ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1858/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1858/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra cererii de revizuire de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată, la data de 18 iunie 2008, sub nr. 4365/62/ COM, pe rolul Tribunalului Brașov, secția comercială, reclamanta SC D.I.G.
SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC S. SRL, să se constate că, prin actul adițional nr. 4 din 1 noiembrie 2007 la contractul de concesiune nr. 17 din 27 mai 1997, începând cu data de 1 noiembrie 2007 a încetat dreptul de concesiune asupra terenului situat în municipiul Brașov în zona străzilor Uranus, Jupiter și a Pieței Astra, înscris în CF, în suprafață totală de 3.287 mp, teren pe care urma a fi edificată construcția, Tronsonul D din cadrul Complexului Comercial „Orizont 3000”, construcție ce includea și cele 5 spații comerciale obiect al contractelor de antrepriză - accesorii contractului de concesiune, respectiv, spațiile comerciale: nr. 40, cf. contract autentificat sub nr. 1457 din 30 octombrie 1997 - B.N.P.
P.Ș., nr. 41, cf. contract autentificat sub nr. 1095 din 30 octombrie 1997 -B.N.P. C.D., nr. 49, cf. contract autentificat sub nr. 960 din 13 iunie 2000 - B.N.P. P.Ș., nr. 79, cf. contract autentificat sub nr. 961 din 13 iunie 2000 - B.N.P. P.Ș. și nr. 80, cf. contract autentificat sub nr. 959 din 13 iunie 2000 - B.N.P. P.Ș.; să se constate că urmare a încetării dreptului de concesiune asupra terenului începând cu data de 1 noiembrie 2007, obligațiile reclamantei de a construi obiectivele asumate prin contractele de antrepriză enumerate la petitul 1 - accesorii contractului de concesiune nr. 17 din 27 mai 1997 - au devenit imposibil de executat începând cu aceeași dată; desființarea sau constatarea caducității contractelor de antrepriză accesorii contractului de concesiune, începând cu data de 1 noiembrie 2007, urmare imposibilității fortuite de executare a obligațiilor și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat în calitate de concesionar, contractul de concesiune nr. 17 din 27 mai 1997 cu Municipiul Brașov, în calitate de concedent și că prin acest contract s-a obligat ca pe lângă achitarea anuală a redevenței să construiască pe terenul obiect al concesiunii un complex comercial. În considerarea contractului de concesiune și ca accesorii ale acestuia a arătat că a încheiat o serie de contracte de antrepriză cu pârâta, pe care nu le-a putut derula integral, întrucât prin Actul adițional nr. 4 din 1 noiembrie 2007 la contractul de concesiune, Consiliul Local al Municipiului Brașov, începând cu data de 1 noiembrie 2008, i-a restrâns dreptul de concesiune, cu consecința încetării concesiunii asupra terenului pe care urma a se construi întregul Tronson D, în care s-ar fi găsit și cele 5 spații comerciale contractate de reclamantă cu pârâta.
De asemenea a susținut că, întrucât contractele de antrepriză au fost perfectate exclusiv în considerarea contractului de concesiune nr. 17 din 27 mai 1997,ca și accesorii ale acestuia, potrivit principiilor „accesorium sequitur principale și resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis”, desființarea contractului de concesiune a terenului ce urma a fi afectat construcțiilor, nu poate avea alt efect, decât desființarea contractelor de antrepriză începând cu data încetării dreptului de concesiune. Pârâta SC S. SRL a formulat întâmpinare, cu caracter de cerere reconventională, solicitând respingerea acțiunii și rezilierea contractelor de antrepriză autentificate sub nr. 959 dini3 iunie 2000, nr. 960 din 13 iunie 2000, nr. 961 din 13 iunie 2000, nr. 1457 din 30 octombrie 1997 de notarul public P.Ș.
și sub nr. 1095 din 30 octombrie 1997 de notatul public C.D., obligarea reclamantei la plata sumei de 435.824,19 euro (1.568.970,36 lei) în echivalent lei la data plății efective, cu titlu de daune-interese și la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 1276/C din 30 iunie 2009, Tribunalul Brașov, secția comercială și contencios administrativ a respins cererea de repunere pe rol formulată de reclamanta SC D.I.G.
