ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2527/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2527/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la această

instanță, la data de 18 iunie 2008, sub nr. 4365/62/com, reclamanta SC D.I.G. SRL

a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC S. SRL, să se constate că prin

actul adițional nr. 4 din 1 noiembrie 2007 la contractul de concesiune nr. 17

din

27 mai 1997, începând cu data de

1

noiembrie

2007, a încetat dreptul de

concesiune asupra terenului situat în

municipiul Brașov în zona

străzilor Uranus, Jupiter și a Pieței A., înscris în CF X Brașov în suprafață

totală de 3.287 m.p., teren pe care urma a fi edificată construcția - Tronsonul

D din cadrul C.C.O., construcție incluzând și cele 5 spații comerciale ce

formează obiectul contractelor de antrepriză, accesorii contractului de

concesiune, încheiate cu pârâta, având ca obiect următoarele spații comerciale:

nr. 40, contract autentificat sub nr. 1457 din 30 octombrie 1997 - B.N.P. P.Ș.;

nr. 41, contract autentificat sub nr. 1095 din 30 octombrie 1997,

B.N.P. C.D.; nr. 49, contract autentificat sub nr.

960 din 13 iunie 2000, B.N.P. P.Ș.; nr.

79, contract autentificat sub nr.

961 din 13 iunie 2000, B.N.P. P.Ș. și nr. 80, contract autentificat sub nr. 959

din 13 iunie 2000, B.N.P. P.Ș.; să se constate că urmare a încetării dreptului

de concesiune asupra terenului începând cu data de 1 noiembrie 2007,

obligațiile reclamantei de a construi asumate prin contractele de antrepriză

enumerate la petitul 1, accesorii contractului de concesiune nr.

17 din 27 mai 1997, au devenit imposibil de

executat începând cu aceeași dată.

S-a solicitat, totodată, instanței

să dispună desființarea sau constatarea caducității, începând cu data de 1

noiembrie 2007, a acestor contracte de antrepriză încheiate ca accesorii la

contractul de concesiune, urmare a imposibilității fortuite de executare a

obligațiilor și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii a arătat că

prin

Actul adițional nr. 4 din data de 1

noiembrie

2007 la contractul de concesiune nr. 17

din 27 mai 1997, începând cu data de 1

noiembrie

2008, C.L.M. Brașov a restrâns

reclamantei

dreptul de concesiune, dată de la care a încetat dreptul acesteia de concesiune

asupra

terenului pe care urma a se construi

întregul Tronson D, în care s-ar fi găsit și cele 5 spații comerciale

contractate

de reclamantă cu pârâta.

Fiind încheiate

ca accesorii la contractul de concesiune și exclusiv în considerarea acestui

drept,

potrivit principiilor „accesorium sequitur principalem și resoluto jure

dantis resolvitur jus accipientis”,

desființarea contractului de concesiune asupra terenului

aferent construcțiilor nu poate avea alt efect decât desființarea contractelor

de antrepriză începând cu data încetării dreptului de concesiune.

Pârâta a formulat întâmpinare, cu

caracter de cerere reconvențională solicitând respingerea acțiunii și

rezilierea contractelor de antrepriză autentificate sub nr. 959 din 13 iunie

2000, nr. 960 din 13 iunie 2000, nr. 961 din 13 iunie 2000, nr. 1457 din 30

octombrie 1997 de

notarul public P.Ș., sub nr.

1095 din 30

octombrie

1997 de

notatul public C.D., obligarea pârâtei

la plata sumei de 435.824,19 Euro

(1.568.970,36 lei) în echivalent lei la data plății efective, cu titlu de daune

- interese și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1276/ C din

30 iunie 2009, Tribunalul Brașov, secția comercială și contencios administrativ,

a respins cererea de repunere pe rol formulată de reclamanta SC D.I.G. SRL.

A respins excepția lipsei de interes

invocată de pârâta SC S. SRL.

