ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2527/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2527/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la această instanță, la data de 18 iunie 2008, sub nr. 4365/62/com, reclamanta SC D.I.G. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC S. SRL, să se constate că prin actul adițional nr. 4 din 1 noiembrie 2007 la contractul de concesiune nr. 17 din 27 mai 1997, începând cu data de 1 noiembrie 2007, a încetat dreptul de concesiune asupra terenului situat în municipiul Brașov în zona străzilor Uranus, Jupiter și a Pieței A., înscris în CF X Brașov în suprafață totală de 3.287 m.p., teren pe care urma a fi edificată construcția - Tronsonul D din cadrul C.C.O., construcție incluzând și cele 5 spații comerciale ce formează obiectul contractelor de antrepriză, accesorii contractului de concesiune, încheiate cu pârâta, având ca obiect următoarele spații comerciale: nr. 40, contract autentificat sub nr. 1457 din 30 octombrie 1997 - B.N.P.
P.Ș.; nr. 41, contract autentificat sub nr. 1095 din 30 octombrie 1997, B.N.P. C.D.; nr. 49, contract autentificat sub nr. 960 din 13 iunie 2000, B.N.P. P.Ș.; nr. 79, contract autentificat sub nr. 961 din 13 iunie 2000, B.N.P. P.Ș. și nr. 80, contract autentificat sub nr. 959 din 13 iunie 2000, B.N.P. P.Ș.; să se constate că urmare a încetării dreptului de concesiune asupra terenului începând cu data de 1 noiembrie 2007, obligațiile reclamantei de a construi asumate prin contractele de antrepriză enumerate la petitul 1, accesorii contractului de concesiune nr. 17 din 27 mai 1997, au devenit imposibil de executat începând cu aceeași dată. S-a solicitat, totodată, instanței să dispună desființarea sau constatarea caducității, începând cu data de 1 noiembrie 2007, a acestor contracte de antrepriză încheiate ca accesorii la contractul de concesiune, urmare a imposibilității fortuite de executare a obligațiilor și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii a arătat că prin Actul adițional nr. 4 din data de 1 noiembrie 2007 la contractul de concesiune nr. 17 din 27 mai 1997, începând cu data de 1 noiembrie 2008, C.L.M. Brașov a restrâns reclamantei dreptul de concesiune, dată de la care a încetat dreptul acesteia de concesiune asupra terenului pe care urma a se construi întregul Tronson D, în care s-ar fi găsit și cele 5 spații comerciale contractate de reclamantă cu pârâta. Fiind încheiate ca accesorii la contractul de concesiune și exclusiv în considerarea acestui drept, potrivit principiilor „accesorium sequitur principalem și resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis”, desființarea contractului de concesiune asupra terenului aferent construcțiilor nu poate avea alt efect decât desființarea contractelor de antrepriză începând cu data încetării dreptului de concesiune.
Pârâta a formulat întâmpinare, cu caracter de cerere reconvențională solicitând respingerea acțiunii și rezilierea contractelor de antrepriză autentificate sub nr. 959 din 13 iunie 2000, nr. 960 din 13 iunie 2000, nr. 961 din 13 iunie 2000, nr. 1457 din 30 octombrie 1997 de notarul public P.Ș., sub nr. 1095 din 30 octombrie 1997 de notatul public C.D., obligarea pârâtei la plata sumei de 435.824,19 Euro (1.568.970,36 lei) în echivalent lei la data plății efective, cu titlu de daune - interese și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 1276/ C din 30 iunie 2009, Tribunalul Brașov, secția comercială și contencios administrativ, a respins cererea de repunere pe rol formulată de reclamanta SC D.I.G.
