ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1858/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1858/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

cererii de revizuire de față;

Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată, la data de 18 iunie 2008, sub nr. 4365/62/ COM, pe rolul

Tribunalului Brașov, secția comercială, reclamanta SC D.I.G. SRL a solicitat,

în contradictoriu cu pârâta SC S. SRL, să se constate că, prin actul adițional

nr. 4 din 1 noiembrie 2007 la contractul de concesiune nr. 17 din 27 mai 1997,

începând cu data de 1 noiembrie 2007 a încetat dreptul de concesiune asupra

terenului situat în municipiul Brașov în zona străzilor Uranus, Jupiter și a

Pieței Astra, înscris în CF, în suprafață totală de 3.287 mp, teren pe care

urma a fi edificată construcția, Tronsonul D din cadrul Complexului Comercial „Orizont

3000”, construcție ce includea și cele 5 spații comerciale obiect al

contractelor de antrepriză - accesorii contractului de concesiune, respectiv,

spațiile comerciale: nr. 40, cf. contract autentificat sub nr. 1457 din 30

octombrie 1997 - B.N.P. P.Ș., nr. 41, cf. contract autentificat sub nr. 1095

din 30 octombrie 1997 -B.N.P. C.D., nr. 49, cf. contract autentificat sub nr.

960 din 13 iunie 2000 - B.N.P. P.Ș., nr. 79, cf. contract autentificat sub nr.

961 din 13 iunie 2000 - B.N.P. P.Ș. și nr. 80, cf. contract autentificat sub

nr. 959 din 13 iunie 2000 - B.N.P. P.Ș.; să se constate că urmare a încetării

dreptului de concesiune asupra terenului începând cu data de 1 noiembrie 2007,

obligațiile reclamantei de a construi obiectivele asumate prin contractele de

antrepriză enumerate la petitul 1 - accesorii contractului de concesiune nr. 17

din 27 mai 1997 - au devenit imposibil de executat începând cu aceeași dată;

desființarea sau constatarea caducității contractelor de antrepriză accesorii

contractului de concesiune, începând cu data de 1 noiembrie 2007, urmare

imposibilității fortuite de executare a obligațiilor și obligarea pârâtei la

plata cheltuielilor de judecată.

În

motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat în calitate de

concesionar, contractul de concesiune nr. 17 din 27 mai 1997 cu Municipiul

Brașov, în calitate de concedent și că prin acest contract s-a obligat ca pe

lângă achitarea anuală a redevenței să construiască pe terenul obiect al

concesiunii un complex comercial. În considerarea contractului de concesiune și

ca accesorii ale acestuia a arătat că a încheiat o serie de contracte de

antrepriză cu pârâta, pe care nu le-a putut derula integral, întrucât prin

Actul adițional nr. 4 din 1 noiembrie 2007 la contractul de concesiune,

Consiliul Local al Municipiului Brașov, începând cu data de 1 noiembrie 2008,

i-a restrâns dreptul de concesiune, cu consecința încetării concesiunii asupra

terenului pe care urma a se construi întregul Tronson D, în care s-ar fi găsit

și cele 5 spații comerciale contractate de reclamantă cu pârâta.

De

asemenea a susținut că, întrucât contractele de antrepriză au fost perfectate

exclusiv în considerarea contractului de concesiune nr. 17 din 27 mai 1997,ca

și accesorii ale acestuia, potrivit principiilor „accesorium sequitur

principale și resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis”, desființarea

contractului de concesiune a terenului ce urma a fi afectat construcțiilor, nu

poate avea alt efect, decât desființarea contractelor de antrepriză începând cu

data încetării dreptului de concesiune.

Pârâta

SC S. SRL a formulat întâmpinare, cu caracter de cerere reconventională,

solicitând respingerea acțiunii și rezilierea contractelor de antrepriză

autentificate sub nr. 959 dini3 iunie 2000, nr. 960 din 13 iunie 2000, nr. 961

din 13 iunie 2000, nr. 1457 din 30 octombrie 1997 de notarul public P.Ș. și sub

nr. 1095 din 30 octombrie 1997 de notatul public C.D., obligarea reclamantei la

plata sumei de 435.824,19 euro (1.568.970,36 lei) în echivalent lei la data

plății efective, cu titlu de daune-interese și la plata cheltuielilor de

judecată.