SRL; a respins excepția lipsei de interes invocată de pârâta SC S. SRL; a admis excepția autorității de lucru judecat în privința petitului subsidiar formulat de reclamantă, având ca obiect constatarea caducității contractelor de antrepriză nr. 1457 din 30 octombrie 1997, 1095 din 30 octombrie 1997 și 961 din 13 iunie 2000 și, pe cale de consecință, a respins capătul de cerere subsidiar formulat de reclamantă în contradictoriu cu pârâta având ca obiect constatarea caducității contractelor de antrepriză de mai sus pentru existența autorității de lucru judecat.; a respins cererea subsidiară formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta având ca obiect constatarea caducității contractelor de antrepriză nr. 960 din 13 iunie 2000 și 959 din 13 octombrie 2000, ca neîntemeiată; a respins cererea principală formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea reconventională formulată de pârâtă în contradictoriu cu reclamanta și a dispus rezilierea din culpa exclusivă a reclamantei a contractelor de antrepriză nr. 1457 din 30 octombrie 1997, 1095 din 30 octombrie 1997, 960 din 13 iunie 2000, 961 din 13 iunie 2000 și 959 din 13 octombrie 2000 încheiate între părți ; a obligat reclamanta la plata a sumei totale de 726.433 lei, cu titlu de daune interese compensatorii către pârâtă și a respins restul pretențiilor pârâtei, ca neîntemeiate.
Prin decizia nr. 129/ AP din 26 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția comercială a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC D.I.G. SRL împotriva sentinței civile nr. 1276/ C din 30 iunie 2009 a Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios administrativ. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control a înlăturat criticile referitoare la încălcarea normelor de procedură privind judecata în primă instanță și a reținut că hotărârea atacată este legală, în considerarea faptului că, prin încheierea din 12 ianuarie 2009 au fost soluționate excepțiile de inadmisibilitate, în cuprinsul său fiind consemnate argumentele ce au stat la baza soluției, iar reluarea acestor argumente în considerentele sentinței, nu era necesară, având în vedere prevederile art. 255 C. proc.
civ., care stabilesc că, atât încheierile cât, și sentințele sunt hotărâri judecătorești cu aceeași valoare juridică. De asemenea, a reținut că, în ceea ce privește cererea de chemare în garanție, nu a fost încălcat principiul contradictorialității în condițiile în care, potrivit încheierii din 22 iunie 2009, cererea a fost comunicată reprezentantului pârâtei și prima instanță a pus în discuția părților admisibilitatea cererii și s-a pronunțat asupra acesteia după ce părțile și-au exprimat punctul de vedere. În legătură cu nemotivarea soluției de respingere a obiecțiunilor la expertiză, susținerile reclamantei au fost găsite ca nefondate, în cuprinsul încheierii din 22 iunie 2009 regăsindu-se argumentele instanței de fond în susținerea soluției adoptate.
Au fost considerate ca nefondate și susținerile reclamantei referitoare la omisiunea motivării soluției de respingere a cererii de repunere pe rol, în cuprinsul hotărârii arătându-se că au fost acordate mai multe termene pentru pregătirea apărării, lipsa apărătorului ales nefiind justificată cu vreo dovadă depusă la dosar, iar prezența părților excludea aplicarea art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Cât privește fondul cererii de chemare în judecată, instanța de apel a apreciat că, instanța de fond s-a pronunțat și asupra caducității contractelor de antrepriză prin aceea că a reținut că actul adițional de reducere a suprafeței concesionate nu constituie prin el însuși un caz fortuit ori de forță majoră, câtă vreme a fost încheiat la inițiativa reclamantei, intervenția debitorului obligației fiind exclusă, în cazul imposibilității fortuite de executare.
De asemenea, au fost înlăturate susținerile reclamantei privitoare la omisiunea analizei prevederilor art. 44 din contractele de antrepriză, în condițiile în care, prima instanță a argumentat detaliat efectele generate asupra relației contractuale de împrejurările invocate de reclamantă privind imposibilitatea executării obligațiilor contractuale, respectiv restrângerea concesiunii, utilitățile descoperite pe terenul concesionat, notarea proceselor în CF, certificatele emise de Camera de Comerț și Industrie Brașov. S-a reținut totodată că, în mod corect, prima instanță nu a aplicat în cauză teoria impreviziunii, deoarece contractul nu este imposibil de executat, ci doar grav perturbat ca urmare a dezechilibrării valorii prestațiilor, iar culpa aparține reclamantei, întrucât restrângerea concesiunii s-a făcut la inițiativa sa, iar împrejurările invocate nu se încadrează în categoria cazului fortuit ori de forță majoră.