A admis excepția autorității de

lucru judecat în privința petitului subsidiar formulat de reclamantă, având ca

obiect constatarea caducității contractelor de antrepriză nr. 1457 din 30

octombrie 1997, nr. 1095 din 30 octombrie 1997 și nr. 961 din 13 iunie 2000 și,

pe cale de consecință, a respins petitul subsidiar formulat de reclamantă în

contradictoriu cu pârâta având ca obiect constatarea caducității contractelor

de antrepriză de mai sus, ca existând autoritate de lucru judecat.

A respins cererea principală

formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta, ca neîntemeiată.

A respins cererea subsidiară

formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta având ca obiect constatarea

caducității contractelor de antrepriză nr. 960 din 13 iunie 2000 și nr. 959 din

13 octombrie 2000, ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea reconvențională

formulată de pârâtă în contradictoriu cu reclamanta și a dispus rezilierea din

culpa exclusivă a reclamantei a contractelor de antrepriză nr. 1457 din 30

octombrie 1997, nr. 1095 din 30 octombrie 1997, nr. 960 din 13 iunie 2000, nr. 961

din 13 iunie 2000 și nr. 959 din 13 octombrie 2000 încheiate între părți.

A obligat reclamanta la plata către

pârâtă a sumei totale de 726.433 lei cu titlu de daune interese compensatorii.

A respins restul pretențiilor

pârâtei, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei hotărâri a

formulat apel reclamanta care a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 129/

Ap din

26 noiembrie

2009, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția comercială.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut că în privința criticilor referitoare la încălcarea

normelor de procedură privind judecata că, prima instanță a pronunțat o

hotărâre legală, deoarece

excepțiile de inadmisibilitate au fost soluționate prin încheierea din

12 ianuarie 2009, încheierea cuprinzând argumentele ce au stat la baza soluției

pronunțate, iar reluarea argumentelor avute în vedere pentru soluționarea

excepțiilor în cuprinsul sentinței, nu era necesară, prevederile art. 255 C.

proc. civ., stabilind că atât încheierile cât și sentințele sunt hotărâri

judecătorești cu aceeași valoare juridică.

De asemenea, cu privire la cererea

de chemare în garanție formulată, nu a fost încălcat principiul

contradictorialității în condițiile în care, potrivit încheierii din 22 iunie

2009, cererea a fost comunicată reprezentantului pârâtei, iar instanța a pus în

discuția părților admisibilitatea cererii și s-a pronunțat asupra acesteia după

ce părțile și-au exprimat punctul de vedere.

În legătură cu nemotivarea soluției

de respingere a obiecțiunilor la expertiză, susținerile apelantei - reclamante

au fost găsite, ca nefondate, în cuprinsul încheierii din 22 iunie 2009

regăsindu-se argumentele instanței de fond în susținerea soluției adoptate.

Au fost considerate ca nefondate și

susținerile apelantei - reclamante referitoare la omisiunea motivării soluției

de respingere a cererii de repunere pe rol, în cuprinsul hotărârii arătându-se

că au fost acordate mai multe termene pentru pregătirea apărării, lipsa

apărătorului ales nefiind justificată cu vreo dovadă depusă la dosar, iar

prezența părților excludea aplicarea art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Cât privește fondul cererii de

chemare în judecată, prima instanță s-a pronunțat și asupra constatării

caducității contractelor de antrepriză atunci când a reținut că actul adițional

de reducere a suprafeței concesionate nu constituie prin el însuși un caz

fortuit ori de forță majoră atâta vreme cât s-a încheiat la inițiativa

reclamantei, în cazul imposibilității fortuite de executare fiind exclusă

intervenția debitorului obligației.

De asemenea, nu se susține nici

poziția apelantei - reclamante legată de omisiunea analizării prevederilor art.

44 din contractele de antrepriză în condițiile în care instanța a argumentat în

mod detaliat efectele pe care le-a generat asupra relației contractuale toate

împrejurările invocate de reclamantă referitoare la imposibilitatea de

executare a obligațiilor contractuale, respectiv restrângerea concesiunii, utilitățile

descoperite pe terenul concesionat, notarea proceselor în C.F., certificatele

emise de C.C.I. Brașov.

