ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 266/2010

Deliberând asupra recursului penal de față, constată următoarele: Prin încheierea de ședință din 30 decembrie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 1963/116/2009, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 300 2 C. proc. pen. raportat la art. 160 b alin. (1), (3) C. proc. pen., a menținut starea de arest a inculpatului C.N. (fiul lui D. și E.). Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că temeiurile care au justificat luarea și menținerea măsurii preventive subzistă și în prezent. Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a formulat recurs inculpatul C.N. solicitând judecarea sa în stare de libertate. Examinând hotărârea atacată, sub toate aspectele, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat, soluția pronunțată în cauză fiind legală și temeinică. Din actele și lucrările dosarului, se reține că recurentul inculpat a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 99 și următoarele C. pen., și infracțiunea de port fără drept de armă albă, prevăzută de art. 1 1 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, reținându-se că în noaptea de 2 - 3 iulie 2009, în loc public, ar fi aplicat părții vătămate M.I. un număr de lovituri de cuțit (pe care-l deținea fără drept) în zona hemitoracelui și brațului drept, provocându-i leziuni care i-au pus viața în pericol.

Prin sentința penală nr. 132 din 26 noiembrie 2009, Tribunalul Călărași, secția penală, l-a condamnat pe inculpat la o pedeapsă, rezultantă, privativă de libertate în cuantum de 3 ani și 9 luni închisoare. Împotriva acestei sentinței au formulat apeluri Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași și inculpatul C.N., fază procesuală în care, cum s-a menționat, Curtea de Apel București a menținut starea de arest a acestuia, în temeiul art. 300 2 C. proc. pen. cu referire la art. 160 b alin. (1), (3) C. proc. pen. Potrivit acestor dispoziții legale, în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța este datoare să verifice, periodic, dar nu mai târziu de 60 zile, legalitatea și temeinica arestării preventive, iar când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune menținerea arestării preventive.

În cauză, temeiul de drept în baza căruia s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, la data de 3 iulie 2009, l-a constituit art. 148 lit. f) C. proc. pen., întrucât inculpatul ar fi săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică datorită modului de săvârșirea faptei și gravității acesteia. În mod corect, a reținut instanța de apel că și în prezent se mențin temeiurile de fapt și de drept care au determinat arestarea preventivă a recurentului inculpat.

Înalta Curte apreciază că aceste temeiuri continuă să existe având în vedere regimul sancționator stabilit de lege pentru tentativa la omor calificat, presupus săvârșită de inculpat, pericolul concret pentru care lăsarea în libertate a acestuia l-ar prezenta pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de temere și insecuritate pentru societatea civilă, pericol care rezultă din natura și gravitatea faptei, din modalitatea în care s-a reținut că ar fi fost săvârșită. Nu în ultimul rând, se constată că sunt îndeplinite și cerințele impuse de art. 143 C. proc. pen., în sensul existenței probelor de natură să contureze presupunerea participării recurentului la săvârșirea faptei pentru care a fost cercetat și condamnat, în primă instanță.

Împrejurarea că în cauză a fost pronunțată o hotărâre de condamnare, hotărâre care nu este definitivă, nu aduce atingere principiului prezumției de nevinovăție, limitarea libertății persoanei, în speță, încadrându-se în prevederile legale. În consecință, în raport de pericolul social concret al faptelor presupus săvârșite de inculpați, Înalta Curte apreciază că se impune, în continuare, privarea de libertate a acestuia, motiv pentru care, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul inculpatului. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.N. împotriva încheierii din 30 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 1963/116/2009 (3046/2009). Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul M.J.L.C. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 26 ianuarie 2010.