Astfel, evenimentul pretins a nu fi putut fi prevăzut în momentul încheierii convenției nu constituie un motiv de reziliere a contractului în condițiile în care, reclamanta care se ocupa cu antrepriza de construcții cunoștea situația terenului luat în concesiune și pe care urma să construiască încă din 1997. Împotriva deciziei nr. 129/ AP din 26 noiembrie 2009, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția comercială a formulat recurs, reclamanta SC D.I.G. SRL, criticând-o pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, în vederea administrării de noi probe. Recursul a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 2527 din 30 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială în Dosarul nr. 4365/62/2008.
Soluția instanței supreme a fost fundamentată pe următoarele considerente:
A fost înlăturată susținerea reclamantei privind încălcarea dispozițiilor art. 261 C. proc. civ., în considerarea prevederilor art. 137 din același cod, în raport de care, analizând critica formulată, s-a constatat că nu există neconcordanță între conținutul încheierii prin care au fost soluționate excepțiile și dispozitivul hotărârii, încheierea neputând fi atacată decât odată cu fondul, astfel încât, nu a putut fi reținută existența unei vătămări procesuale în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., constând în nereluarea în considerentele hotărârii a argumentelor avute în vedere la soluționarea excepției și cuprinse în încheierea de la acea dată, întrucât încheierile fac corp comun cu hotărârea.
În caz de neîndeplinire a obligației de comunicare a cererii de chemare în garanție, potrivit art. 62 C. proc. civ., partea este în drept să invoce încălcarea drepturilor procesuale, dar cum în speță, terții chemați în garanție nu au fost introduși în cauză, pe de o parte, nu se poate reține o vătămare a acestora, întrucât nu au fost obligați să răspundă pentru partea căzută în pretenții, iar pe de altă parte, vătămarea nu ar putea fi invocată în raport de caracterul relativ al nulității actului de procedură astfel întocmit, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., decât de partea interesată, respectiv de chematul în garanție, care are o poziție procesuală independentă.
Critica vizând evaluarea tuturor probelor din perspectiva conținutului obiecțiunilor la expertiză și a măsurii respingerii acestora, a fost înlăturată avându-se în vedere imposibilitatea reaprecierii probelor, în faza procesuală a recursului, față de caracterul nondevolutiv al căii de atac, reținându-se că critica formulată nu se subsuma art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ., texte de lege abrogate.
Referitor la critica încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și constând în pretinsa nepronunțare a primei instanțe pe fondul cererii de constatare a caducității contractelor de antrepriză, Înalta Curte a apreciat ca fiind corectă soluția instanței de apel în sensul respingerii acesteia, pentru argumentul că, prima instanță s-a pronunțat pe fondul cauzei asupra cererii de constatare a caducității contractelor de antrepriză din perspectiva obiectului și cauzei cererii de chemare în judecată, cu raportare strictă la conținutul și efectele juridice ale actului adițional la contractul de concesiune invocat de reclamantă, respectând astfel limitele învestirii, în sensul cerut de art. 129 (6) C. proc. civ.
În ceea ce privește clauza prevăzută în art. 44 din contractul de concesiune s-a reținut că, din considerentele hotărârii atacate nu a rezultat denaturarea interpretării date de parte și că reclamanta a omis din vedere că îndeplinirea condiției trebuie să se facă astfel cum au înțeles părțile (art. 1011 C. civ.), fiind o aplicație a principiului voinței interne, reale, a părților, iar, în cauză, prin contract nu s-au prevăzut expres cauzele încetării concesiunii și nici limitele răspunderii părților din această perspectivă (forță majoră sau caz fortuit), astfel încât, în mod corect și legal, instanțele de fond au verificat eficiența principiului enunțat de reclamantă dar, în același timp, au dat eficiență principiilor generale prevăzute în art. 1020 C. civ., pronunțându-se în sensul rezoluțiunii contractelor, din culpa reclamantei.
Soluția instanței de apel asupra criticii vizând respingerea cererii de repunere pe rol formulată de reclamantă în fața instanței de fond, a fost apreciată ca legală în raport de respectarea dispozițiilor art. 156 C. proc. civ., și asigurarea dreptului părții la apărare prin amânarea pronunțării.