S-a reținut, totodată că, în mod

corect, prima instanță nu a aplicat în cauză teoria impreviziunii, deoarece

contractul nu este imposibil de executat, ci doar grav perturbat ca urmare a

dezechilibrării valorii prestațiilor, iar culpa aparține reclamantei, întrucât

restrângerea concesiunii s-a făcut la inițiativa sa, iar împrejurările invocate

nu se încadrează în categoria cazului fortuit ori de forță majoră. Astfel,

evenimentul pretins a nu fi putut fi prevăzut în momentul încheierii convenției

nu constituie un motiv de reziliere a contractului în condițiile în care

reclamanta care se ocupă cu antrepriza de construcție cunoștea situația

terenului luat în concesiune și pe care urmează să construiască încă din 1997.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

a formulat recurs, în termenul legal, reclamanta prin reprezentantul legal,

solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța

de fond în vederea administrării de noi probe.

În drept, a invocat motivele de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., raportat la art. 312

C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor subsumate

acestor motive de recurs a susținut, în esență, că instanța de apel a greșit

deoarece:

C. proc. civ., existând neconcordanțe între încheierile pronunțate pe parcursul

judecății și hotărârea pronunțată de prima instanță referitor la soluționarea

excepției de inadmisibilitate a petitelor 1 și 2 din acțiune, cu privire la

care prima instanță nu s-a pronunțat și prin hotărâre, neexistând nicio

motivare în cuprinsul acesteia, iar încheierile nu i-au fost comunicate.

Critica a fost încadrată în motivele

de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

contradictorialității cu privire la soluționarea cererii de chemare în garanție

astfel cum este consfințit prin art. 128 și 129 C. proc. civ., raportat la art.

62 C. proc. civ., instanța de apel nesocotind aceste dispoziții legale din care

rezultă că prima instanță trebuia să comunice cererea tuturor părților inclusiv

chemaților în garanție și nu numai pârâtei, indirect, prin avocat, abdicând de

la rolul activ prevăzut în art. 130 C. proc. civ., respectiv principiul

oralității, nefiind ascultate toate părțile.

Critica a fost încadrată în motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., considerând că a fost

suficient să facă trimitere în hotărârea apelată la cuprinsul încheierii de

ședință din 22 iunie 2009, în justificarea soluției de respingere a

obiecțiunilor la expertiză, deși instanța este obligată să-și motiveze

hotărârile pe baza unei evaluări concrete a tuturor probelor și nu numai a

concluziilor eronate ale expertului, situație care a creat o premisă greșită

asupra dovedirii drepturilor sale.

Critica a fost subsumată motivului

de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

hotărâre nelegală și din perspectiva analizării și rezolvării date motivului de

apel privind nepronunțarea primei instanțe asupra cererii de constatare a

caducității contractelor, deoarece prima instanță a analizat și și-a motivat

hotărârea doar prin raportare la hotărârile pronunțate în alte dosare și nu în

strânsă legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată privind încetarea

concesiunii, respectiv al cererii de chemare în garanție.

Critica a fost încadrată în motivele

de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 – 9 C. proc. civ.

cererii de chemare în judecată prin denaturarea conținutului art. 44 din

contractele de antrepriză, atât timp cât potrivit acestei clauze s-a prevăzut

că relația contractuală născută în baza contractului va continua pe toată

durata concesiunii terenului obținută de antreprenor pe care se află situate

spațiile comerciale ale pârâtei, condiție rezolutorie care atrage astfel

eficiența principiului

accesorium sequitur

principalem odată cu restrângerea (desființarea) contractului de concesiune

pentru suprafața aferentă construcțiilor.

Critica a fost

încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 7 – 9 C. proc. civ.

apel a încălcat dispozițiile art. 151 și 85 C. proc. civ., atunci când a

reținut că prima instanță a respins corect cererea de repunere pe rol, deși

încheierea pronunțată de aceasta nu a fost nicicum motivată făcând imposibil

controlul judiciar.

Critica a fost

încadrată în motivele de recurs, prevăzute de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc.

civ., C. proc. civ.

greșit inexistența unei legături directe între cererea de chemare în garanție

și cererea de chemare în judecată, fiind evident că ea trebuia analizată prin

raportare la obiectul cererii reconvenționale și potrivit art. 60 – art. 63 C.

proc. civ., admisă, pe fond, cu respectarea regulilor de procedură care

impuneau citarea tuturor părților, ceea ce prima instanță nu a făcut, situație

care impune casarea hotărârilor și rejudecarea cauzei.

