ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1148/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal, reclamantul A.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A.N.R.P. și

S.R. prin Ministerul Finanțelor Publice, în principal, obligarea acestora la

plata sumei de 343.605,6 lei reprezentând tranșa a doua a compensațiilor

bănești stabilite în temeiul Legii nr. 290/2003 și în subsidiar, obligarea Ministerului

Finanțelor Publice să cuprindă în bugetul de stat sume de bani cu destinația de

compensații bănești destinate plăților la care este ținută A.N.R.P.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că prin Hotărârea nr. 16/2006, Comisia Județeană de Aplicare

a Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 a admis cererea sa și a dispus acordarea

sumei de 572.676 lei cu titlu de despăgubiri.

Mai arată reclamantul că în

luna decembrie 2006 a fost achitată suma de 229.070,4 lei urmând ca diferența

să fie achitată în anul următor, lucru care nu s-a întâmplat nici până în

prezent, cu toate că acesta a formu­lat nenumărate adrese către pârâtă, primind

același răspuns, anume că aceste compensații bănești se achită în limitele

sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat.

Prin sentința nr. 137/ CA –

PI din 8 iulie 2009, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de

reclamantul A.D.

Pentru a hotărî astfel,

Curtea a reținut că neplata tranșei a doua către reclamant nu dovedește refuzul

nejustificat al părții (A.N.R.P.) de a soluționa cererea.

S-a apreciat că, deși

dispozițiile art. 18 alin. 5 lit. c) din normele metodologice prevăd că plata pentru

compensațiile bănești  care depășesc suma de 100.001 lei se face eșalonat în

două tranșe, pe parcursul a doi ani, consecutiv, A.N.R.P. din motive obiective

nu poate respecta acest termen, în măsura în care în bugetul de stat nu au fost

aprobate sumele necesare plății acestor compensații.

Nefiind întemeiat primul

capăt de acțiune, Curtea a respins ca atare și capătul subsecvent.

Împotriva sentinței

pronunțată de instanța de fond a declarat recurs reclamantul A.D., solicitând

modificarea ei în sensul admiterii cererii sale așa cum a fost formulată.

Sentința a fost criticată

pentru nelegalitate și netemeinicie, susținându-se, în esență, că motivația

acesteia este tipică soluțiilor comuniste ale justiției române și în același

timp absurdă și ipocrită, în condițiile în care s-a reținut că pârâta nu a

plătit sumele cuvenite pentru că nu are bani, deși nu au fost anexate acte

doveditoare în acest sens.

S-a apreciat, totodată, că

prima instanță s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, întrucât

prin acțiune nu s-a invocat refuzul nejustificat de efectuare a plății pentru a

fi aplicabile prevederile art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, solicitându-se

doar obligarea pârâtei la plata sumei de bani stabilită în favoarea reclamantului

în temeiul Legii nr. 290/2003, prin sentința emisă aducându-se atingere însuși

dreptului personal al acestuia de a încasa respectiva sumă.

Examinând actele dosarului,

Înalta Curte a constatat că subzistă în cauză motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 3 C. proc. civ., invocat din oficiu și pus în dezbaterea părților, în

condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., pentru considerentele în

continuare arătate.

În conformitate cu

dispozițiile art. 312 alin. (3), teza a II-a, corelate cu cele ale art. 304 pct.

3 C. proc. civ., se pronunță casarea unei hotărâri atunci când s-a dat cu

încălcarea competenței altei instanțe.

Reclamantul și-a întemeiat

pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 290/2003, Legii nr. 9/1998, H.G. nr. 1120/2006

și H.G. nr. 57/2008.

Potrivit art. 8 alin. (5)

din Legea nr. 290/2003, Hotărârile A.N.R.P. – Serviciul pentru aplicarea Legii nr.

290/2003 sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate în condițiile Legii

contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare.

Același text de lege prevede,

la alin. (6), că „hotărârile pronunțate de tribunal sunt supuse căilor de atac

prevăzute de lege”.

Întrucât aceste norme legale

cu caracter special, derogatoriu de la dreptul comun în materie, reprezentat de

prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd competența

exclusivă a secției de contencios administrativ a tribunalului, în primă

instanță, în ceea ce privește acțiunile având ca obiect contestarea hotărârilor

A.N.R.P. – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, pentru identitate de

rațiune, competența materială este aceeași în privința oricăror acțiuni întemeiate

pe prevederile respectivei legi.

În consecință, în temeiul art.

313, corelat cu art. 312 alin. (3), teza a II-a C. proc. civ., recursul va fi

admis, dispunându-se casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre

competentă soluționare Tribunalului Bihor, secția contencios administrativ și

fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A.D.

împotriva sentinței nr. 137/ CA – P.I. din 8 iulie 2009 a Curții de Apel Oradea,

secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și

trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Bihor, secția

contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 martie 2010.