Prin

sentința civilă nr. 1276/C din 30 iunie 2009, Tribunalul Brașov, secția

comercială și contencios administrativ a respins cererea de repunere pe rol

formulată de reclamanta SC D.I.G. SRL; a respins excepția lipsei de interes

invocată de pârâta SC S. SRL; a admis excepția autorității de lucru judecat în

privința petitului subsidiar formulat de reclamantă, având ca obiect

constatarea caducității contractelor de antrepriză nr. 1457 din 30 octombrie

1997, 1095 din 30 octombrie 1997 și 961 din 13 iunie 2000 și, pe cale de

consecință, a respins capătul de cerere subsidiar formulat de reclamantă în

contradictoriu cu pârâta având ca obiect constatarea caducității contractelor

de antrepriză de mai sus pentru existența autorității de lucru judecat.; a

respins cererea subsidiară formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta

având ca obiect constatarea caducității contractelor de antrepriză nr. 960 din 13

iunie 2000 și 959 din 13 octombrie 2000, ca neîntemeiată; a respins cererea

principală formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta, ca

neîntemeiată; a admis în parte cererea reconventională formulată de pârâtă în contradictoriu

cu reclamanta și a dispus rezilierea din culpa exclusivă a reclamantei a

contractelor de antrepriză nr. 1457 din 30 octombrie 1997, 1095 din 30

octombrie 1997, 960 din 13 iunie 2000, 961 din 13 iunie 2000 și 959 din 13

octombrie 2000 încheiate între părți ; a obligat reclamanta la plata a sumei

totale de 726.433 lei, cu titlu de daune interese compensatorii către pârâtă și

a respins restul pretențiilor pârâtei, ca neîntemeiate.

Prin

decizia nr. 129/ AP din 26 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Brașov,

secția comercială a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC

D.I.G. SRL împotriva sentinței civile nr. 1276/ C din 30 iunie 2009 a

Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios administrativ.

Pentru

a se pronunța astfel, instanța de control a înlăturat criticile referitoare la

încălcarea normelor de procedură privind judecata în primă instanță și a

reținut că hotărârea atacată este legală, în considerarea faptului că, prin

încheierea din 12 ianuarie 2009 au fost soluționate excepțiile de

inadmisibilitate, în cuprinsul său fiind consemnate argumentele ce au stat la

baza soluției, iar reluarea acestor argumente în considerentele sentinței, nu

era necesară, având în vedere prevederile art. 255 C. proc. civ., care

stabilesc că, atât încheierile cât, și sentințele sunt hotărâri judecătorești

cu aceeași valoare juridică.

De

asemenea, a reținut că, în ceea ce privește cererea de chemare în garanție, nu

a fost încălcat principiul contradictorialității în condițiile în care,

potrivit încheierii din 22 iunie 2009, cererea a fost comunicată

reprezentantului pârâtei și prima instanță a pus în discuția părților

admisibilitatea cererii și s-a pronunțat asupra acesteia după ce părțile și-au

exprimat punctul de vedere.

În

legătură cu nemotivarea soluției de respingere a obiecțiunilor la expertiză,

susținerile reclamantei au fost găsite ca nefondate, în cuprinsul încheierii

din 22 iunie 2009 regăsindu-se argumentele instanței de fond în susținerea

soluției adoptate.

Au

fost considerate ca nefondate și susținerile reclamantei referitoare la

omisiunea motivării soluției de respingere a cererii de repunere pe rol, în

cuprinsul hotărârii arătându-se că au fost acordate mai multe termene pentru

pregătirea apărării, lipsa apărătorului ales nefiind justificată cu vreo dovadă

depusă la dosar, iar prezența părților excludea aplicarea art. 242 alin. (1)

pct. 2 C. proc. civ.

Cât

privește fondul cererii de chemare în judecată, instanța de apel a apreciat că,

instanța de fond s-a pronunțat și asupra caducității contractelor de antrepriză

prin aceea că a reținut că actul adițional de reducere a suprafeței

concesionate nu constituie prin el însuși un caz fortuit ori de forță majoră,

câtă vreme a fost încheiat la inițiativa reclamantei, intervenția debitorului

obligației fiind exclusă, în cazul imposibilității fortuite de executare.

De

asemenea, au fost înlăturate susținerile reclamantei privitoare la omisiunea

analizei prevederilor art. 44 din contractele de antrepriză, în condițiile în

care, prima instanță a argumentat detaliat efectele generate asupra relației

contractuale de împrejurările invocate de reclamantă privind imposibilitatea

executării obligațiilor contractuale, respectiv restrângerea concesiunii,

utilitățile descoperite pe terenul concesionat, notarea proceselor în CF,

certificatele emise de Camera de Comerț și Industrie Brașov.

S-a

reținut totodată că, în mod corect, prima instanță nu a aplicat în cauză teoria

impreviziunii, deoarece contractul nu este imposibil de executat, ci doar grav

perturbat ca urmare a dezechilibrării valorii prestațiilor, iar culpa aparține

reclamantei, întrucât restrângerea concesiunii s-a făcut la inițiativa sa, iar

împrejurările invocate nu se încadrează în categoria cazului fortuit ori de

forță majoră. Astfel, evenimentul pretins a nu fi putut fi prevăzut în momentul

încheierii convenției nu constituie un motiv de reziliere a contractului în

condițiile în care, reclamanta care se ocupa cu antrepriza de construcții

cunoștea situația terenului luat în concesiune și pe care urma să construiască

încă din 1997.