SRL. A respins excepția lipsei de interes invocată de pârâta SC S. SRL. A admis excepția autorității de lucru judecat în privința petitului subsidiar formulat de reclamantă, având ca obiect constatarea caducității contractelor de antrepriză nr. 1457 din 30 octombrie 1997, nr. 1095 din 30 octombrie 1997 și nr. 961 din 13 iunie 2000 și, pe cale de consecință, a respins petitul subsidiar formulat de reclamantă în contradictoriu cu pârâta având ca obiect constatarea caducității contractelor de antrepriză de mai sus, ca existând autoritate de lucru judecat. A respins cererea principală formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta, ca neîntemeiată. A respins cererea subsidiară formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta având ca obiect constatarea caducității contractelor de antrepriză nr. 960 din 13 iunie 2000 și nr. 959 din 13 octombrie 2000, ca neîntemeiată.
A admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâtă în contradictoriu cu reclamanta și a dispus rezilierea din culpa exclusivă a reclamantei a contractelor de antrepriză nr. 1457 din 30 octombrie 1997, nr. 1095 din 30 octombrie 1997, nr. 960 din 13 iunie 2000, nr. 961 din 13 iunie 2000 și nr. 959 din 13 octombrie 2000 încheiate între părți. A obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei totale de 726.433 lei cu titlu de daune interese compensatorii. A respins restul pretențiilor pârâtei, ca neîntemeiate. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta care a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 129/ Ap din 26 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția comercială.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că în privința criticilor referitoare la încălcarea normelor de procedură privind judecata că, prima instanță a pronunțat o hotărâre legală, deoarece excepțiile de inadmisibilitate au fost soluționate prin încheierea din 12 ianuarie 2009, încheierea cuprinzând argumentele ce au stat la baza soluției pronunțate, iar reluarea argumentelor avute în vedere pentru soluționarea excepțiilor în cuprinsul sentinței, nu era necesară, prevederile art. 255 C. proc. civ., stabilind că atât încheierile cât și sentințele sunt hotărâri judecătorești cu aceeași valoare juridică.
De asemenea, cu privire la cererea de chemare în garanție formulată, nu a fost încălcat principiul contradictorialității în condițiile în care, potrivit încheierii din 22 iunie 2009, cererea a fost comunicată reprezentantului pârâtei, iar instanța a pus în discuția părților admisibilitatea cererii și s-a pronunțat asupra acesteia după ce părțile și-au exprimat punctul de vedere. În legătură cu nemotivarea soluției de respingere a obiecțiunilor la expertiză, susținerile apelantei - reclamante au fost găsite, ca nefondate, în cuprinsul încheierii din 22 iunie 2009 regăsindu-se argumentele instanței de fond în susținerea soluției adoptate.
Au fost considerate ca nefondate și susținerile apelantei - reclamante referitoare la omisiunea motivării soluției de respingere a cererii de repunere pe rol, în cuprinsul hotărârii arătându-se că au fost acordate mai multe termene pentru pregătirea apărării, lipsa apărătorului ales nefiind justificată cu vreo dovadă depusă la dosar, iar prezența părților excludea aplicarea art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Cât privește fondul cererii de chemare în judecată, prima instanță s-a pronunțat și asupra constatării caducității contractelor de antrepriză atunci când a reținut că actul adițional de reducere a suprafeței concesionate nu constituie prin el însuși un caz fortuit ori de forță majoră atâta vreme cât s-a încheiat la inițiativa reclamantei, în cazul imposibilității fortuite de executare fiind exclusă intervenția debitorului obligației.
De asemenea, nu se susține nici poziția apelantei - reclamante legată de omisiunea analizării prevederilor art. 44 din contractele de antrepriză în condițiile în care instanța a argumentat în mod detaliat efectele pe care le-a generat asupra relației contractuale toate împrejurările invocate de reclamantă referitoare la imposibilitatea de executare a obligațiilor contractuale, respectiv restrângerea concesiunii, utilitățile descoperite pe terenul concesionat, notarea proceselor în C.F., certificatele emise de C.C.I. Brașov. S-a reținut, totodată că, în mod corect, prima instanță nu a aplicat în cauză teoria impreviziunii, deoarece contractul nu este imposibil de executat, ci doar grav perturbat ca urmare a dezechilibrării valorii prestațiilor, iar culpa aparține reclamantei, întrucât restrângerea concesiunii s-a făcut la inițiativa sa, iar împrejurările invocate nu se încadrează în categoria cazului fortuit ori de forță majoră.
