ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4137/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, la data de 27 februarie 2009, reclamanții B.I. și B.B. au chemat în judecată pe pârâta A.N.R.P., solicitând obligarea pârâtei la achitarea sumei de 223.911, 83 lei, reprezentând cea de a doua tranșă, de 60%, din suma stabilită cu titlu de despăgubiri prin Hotărârea Comisiei Județene Bihor de aplicare a Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, numărul 12 din 25 octombrie 2006, ce va fi actualizată, până la data de 10 noiembrie 2008, cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima luna pentru care acest indice a fost publicat de către I.N.S., față de luna decembrie a anului anterior, iar începând cu data de 11 noiembrie 2008 și până la data plății efective, cu dobânda legală, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții susțin că, prin Hotărârea nr. 12/2006 a Comisiei Județene Bihor de aplicare a Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, au fost stabilite, în favoarea lor, despăgubiri în sumă de 373.186,39 lei în conformitate cu prevederile Legii nr. 290/2003. Reclamanții mai arată că, în conformitate cu art. 10 pct. 2 din Legea nr. 290/2003 și art. 18 pct. 5 din H.G. nr. 1120/2006, plata despăgubirilor trebuia efectuată în termen de maxim 2 ani de la data comunicării hotărârii comisiei județene, eșalonat în două tranșe, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor depășea 100.001 lei, urmând ca suma achitată în cea de a doua tranșă să fie actualizată în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de către I.N.S., față de luna decembrie a anului anterior.

În plus, reclamanții învederează că prima tranșă de 40% a fost achitată la data de 01 februarie 2007, iar cea de a doua nu a mai fost achitată. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 290/2003, H.G. nr. 1120/2006, ale Legii nr. 554/2004 și ale C. proc. civ. Prin întâmpinarea depusă la filele 12-15 dosar fond, pârâta a solicitat respingerea cererii ca nefondată. În esență, pârâta invocă faptul că prevederile art. 18 alin. (5) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003(referitoare la eșalonarea plății pe parcursul a 2 ani consecutivi) sunt aplicabile doar în situația în care sunt alocate suficiente fonduri de la bugetul de stat pentru plata despăgubirilor stabilite în baza Legii nr. 290/2003.

În concepția pârâtei, neplata tranșei a doua către reclamanți nu dovedește refuzul său nejustificat de a soluționa o cerere, acest fapt fiind justificat de fondurile alocate de la bugetul de stat privind plata despăgubirilor. Prin sentința nr. 55/2009 – P.I. din 23 martie 2009, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea. Pentru a pronunța o asemenea soluție, instanța de fond a reținut că, prin Hotărârea nr. 12 din 25 octombrie 2006 a Comisiei Județene Bihor de aplicare a Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, au fost stabilite în favoarea reclamanților despăgubiri în sumă totală de 373.186,39 RON. Conform susținerilor reclamanților, din această sumă le-a fost achitată o primă tranșă de 40% la data de 1 februarie 2007. În opinia Curții, din conținutul art. 18 alin. (5) din H.G.

nr. 1120/2006 rezultă că plata despăgubirilor, eșalonată pe parcursul a doi ani consecutivi, este condiționată de aprobarea sumelor cu această destinație în bugetul de stat. Ori, neplata tranșei a doua nu se datorează unui refuz nejustificat al pârâtei, ci lipsei fondurilor alocate de la bugetul de stat privind plata despăgubirilor. Împotriva acestei hotărâri judecătorești s-a promovat recurs în termen legal de către reclamanți, care au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței, în sensul admiterii cererii. În dezvoltarea căii de atac, întemeiată în drept pe disp. art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurenții consideră că interpretarea dată de instanța de fond articolului 18 alin. (5) din H.G.

nr. 1120/2006 este esențialmente greșită, astfel că judecătorul fondului a încălcat atât litera, cât și spiritul legii. Au fost amintite în acest sens prevederile art. 10 pct. 2 din Legea nr. 290/2003. Recurenții apreciază că instanța a preferat să scoată din context prevederile inserate în Normele de aplicare a Legii nr. 290/2003, lăsându-le astfel fără eficiență juridică, practic, dând dreptul statului de a respecta sau nu prevederile legii, respectiv, de a achita despăgubirile stabilite când va considera de cuviință. Recurenții au amintit cauza Ș. împotriva României, în care instanța de la Strasbourg a apreciat că refuzul autorităților de a plăti despăgubirile datorate constituie o atingere adusă drepturilor ce decurg din art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O.