Critica a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

instanță cât și instanța de apel au tras o concluzie greșită asupra efectelor

juridice ale încetării contractului de concesiune, deoarece deși au reținut că

s-a rupt echilibrul prestațiilor, nu au reținut și dreptul recurentei de a

solicita rezoluțiunea contractelor de antrepriză, considerând în acest context,

greșit, că recurenta are culpă exclusivă.

Critica a fost

subsumată motivelor de recurs, prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Analizând

recursul se găsește nefondat pentru considerentele de fapt și de drept ce se

vor arăta în continuare.

137 C. proc. civ., instanța de judecată trebuie să se pronunțe în prealabil

asupra excepțiilor de procedură sau de fond și dacă le găsește întemeiate, le

admite, pronunțând o încheiere motivată atunci când dispune amânarea judecății

pentru un alt termen, cum s-a procedat și în cauză, iar încheierea are caracter

interlocutoriu și nu se comunică, instanța nemaiputând reveni asupra soluției

date, astfel cum s-a pronunțat și prima instanță. Prin urmare, nu există din

această perspectivă o neconcordanță între conținutul încheierii și dispozitivul

hotărârii, iar încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul, astfel că nu

se poate invoca o vătămare procesuală în sensul art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., pentru considerentele reținute care, chiar dacă nu au fost reluate și în

conținutul motivării hotărârii, ele fac corp comun cu hotărârea neputându-se,

deci, reține încălcarea art. 261 C. proc. civ.

de comunicare a cererii de chemare în garanție, potrivit art. 62 C. proc. civ.,

dă dreptul părții, în caz de neîndeplinire a acesteia, să invoce încălcarea

drepturilor procesuale, dar terții chemați în judecată nu au fost introduși în

cauză, astfel că, pe de o parte, nu se poate reține o vătămare, aceștia necăzând

în pretenții, iar pe de altă parte vătămarea nu ar putea să o invoce, față de

caracterul nulității relative a actului de procedură astfel întocmit, conform art.

105 alin. (2) C. proc. civ., decât partea interesată, cererea de chemare în

garanție conferindu-i chematului în garanție o poziție procesuală independentă.

vizează de fapt evaluarea tuturor probelor din perspectiva conținutului

obiecțiunilor la expertiză și a măsurii luate de prima instanță și confirmată

în apel în sensul respingerii acestora, situație care nu se subsumează

motivului de recurs invocat, respectiv art. 304 pct. 7 C. proc. civ., și art. 304

pct. 10 și 11 C. proc. civ., texte de lege abrogate, astfel că, față de

caracterul nondevolutiv al recursului, reaprecierea acestora în prezent în

recurs, nu mai este posibilă.

a reținut și instanța de apel, prima instanță, s-a pronunțat pe fondul cauzei

asupra cererii de constatare a caducității contractelor de antrepriză din

perspectiva obiectului și cauzei cererii de chemare în judecată cu raportare

strictă la conținutul și efectele juridice ale actului adițional la contractul

de concesiune invocat de recurentă, respectând astfel limitele învestirii, în

sensul cerut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., critica încadrându-se în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează încălcarea legii.

Sub acest

aspect, trebuia arătat că recurenta a încadrat critica și în dispozițiile art. 304

pct. 7 și 8 C. proc. civ., dar în cauză, hotărârea este motivată, instanța de apel

pronunțându-se și argumentând juridic pentru care considerente nu a găsit

întemeiat acest motiv de apel, astfel că nu se poate reține incidența art. 304 pct.