Astfel, evenimentul pretins a nu fi putut fi prevăzut în momentul încheierii convenției nu constituie un motiv de reziliere a contractului în condițiile în care reclamanta care se ocupă cu antrepriza de construcție cunoștea situația terenului luat în concesiune și pe care urmează să construiască încă din 1997. Împotriva acestei din urmă hotărâri a formulat recurs, în termenul legal, reclamanta prin reprezentantul legal, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond în vederea administrării de noi probe. În drept, a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., raportat la art. 312 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor subsumate acestor motive de recurs a susținut, în esență, că instanța de apel a greșit deoarece:
A nesocotit dispozițiile art. 261 C. proc. civ., existând neconcordanțe între încheierile pronunțate pe parcursul judecății și hotărârea pronunțată de prima instanță referitor la soluționarea excepției de inadmisibilitate a petitelor 1 și 2 din acțiune, cu privire la care prima instanță nu s-a pronunțat și prin hotărâre, neexistând nicio motivare în cuprinsul acesteia, iar încheierile nu i-au fost comunicate. Critica a fost încadrată în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.
A încălcat principiul contradictorialității cu privire la soluționarea cererii de chemare în garanție astfel cum este consfințit prin art. 128 și 129 C. proc. civ., raportat la art. 62 C. proc. civ., instanța de apel nesocotind aceste dispoziții legale din care rezultă că prima instanță trebuia să comunice cererea tuturor părților inclusiv chemaților în garanție și nu numai pârâtei, indirect, prin avocat, abdicând de la rolul activ prevăzut în art. 130 C. proc. civ., respectiv principiul oralității, nefiind ascultate toate părțile. Critica a fost încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., considerând că a fost suficient să facă trimitere în hotărârea apelată la cuprinsul încheierii de ședință din 22 iunie 2009, în justificarea soluției de respingere a obiecțiunilor la expertiză, deși instanța este obligată să-și motiveze hotărârile pe baza unei evaluări concrete a tuturor probelor și nu numai a concluziilor eronate ale expertului, situație care a creat o premisă greșită asupra dovedirii drepturilor sale. Critica a fost subsumată motivului de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală și din perspectiva analizării și rezolvării date motivului de apel privind nepronunțarea primei instanțe asupra cererii de constatare a caducității contractelor, deoarece prima instanță a analizat și și-a motivat hotărârea doar prin raportare la hotărârile pronunțate în alte dosare și nu în strânsă legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată privind încetarea concesiunii, respectiv al cererii de chemare în garanție. Critica a fost încadrată în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 – 9 C. proc. civ.
S-a dat o rezolvare greșită cererii de chemare în judecată prin denaturarea conținutului art. 44 din contractele de antrepriză, atât timp cât potrivit acestei clauze s-a prevăzut că relația contractuală născută în baza contractului va continua pe toată durata concesiunii terenului obținută de antreprenor pe care se află situate spațiile comerciale ale pârâtei, condiție rezolutorie care atrage astfel eficiența principiului accesorium sequitur principalem odată cu restrângerea (desființarea) contractului de concesiune pentru suprafața aferentă construcțiilor. Critica a fost încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 7 – 9 C. proc. civ.
Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 151 și 85 C. proc. civ., atunci când a reținut că prima instanță a respins corect cererea de repunere pe rol, deși încheierea pronunțată de aceasta nu a fost nicicum motivată făcând imposibil controlul judiciar. Critica a fost încadrată în motivele de recurs, prevăzute de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ., C. proc. civ.
