nr. 10/2001, dreptul fostului proprietar la măsuri reparatorii pentru imobile înstrăinate, în mod legal, în condițiile Legii nr. 112/1995, vizează doar pe cele în echivalent. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a procedat la o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în materie, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca ne fondat, recursul declarat de reclamanta R.L. împotriva deciziei nr. 72 A din 20 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 februarie 2010.