Împotriva

deciziei nr. 129/ AP din 26 noiembrie 2009, pronunțate de Curtea de Apel Brașov,

secția comercială a formulat recurs, reclamanta SC D.I.G. SRL, criticând-o

pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.,

solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de

fond, în vederea administrării de noi probe.

Recursul

a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 2527 din 30 iunie 2010 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială în Dosarul nr.

4365/62/2008.

Soluția

instanței supreme a fost fundamentată pe următoarele considerente:

1.

A fost înlăturată susținerea reclamantei privind încălcarea dispozițiilor art.

261 C. proc. civ., în considerarea prevederilor art. 137 din același cod, în

raport de care, analizând critica formulată, s-a constatat că nu există

neconcordanță între conținutul încheierii prin care au fost soluționate  excepțiile

și dispozitivul hotărârii, încheierea neputând fi atacată decât odată cu

fondul, astfel încât, nu a putut fi reținută existența unei vătămări procesuale

în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., constând în nereluarea în

considerentele hotărârii a argumentelor avute în vedere la soluționarea

excepției și cuprinse în încheierea de la acea dată, întrucât încheierile fac

corp comun cu hotărârea.

2.

În caz de neîndeplinire a obligației de comunicare a cererii de chemare în

garanție, potrivit art. 62 C. proc. civ., partea este în drept să invoce

încălcarea drepturilor procesuale, dar cum în speță, terții chemați în garanție

nu au fost introduși în cauză, pe de o parte, nu se poate reține o vătămare a

acestora, întrucât nu au fost obligați să răspundă pentru partea căzută în

pretenții, iar pe de altă parte, vătămarea nu ar putea fi invocată în raport de

caracterul relativ al nulității actului de procedură astfel întocmit, conform

art. 105 alin. (2) C. proc. civ., decât de partea interesată, respectiv de chematul

în garanție, care are o poziție procesuală independentă.

3.

Critica vizând evaluarea tuturor probelor din perspectiva conținutului

obiecțiunilor la expertiză și a măsurii respingerii acestora, a fost înlăturată

avându-se în vedere imposibilitatea reaprecierii probelor, în faza procesuală a

recursului, față de caracterul nondevolutiv al căii de atac, reținându-se că

critica formulată nu se subsuma art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci art. 304 pct.

10 și 11 C. proc. civ., texte de lege abrogate.

4.

Referitor la critica încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

și constând în pretinsa nepronunțare a primei instanțe pe fondul cererii de

constatare a caducității contractelor de antrepriză, Înalta Curte a apreciat ca

fiind corectă soluția instanței de apel în sensul respingerii acesteia, pentru

argumentul că, prima instanță s-a pronunțat pe fondul cauzei asupra cererii de

constatare a caducității contractelor de antrepriză din perspectiva obiectului

și cauzei cererii de chemare în judecată, cu raportare strictă la conținutul și

efectele juridice ale actului adițional la contractul de concesiune invocat de

reclamantă, respectând astfel limitele învestirii, în sensul cerut de art. 129

(6) C. proc. civ.

5.

În ceea ce privește clauza prevăzută în art. 44 din contractul de concesiune

s-a reținut că, din considerentele hotărârii atacate nu a rezultat denaturarea

interpretării date de parte și că reclamanta a omis din vedere că îndeplinirea

condiției trebuie să se facă astfel cum au înțeles părțile (art. 1011 C. civ.),

fiind o aplicație a principiului voinței interne, reale, a părților, iar, în

cauză, prin contract nu s-au prevăzut expres cauzele încetării concesiunii și

nici limitele răspunderii părților din această perspectivă (forță majoră sau

caz fortuit), astfel încât, în mod corect și legal, instanțele de fond au

verificat eficiența principiului enunțat de reclamantă dar, în același timp, au

dat eficiență principiilor generale prevăzute în art. 1020 C. civ.,

pronunțându-se în sensul rezoluțiunii contractelor, din culpa reclamantei.

6.

Soluția instanței de apel asupra criticii vizând respingerea cererii de

repunere pe rol formulată de reclamantă în fața instanței de fond, a fost

apreciată ca legală în raport de respectarea dispozițiilor art. 156 C. proc.

civ., și asigurarea dreptului părții la apărare prin amânarea pronunțării.

7.

Critica privind greșita soluționare a cererii de chemare în garanție a fost

înlăturată de instanța de recurs, care a reținut că, în mod corect instanța de

apel a apreciat ca fiind legală soluția primei instanțe de respingere a cererii

de chemare în garanție, întemeiată pe excepția de inadmisibilitate și nu pe

fond, față de dispozițiile art. 60-63 C. proc. civ., care presupun existența

unei legături de cauzalitate între faptele pretinse și prejudiciu cauzat pentru

a putea exista un drept de regres în plata unor despăgubiri, ceea ce nu a putut

fi reținut în cauză.