Critica privind greșita soluționare a cererii de chemare în garanție a fost înlăturată de instanța de recurs, care a reținut că, în mod corect instanța de apel a apreciat ca fiind legală soluția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în garanție, întemeiată pe excepția de inadmisibilitate și nu pe fond, față de dispozițiile art. 60-63 C. proc. civ., care presupun existența unei legături de cauzalitate între faptele pretinse și prejudiciu cauzat pentru a putea exista un drept de regres în plata unor despăgubiri, ceea ce nu a putut fi reținut în cauză.
Înalta Curte a respins și ultimul dintre motivele de recurs invocate de reclamantă, reținând că, prin cererea introductivă, aceasta nu a solicitat rezoluțiunea contractelor de antrepriză, doar pârâta formulând o astfel de cerere, în cadrul cererii reconvenționale, instanțele de fond, pronunțându-se în limitele acestei învestiri. Împotriva Deciziei comerciale nr. 2527 din 30 iunie 2010 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială în Dosarul nr. 4365/62/2008 a formulat cerere de revizuire reclamanta SC D.I.G. SRL Brașov, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac și schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii introductive privind desființarea cu data de 01 noiembrie 2007 a contractelor de antrepriză, ca accesorii ale contractului de concesiune și respingerea cererii reconvenționale formulate de pârâta SC S. SRL. În motivarea cererii de revizuire, SC D.I.G. SRL Brașov a arătat că: instanța de recurs evocând fondul, respectiv stabilind o altă stare de fapt, decât cea care fusese reținută în fazele anterioare de judecată și aplicând alte dispoziții legale împrejurărilor de fapt stabilite, a reținut contrar instanțelor de fond că „îndeplinirea condiției trebuie să se facă astfel cum au hotărât părțile (art. 1011 C. civ.) fiind o aplicație a principiului voinței interne, reale a părților.. „, dar respingând recursul motivat de faptul că: „ prin contract nu s-au prevăzut expres cauzele încetării contractului de concesiune ..”, specificând apoi că: „în mod legal instanțele au verificat eficiența principiului enunțat de recurentă, dar în același timp au aplicat principiile generale din art. 1020 C. civ., pronunțându-se în sensul rezoluțiunii contractelor, din culpa recurentei”, hotărârea pronunțată cuprinde o contradicție evidentă între motivarea hotărârii supuse revizuirii si soluția adoptată, respectiv respingerea recursului. În raport de cele mai sus expuse, revizuenta a arătat că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, întrucât stabilind o altă stare de fapt decât cea care fusese reținută în fazele de judecată anterioare a aplicat alte dispoziții legale împrejurărilor de fapt stabilite. Referitor la incidența în speță a dispozițiilor art. 1020 C. civ. și la aprecierea instanței de recurs potrivit căreia ar prima voința internă a pârtilor sub condiția menționării cauzelor de încetare a contractului de concesiune, revizuenta a susținut că sunt incorecte, întrucât cauzele de încetare a contractului derivă din lege, fiind stabilite prin art. 57 din O.U.G. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune. Din analiza actelor si lucrărilor dosarului și a normelor juridice incidente în cauză, Înalta Curte reține că cererea de revizuire este nefondată. Revizuirea face parte din categoria căilor extraordinare de atac, de retractare, caracter ce se evidențiază în special prin motivele care pot fundamenta o asemenea cerere, ele fiind expres si limitativ determinate de art. 322 C. proc. civ. De asemenea, caracterul extraordinar al acestei căi de atac se manifestă și prin aceea că revizuirea are ca obiect numai hotărâri definitive si irevocabile. Astfel, potrivit art. 322 pct. 2 C. proc. civ. revizuirea unei hotărâri ramase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanța de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut. Înalta Curte, din analiza celor susținute de revizuentă raportate la textul legal, constată că nu se regăsesc în speță niciuna dintre ipotezele reglementate de norma de drept, respectiv că nu se poate reține că prin hotărârea atacată instanța de recurs s-ar fi pronunțat asupra unui lucru ce nu s-a cerut ( extra petita), nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut (minus petita), ori că ar fi acordat mai mult decât s-a cerut ( plus petita), instanța de recurs dispunând legal și corect în limitele învestirii. Față de considerentele expuse, nefiind îndeplinite condițiile legale prevăzute de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată de revizuentă SC D.I.G. SRL Brașov. PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge ca nefondată revizuirea formulată de revizuentă SC D.I.G. SRL Brașov prin administrator judiciar C.S.P.R.L. Brașov împotriva Deciziei comerciale nr. 2527 din 30 iunie 2010 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială în Dosarul nr. 4365/62/2008. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 mai 2011.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.