S-a reținut greșit inexistența unei legături directe între cererea de chemare în garanție și cererea de chemare în judecată, fiind evident că ea trebuia analizată prin raportare la obiectul cererii reconvenționale și potrivit art. 60 – art. 63 C. proc. civ., admisă, pe fond, cu respectarea regulilor de procedură care impuneau citarea tuturor părților, ceea ce prima instanță nu a făcut, situație care impune casarea hotărârilor și rejudecarea cauzei. Critica a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.
Atât prima instanță cât și instanța de apel au tras o concluzie greșită asupra efectelor juridice ale încetării contractului de concesiune, deoarece deși au reținut că s-a rupt echilibrul prestațiilor, nu au reținut și dreptul recurentei de a solicita rezoluțiunea contractelor de antrepriză, considerând în acest context, greșit, că recurenta are culpă exclusivă. Critica a fost subsumată motivelor de recurs, prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Analizând recursul se găsește nefondat pentru considerentele de fapt și de drept ce se vor arăta în continuare. 1. Potrivit art. 137 C. proc. civ., instanța de judecată trebuie să se pronunțe în prealabil asupra excepțiilor de procedură sau de fond și dacă le găsește întemeiate, le admite, pronunțând o încheiere motivată atunci când dispune amânarea judecății pentru un alt termen, cum s-a procedat și în cauză, iar încheierea are caracter interlocutoriu și nu se comunică, instanța nemaiputând reveni asupra soluției date, astfel cum s-a pronunțat și prima instanță. Prin urmare, nu există din această perspectivă o neconcordanță între conținutul încheierii și dispozitivul hotărârii, iar încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul, astfel că nu se poate invoca o vătămare procesuală în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., pentru considerentele reținute care, chiar dacă nu au fost reluate și în conținutul motivării hotărârii, ele fac corp comun cu hotărârea neputându-se, deci, reține încălcarea art. 261 C. proc. civ. 2. Obligația de comunicare a cererii de chemare în garanție, potrivit art. 62 C. proc. civ., dă dreptul părții, în caz de neîndeplinire a acesteia, să invoce încălcarea drepturilor procesuale, dar terții chemați în judecată nu au fost introduși în cauză, astfel că, pe de o parte, nu se poate reține o vătămare, aceștia necăzând în pretenții, iar pe de altă parte vătămarea nu ar putea să o invoce, față de caracterul nulității relative a actului de procedură astfel întocmit, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., decât partea interesată, cererea de chemare în garanție conferindu-i chematului în garanție o poziție procesuală independentă. 3. Critica vizează de fapt evaluarea tuturor probelor din perspectiva conținutului obiecțiunilor la expertiză și a măsurii luate de prima instanță și confirmată în apel în sensul respingerii acestora, situație care nu se subsumează motivului de recurs invocat, respectiv art. 304 pct. 7 C. proc. civ., și art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ., texte de lege abrogate, astfel că, față de caracterul nondevolutiv al recursului, reaprecierea acestora în prezent în recurs, nu mai este posibilă. 4. Astfel cum a reținut și instanța de apel, prima instanță, s-a pronunțat pe fondul cauzei asupra cererii de constatare a caducității contractelor de antrepriză din perspectiva obiectului și cauzei cererii de chemare în judecată cu raportare strictă la conținutul și efectele juridice ale actului adițional la contractul de concesiune invocat de recurentă, respectând astfel limitele învestirii, în sensul cerut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., critica încadrându-se în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează încălcarea legii. Sub acest aspect, trebuia arătat că recurenta a încadrat critica și în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., dar în cauză, hotărârea este motivată, instanța de apel pronunțându-se și argumentând juridic pentru care considerente nu a găsit întemeiat acest motiv de apel, astfel că nu se poate reține incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar art. 304 pct. 8 C. proc. civ., de asemenea, invocat, nu își găsește aplicarea în această situație, recurenta neaducând critici, în cadrul acestui punct al recursului, modului de interpretare a conținutului actului juridic, ci a obiectului cererii de chemare în judecată, așa cum s-a arătat. 