În plus, recurenții arată că partea adversă nu a înfățișat nici o probă din care să rezulte că nu au fost aprobate sume pentru plata despăgubirilor. Prin întâmpinarea existentă la filele 18-21 dosar, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat. La termenul de judecată din 07 octombrie 2009, Înalta Curte a pus, din oficiu, în discuția părților un motiv de ordine publică, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., respectiv, necompetența materială a instanței de fond în soluționarea cauzei, caz de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. Recurentul reclamant B.I. a arătat că lasă la aprecierea instanței soluționarea acestei excepții. Analizând sentința recurată, în raport de motivul de ordine publică invocat la ultimul termen de judecată, de dispozițiile legale aplicabile în speță, Înalta Curte constată următoarele: Obiectul prezentului litigiu este reprezentat de obligarea pârâtei A.N.R.P.

la achitarea sumei de 223.911, 83 lei, reprezentând cea de a doua tranșă de 60% din suma stabilită cu titlu de despăgubiri prin Hotărârea Comisiei Județene Bihor de Aplicare a Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, nr. 12 din 25 octombrie 2006, sumă ce va fi actualizată la data plății efective. De remarcat faptul că actul administrativ anterior individualizat (aflat la fila 4 dosar fond) precizează că au fost acordate despăgubiri reclamanților din prezenta cauză pentru bunurile rămase în Basarabia, în temeiul art. 8 alin. (2) din Legea nr. 290/2003, modificată și completată prin Legea nr. 171/2006. Așadar, este vorba despre o acțiune în pretenții, datorată neplății, în termenul legal, a unor despăgubiri stabilite printr-un act administrativ.

Înalta Curte apreciază că pentru corecta soluționare a problemei de drept aflată în litigiu sunt relevante prevederile art. 8 din Legea nr. 290/2003. Conform alin. (3) al articolului anterior indicat, în termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulțumit de hotărârea comisiei județene, respectiv a Municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 poate face contestație la A.N.R.P. – Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003. În plus, alin. (4) al aceluiași articol prevede că, în termen de cel mult 60 de zile, A.N.R.P. - Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 va analiza contestațiile și le va aproba sau le va respinge prin decizie motivată a vicepreședintelui A.N.R.P.

care coordonează activitatea Serviciului pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003. Alin. (5) din articolul în discuție precizează că hotărârile A.N.R.P. sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare. Totodată, conform alin. (6) al articolului mai sus individualizat, hotărârile pronunțate de tribunal sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. În aceeași ordine de idei, art. 17 alin. (6) din H.G. nr. 57/2008 privind modificarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, prevede că deciziile vicepreședintelui sunt supuse controlului judecătoresc, conform prevederilor legale, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul.

Din interpretarea tuturor acestor texte normative rezultă că actele administrative emise de A.N.R.P. în aplicarea Legii nr. 290/2003 pot fi contestate la instanța de contencios administrativ, fiind vorba de o competență exclusivă a tribunalului. Mai precis, sunt aplicabile disp. art. 159 pct. 2 C. proc. civ., care dispune că necompetența este de ordine publică atunci când pricina este de competența unei instanțe de alt grad, în contextul în care prezenta cauză a fost judecată de către o curte de apel. Nu există nici o îndoială că întotdeauna competența materială a instanței de judecată este reglementată de norme imperative. În litigiul de față, putem afirma că suntem în prezența unei acțiuni privind acordarea unor despăgubiri reactualizate, având drept temei juridic Legea nr. 290/2003.

Altfel spus, trebuie aplicat principiul lex specialia generalibus derogant, fiind vorba despre un litigiu generat de aplicarea unei norme speciale, respectiv Legea nr. 290/2003. Ca atare, instanța de control judiciar reține că nu sunt incidente în speță normele de drept comun în materia competenței instanței de contencios administrativ, respectiv art. 10 din Legea nr. 554/2004 modificată. În consecință, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., va admite recursul și, în baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Bihor, secția contencios administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de B.I. și B.B. împotriva sentinței nr. 55/CA/2009 - PI din 23 martie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Bihor, secția contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2009.