ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2229/2010

Deliberând,

asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată

următoarele:

Prin sentința nr. 1045 din 22 iunie 2009,

Tribunalul Galați, secția civilă, a respins acțiunea reclamantului, reținând că

restrângerea dreptului la liberă circulație se poate face doar pentru motive de

ordine publică, siguranță publică ori sănătate publică, motive ce nu pot

rezulta din simplul fapt al expulzării, o soluție contrară echivalând cu

încălcarea principiului proporționalității adoptării unei astfel de măsuri.

Prima instanță a mai arătat că, norma

comunitară care reglementează cazurile de restrângere a dreptului la liberă

circulație se aplică cu prioritate față de legea internă, revenind instanței de

judecată obligația de a transpune în practică dreptul comunitar în materie.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

apel reclamantul, arătând că intimatul a fost expulzat datorită

comportamentului antisocial pe care l-a avut pe teritoriul Italiei, fiind

arestat pentru săvârșirea infracțiunii de falsificare de carduri.

Reclamantul a mai precizat că măsura

reglementată de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 se circumscrie

situațiilor expres și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție,

respectiv, apărarea securității naționale și a ordinii publice, având în vedere

că problema controlului migrației ilegale are efecte negative asupra tratamentului

aplicat cetățenilor români ce locuiesc în străinătate cu forme legale.

Prin decizia nr. 269/A din 8 octombrie

2009, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins ca nefondat apelul

declarat, reținând că măsura restrângerii dreptului la liberă circulație

trebuie analizată prin prisma aplicării cu prioritate a normei comunitare față

de norma internă, context în care ea se raportează la dispozițiile art. 27 din

Directiva 2004/38/C.E. și nu la dispozițiile art. 38 din Legea nr. 248/2005.

Instanța de apel a mai arătat că, în mod

corect prima instanță a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile art. 27 din

Directivă, nefiind dovedit pericolul pentru ordinea publică, siguranța publică

sau sănătatea publică, astfel încât a dispus în sensul menținerii hotărârii de

fond.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul, arătând că în mod greșit instanțele nu au luat în

considerare, atunci când s-au pronunțat, comportamentul inadecvat al pârâtului,

dovedit cu documente emanând de la autoritățile italiene, comportament care se

circumscrie noțiunii de pericol public, ca premisă a restrângerii dreptului la

liberă circulație.

De asemenea, a mai arătat că instanțele

nu au avut în vedere dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007,

precum și conținutul Decretului Ministrului de Interne al Italiei, iar art. 27

din Directiva nr. 2004/38/CE, invocat de instanțe în motivarea soluțiilor

adoptate, prevede, în alin. (2), că măsurile luate trebuie să respecte

principiul proporționalității și să se întemeieze pe conduita persoanei în

cauză.

Înalta Curte, analizând recursul,

constată că acesta nu poate fi primit, pentru următoarele argumente:

Alături de libera circulație a

produselor, libera circulație a serviciilor și libera circulație a capitalurilor,

libertatea de circulație a persoanelor constituie una dintre cele patru

libertăți fundamentale din cadrul pieței interne a Uniunii Europene.

Esența acestei libertăți constă în

eliminarea discriminărilor referitoare la condițiile de intrare, deplasare,

muncă, angajare sau remunerație între cetățenii statului membru și cetățenii

altor state, care își desfășoară activitățile pe teritoriul acestuia.

Reglementarea legală comunitară a liberei

circulații a persoanelor o reprezintă dispozițiile art. 18 (8A) din Tratatul de

la Roma, care statuează dreptul cetățenilor Uniunii de a circula și de a rezida

liber pe teritoriul statelor membre, text legal în aplicarea căruia a fost

adoptată Directiva 2004/38/CE, care, prin art. 27 stabilește restricționarea

dreptului la liberă circulație numai pentru motive de ordine publică, siguranță

publică ori sănătate publică, arătând că măsura luată trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se întemeieze pe conduita persoanei în cauză.

Dispozițiile legale sus-menționate sunt

parțial neconcordante cu legislația națională în materie, motiv pentru care

interpretarea lor trebuie raportată la principiul preeminenței dreptului

comunitar care, spre deosebire de reglementarea internă, cu caracter general,

stabilește situații de excepție în care operează restrângerea dreptului la

liberă circulație.

Dealtfel chiar dispozițiile

constituționale statuează că, ori de câte ori dispoziția legală internă

contravine dispoziției legale comunitare, se va aplica cu prioritate aceasta

din urmă, astfel încât rezultatul să fie compatibilizarea și armonizarea celor

două categorii de norme.

În cauză nu s-a făcut dovada incidenței vreunuia

din cazurile de limitare prevăzute de Directiva 2004/38/CE, astfel încât

instanțele de fond și apel în mod corect au stabilit că dispozițiile art.38 din

legea nr. 248/2005 nu sunt aplicabile, ele trebuind analizate și raportate la

legislația comunitară.

Referitor la obiectivul nr. 2 lit. d) din

H.G. nr. 1347/2007, acesta prevede înaintarea, de către Ministerul Internelor,

prin Direcția generală de Pașapoarte sau, după caz, Inspectoratul Național

pentru Evidența Persoanelor, către instanțe, a dosarului „de îndepărtare”, cu

precizarea că acest demers trebuie făcut în corelare cu dispozițiile art. 38 lit.

b) din Legea nr. 248/2005.

Or, având în vedere că art. 38 lit. b)

din Legea nr. 248/2005 trebuie interpretat în corelare cu dispoziția comunitară

care reglementează cazurile de restrângere a dreptului la liberă circulație,

rezultă că și această prevedere trebuie circumscrisă aceleiași norme,

înaintarea dosarului instanței de judecată nereprezentând pentru aceasta o

obligație de a se pronunța în sensul restrângerii dreptului fundamental

analizat.

Dealtfel, prin decretul de expulzare al

Ministrului de Interne al Italiei, emis la data de 12 martie 2009, s-a luat

deja măsura interzicerii intimatului de a se mai afla pe teritoriul Italiei pe

o perioadă de la 5 la 10 ani, sub sancțiunea executării pedepsei privative de

libertate.

Având în vedere această împrejurare,

precum și faptul că dispozițiile art. 27 alin. (2) din Directiva nr. 2004/38/CE

prevăd ca măsura restrângerii dreptului la liberă circulație să respecte

principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în

cauză, aplicarea acesteia în speță ar echivala cu o dublă sancționare a

intimatului și, deci, cu o încălcare a criteriilor prevăzute de textul legal

anterior arătat.

Față de argumentele arătate, în temeiul

dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamantul Ministerul Administrației și Internelor - Inspectoratul Național

pentru Evidența Persoanelor împotriva deciziei nr. 269/A din 8 octombrie 2009 a

Curții de Apel Galați, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13

aprilie 2010.