8.

Înalta Curte a respins și ultimul dintre motivele de recurs invocate de

reclamantă, reținând că, prin cererea introductivă, aceasta nu a solicitat

rezoluțiunea contractelor de antrepriză, doar pârâta formulând o astfel de

cerere, în cadrul cererii reconvenționale, instanțele de fond, pronunțându-se

în limitele acestei învestiri.

Împotriva

Deciziei comerciale nr. 2527 din 30 iunie 2010 pronunțate de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția comercială în Dosarul nr. 4365/62/2008 a formulat

cerere de revizuire reclamanta SC D.I.G. SRL Brașov, întemeiată pe dispozițiile

art. 322 pct. 2 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac

și schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii introductive privind

desființarea cu data de 01 noiembrie 2007 a contractelor de antrepriză, ca

accesorii ale contractului de concesiune și respingerea cererii reconvenționale

formulate de pârâta SC S. SRL.

În

motivarea cererii de revizuire, SC D.I.G. SRL Brașov a arătat că: instanța de

recurs evocând fondul, respectiv stabilind o altă stare de fapt, decât cea care

fusese reținută în fazele anterioare de judecată și aplicând alte dispoziții

legale împrejurărilor de fapt stabilite, a reținut contrar instanțelor de fond

că „îndeplinirea condiției trebuie să se facă astfel cum au hotărât părțile

(art. 1011 C. civ.) fiind o aplicație a principiului voinței interne, reale a

părților.. „, dar respingând recursul motivat de faptul că: „ prin contract nu

s-au prevăzut expres cauzele încetării contractului de concesiune ..”,

specificând apoi că: „în mod legal instanțele au verificat eficiența

principiului enunțat de recurentă, dar în același timp au aplicat principiile

generale din art. 1020 C. civ., pronunțându-se în sensul rezoluțiunii

contractelor, din culpa recurentei”, hotărârea pronunțată cuprinde o

contradicție evidentă între motivarea hotărârii supuse revizuirii si soluția adoptată,

respectiv respingerea recursului.

În

raport de cele mai sus expuse, revizuenta a arătat că instanța de recurs nu s-a

pronunțat asupra unui lucru cerut, întrucât stabilind o altă stare de fapt

decât cea care fusese reținută în fazele de judecată anterioare a aplicat alte

dispoziții legale împrejurărilor de fapt stabilite.

Referitor

la incidența în speță a dispozițiilor art. 1020 C. civ. și la aprecierea

instanței de recurs potrivit căreia ar prima voința internă a pârtilor sub

condiția menționării cauzelor de încetare a contractului de concesiune,

revizuenta a susținut că sunt incorecte, întrucât cauzele de încetare a

contractului derivă din lege, fiind stabilite prin art. 57 din O.U.G. 54/2006

privind regimul contractelor de concesiune.

Din

analiza actelor si lucrărilor dosarului și a normelor juridice incidente în

cauză, Înalta Curte reține că cererea de revizuire este nefondată.

Revizuirea

face parte din categoria căilor extraordinare de atac, de retractare, caracter

ce se evidențiază în special prin motivele care pot fundamenta o asemenea

cerere, ele fiind expres si limitativ determinate de art. 322 C. proc. civ. De

asemenea, caracterul extraordinar al acestei căi de atac se manifestă și prin

aceea că revizuirea are ca obiect numai hotărâri definitive si irevocabile.

Astfel,

potrivit art. 322 pct. 2 C. proc. civ. revizuirea unei hotărâri ramase

definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri

date de o instanța de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă s-a

pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra

unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Înalta

Curte, din analiza celor susținute de revizuentă raportate la textul legal,

constată că nu se regăsesc în speță niciuna dintre ipotezele reglementate de

norma de drept, respectiv că nu se poate reține că prin hotărârea atacată

instanța de recurs s-ar fi pronunțat asupra unui lucru ce nu s-a cerut ( extra

petita), nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut (minus petita), ori că ar fi

acordat mai mult decât s-a cerut ( plus petita), instanța de recurs dispunând

legal și corect în limitele învestirii.

Față

de considerentele expuse, nefiind îndeplinite condițiile legale prevăzute de

art. 322 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire

formulată de revizuentă SC D.I.G. SRL Brașov.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C

I D E

Respinge

ca nefondată revizuirea formulată de revizuentă SC D.I.G. SRL Brașov prin

administrator judiciar C.S.P.R.L. Brașov împotriva Deciziei comerciale nr. 2527

din 30 iunie 2010 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

comercială în Dosarul nr. 4365/62/2008.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 12 mai 2011.