5. În ceea ce privește clauza prevăzută în art. 44 din contract trebuie arătat că din considerentele hotărârii nu rezultă că instanțele ar fi denaturat interpretarea dată de parte, dar ceea ce recurenta omite a arăta este faptul că îndeplinirea condiției trebuie să se facă astfel cum au înțeles părțile (art. 1011 C. civ.), fiind o aplicație a principiului voinței interne, reale, a părților, or, în cauză, prin contract nu s-au prevăzut expres cauzele încetării contractului de concesiune și nici limitele răspunderii părților din această perspectivă (forță majoră sau caz fortuit) încât, în mod legal, instanțele au verificat eficiența principiului enunțat de recurentă dar, în același timp, au aplicat și principiile generale rezultate din art. 1020 C. civ., pronunțându-se în sensul rezoluțiunii contractelor, din culpa recurentei. 6. Potrivit dovezilor de la dosar, avute în vedere evident și de către instanța de apel, rezultă că prima instanță a respins cererea de repunere pe rol, fiind formulată la 26 iunie 2009, după ce cauza a fost dezbătută pe fond dar pronunțarea a fost amânată pentru ca părțile să depună concluzii scrise, astfel încât, susținerea cererii în sensul că apărătorul părților nu s-a putut prezenta în ziua ședinței de judecată, s-a apreciat corect că nu era suficientă pentru a justifica din perspectiva legii repunerea cauzei pe rol, formulându-se, de altfel, o cerere expresă și întemeiată legal pentru amânarea judecății la momentul respectiv, iar instanța a dat posibilitatea părții să depună concluzii scrise, prin apărătorul ales, fiindu-i respectat, astfel, dreptul la apărare. 7. Astfel cum rezultă din conținutul cererii de chemare în garanție, recurenta a invocat în susținerea cererii de chemare în judecată a numiților SC Z.C. SRL Brașov, SC N.I.S. SRL Brașov, I.D. și a P.M. Brașov, faptul că susnumiții au culpă în chemarea acesteia în judecată pentru constatarea nulității absolute a convenției privind înființarea A.M.I. și a contractului de concesiune nr. 17/1997, acțiunea făcând obiectul dosarului nr. 859/2000 al Tribunalului Brașov și a refuzului eliberării autorizației de construcție, fapte care sunt însă anterioare încheierii actului adițional nr. 4 din 1 noiembrie 2007 la contractul de concesiune nr. 17/1997, care a constituit atât cauza cererii de chemare în judecată cât și a cererii reconvenționale. Prin urmare, corect a reținut instanța de apel că soluția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în garanție, întemeiată pe excepția de inadmisibilitate și nu pe fond, este legală, față de dispozițiile art. 60 – art. 63 C. proc. civ., care presupun existența unei legături de cauzalitate între faptele pretinse și prejudiciu la care a fost obligată partea, pentru a putea exista un drept de regres în plata unor despăgubiri, ceea ce nu se poate reține în această cauză. În ceea ce privește regulile de procedură privind citarea chemaților în garanție această critică a fost deja analizată. 8. În primul rând trebuie arătat că această critică se încadrează doar în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și este nefondată deoarece prin cererea introductivă, recurenta nu a solicitat rezoluțiunea contractelor, ci doar pârâta în cadrul cererii reconvenționale limite în care instanța de fond și apel s-au și pronunțat, iar cât privește verificarea culpei contractuale la care se referă recurenta reclamantă și din perspectiva ruperii echilibrului prestațiilor părților ar presupune reanalizarea probelor și a situației de fapt, ceea ce nu se poate face în recurs în cadrul motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta vizând exclusiv aplicarea legii la o situație de fapt stabilită deja. Așa fiind, constatând că niciuna dintre criticile subsumate motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., nu este nefondată, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge recursul formulat de reclamanta SC D.I.G. SRL Brașov, prin administrator judiciar provizoriu C.I.T. S.P.R.L. Cluj - Napoca, împotriva deciziei Curții de Apel Brașov nr. 129 din 26 noiembrie 2009, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 iunie 2010.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.