ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10194/2009

Asupra recursului de față: Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 1120/44 din 17 septembrie 2008 pe rolul Curții de Apel Galați, reclamanții M.F., I.C., B.G.A., M.V.C. și N.V., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Galați și Curtea de Apel Galați, au solicitat obligarea acestora la plata drepturilor bănești, despăgubiri reprezentând spor de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% pentru perioada 1 septembrie 2000-11 martie 2005, actualizate cu indicele de inflație la data plății. Prin sentința civilă nr. 55F din 19 noiembrie 2008, Curtea de Apel Galați a respins acțiunea formulată de reclamanții M.F., I.C., B.G.A., M.V.C.

și N.V. ca prescrisă. Prin cererea înregistrată la data de 15 ianuarie 2009 pe rolul Curții de Apel Galați, reclamanții au formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 55/F/ din 19 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Galați în dosarul nr. 1120/44/2008. Prin decizia civilă nr. 556/R din 18 mai 2009 a Curții de Apel Galați secția conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Galați a reținut că excepția de necompetență materială este fondată deoarece obiectul recursului îl reprezintă sentința civilă nr. 55/F din 19 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, ca instanță de fond, potrivit dispozițiilor art. 1 din O.U.G.

nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în domeniul justiției. Prin decizia 109 din 20 ianuarie 2009 a Curții Constituționale au fost declarate ca neconstituționale dispozițiile art. I și art. II din O.U.G. 75/2008. Ulterior, O.U.G. nr. 75/2008 a fost aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2009. Urmare a evenimentelor legislative astfel intervenite în legătură cu aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 75/2008, nu a mai fost prevăzută instanța competentă a soluționa recursurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de Curtea de Apel. S-a considerat că într-o asemenea situație devin aplicabile prevederile art. 4 pct. 1 C. proc.

civ., conform cărora revine Înaltei Curți de Casație și Justiție competența de a soluționa recursurile împotriva hotărârilor Curților de Apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. S-a mai reținut că, în privința competenței materiale a Curților de Apel, dispozițiile art. 3 pct. 3 se referă la recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de Tribunale precum și în alte cazuri prevăzute de lege. În același sens sunt și prevederile art. 284 alin. (1) C. muncii, iar potrivit art. 71 Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, instanțele judecătorești competente să judece cererea referitoare la soluționarea conflictelor de muncă se stabilesc prin lege. Se consideră că, din coroborarea tuturor textelor de lege enunțate, competența de soluționare a recursului aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție, soluție ce se impune și din perspectiva caracterului căii de atac, devolutive și de reformare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, învestită cu soluționarea prezentului recurs, a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru considerentele ce succed: Potrivit art. I alin. (1) din O.U.G. nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, cererile menționate în cuprinsul acestui text de lege, din categoria cărora fac parte și cele având ca obiect acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, erau soluționate, în primă instanță, de curțile de apel. Conform alin. (2) din textul de lege sus-menționat, recursul împotriva hotărârilor pronunțate, în primă instanță, de curțile de apel, se judecă de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin decizia nr. 104 din 20 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională, s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată, din oficiu, de instanța supremă, în mai multe dosare și s-a constatat că dispozițiile art. 1 și art. 11 din O.U.G. nr. 75/2008 sunt neconstituționale. Ulterior deciziei Curții Constituționale s-a adoptat Legea nr. 76 din 1 aprilie 2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 75/2008, cu mai multe modificări și completări, printre care și abrogarea art. I din ordonanță, text de lege care stabilea competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în primă instanță, de curțile de apel, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ca atare, având în vedere declararea neconstituționalității art. I din Ordonanță, precum și abrogarea ulterioară a acestui text de lege, Înalta Curte nu mai are în competență, în prezent, soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate, în primă instanță, de curțile de apel, în materia litigiilor de muncă în care este implicat personalul din justiție, ca, de altfel, în nicio altă categorie de litigii de muncă.

Chiar dacă, prin Legea nr. 76/2009, în urma abrogării art. I, nu s-au prevăzut și norme tranzitorii, în ceea ce privește competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în prima instanță, de curțile de apel, având în vedere și considerentele Curții Constituționale în exercitarea controlului de constituționalitate al acestui text de lege, este fără dubiu că intenția legiuitorului nu a fost aceea de a stabili, în continuare, competența de soluționare a recursurilor declarate în materia supusă discuției, în favoarea Înaltei Curți. O asemenea interpretare ar conduce la concluzia că legea de aprobare a O.U.G.

nr. 75/2008, ulterioară deciziei Curții Constituționale, în loc să transpună concepția, în materie, a instanței constituante, în legătură cu degrevarea instanței supreme de această categorie de litigii, față de volumul semnificativ de activitate al acesteia, dar și de inexistența unei secții specializate în materia conflictelor de muncă, în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, ar perpetua tocmai acele considerente avute în vedere în nota de fundamentare a ordonanței de urgență, considerate ca fiind elaborate cu înfrângerea dispozițiilor art. 115 alin. (4) și (6), precum și art. 21 alin. (3) din Constituția României. În esență, instanța de drept comun, în materia soluționării recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în primă instanță, în domeniul litigiilor de muncă, este reprezentată de curțile de apel, care au secții specializate în judecarea acestui tip de litigii, indiferent cărei instanțe aparține sentința recurată.

Pentru aceste argumente, în baza art. 158 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să decline competența de soluționare a recursului declarat de reclamanți în favoarea Curții de Apel Galați. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Declină competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Galați. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 decembrie 2009.