7 C. proc. civ., iar art. 304 pct. 8 C. proc. civ., de asemenea, invocat, nu

își găsește aplicarea în această situație, recurenta neaducând critici, în

cadrul acestui punct al recursului, modului de interpretare a conținutului

actului juridic, ci a obiectului cererii de chemare în judecată, așa cum s-a

arătat.

privește clauza prevăzută în art. 44 din contract trebuie arătat că din

considerentele hotărârii nu rezultă că instanțele ar fi denaturat interpretarea

dată de parte, dar ceea ce recurenta omite a arăta este faptul că îndeplinirea

condiției trebuie să se facă astfel cum au înțeles părțile (art. 1011 C. civ.),

fiind o aplicație a principiului voinței interne, reale, a părților, or, în

cauză, prin contract nu s-au prevăzut expres cauzele încetării contractului de

concesiune și nici limitele răspunderii părților din această perspectivă (forță

majoră sau caz fortuit) încât, în mod legal, instanțele au verificat eficiența

principiului enunțat de recurentă dar, în același timp, au aplicat și

principiile generale rezultate din art. 1020 C. civ., pronunțându-se în sensul

rezoluțiunii contractelor, din culpa recurentei.

dovezilor de la dosar, avute în vedere evident și de către instanța de apel,

rezultă că prima instanță a respins cererea de repunere pe rol, fiind formulată

la 26 iunie 2009, după ce cauza a fost dezbătută pe fond dar pronunțarea a fost

amânată pentru ca părțile să depună concluzii scrise, astfel încât, susținerea

cererii în sensul că apărătorul părților nu s-a putut prezenta în ziua ședinței

de judecată, s-a apreciat corect că nu era suficientă pentru a justifica din

perspectiva legii repunerea cauzei pe rol, formulându-se, de altfel, o cerere

expresă și întemeiată legal pentru amânarea judecății la momentul respectiv,

iar instanța a dat posibilitatea părții să depună concluzii scrise, prin

apărătorul ales, fiindu-i respectat, astfel, dreptul la apărare.

rezultă din conținutul cererii de chemare în garanție, recurenta a invocat în

susținerea cererii de chemare în judecată a numiților SC Z.C. SRL Brașov, SC N.I.S.

SRL Brașov, I.D. și a P.M. Brașov, faptul că susnumiții au culpă în chemarea

acesteia în judecată pentru constatarea nulității absolute a convenției privind

înființarea A.M.I. și a contractului de concesiune nr. 17/1997, acțiunea făcând

obiectul dosarului nr. 859/2000 al Tribunalului Brașov și a refuzului

eliberării autorizației de construcție, fapte care sunt însă anterioare

încheierii actului adițional nr. 4 din 1 noiembrie 2007 la contractul de

concesiune nr. 17/1997, care a constituit atât cauza cererii de chemare în

judecată cât și a cererii reconvenționale.

Prin urmare,

corect a reținut instanța de apel că soluția primei instanțe de respingere a

cererii de chemare în garanție, întemeiată pe excepția de inadmisibilitate și

nu pe fond, este legală, față de dispozițiile art. 60 – art. 63 C. proc. civ.,

care presupun existența unei legături de cauzalitate între faptele pretinse și

prejudiciu la care a fost obligată partea, pentru a putea exista un drept de

regres în plata unor despăgubiri, ceea ce nu se poate reține în această cauză.

În ceea ce

privește regulile de procedură privind citarea chemaților în garanție această

critică a fost deja analizată.

această critică se încadrează doar în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., și este nefondată deoarece prin cererea introductivă, recurenta nu a

solicitat rezoluțiunea contractelor, ci doar pârâta în cadrul cererii

reconvenționale limite în care instanța de fond și apel s-au și pronunțat, iar

cât privește verificarea culpei contractuale la care se referă recurenta

reclamantă și din perspectiva ruperii echilibrului prestațiilor părților ar

presupune reanalizarea probelor și a situației de fapt, ceea ce nu se poate

face în recurs în cadrul motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

acesta vizând exclusiv aplicarea legii la o situație de fapt stabilită deja.

Așa fiind,

constatând că niciuna dintre criticile subsumate motivelor de recurs întemeiate

pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., nu este nefondată, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul formulat de reclamanta

SC D.I.G. SRL Brașov, prin

administrator judiciar provizoriu C.I.T. S.P.R.L. Cluj - Napoca, împotriva

deciziei Curții de Apel Brașov nr. 129 din 26 noiembrie 2009,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi

30

iunie 2010.