ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3687/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3687/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1406 din 2

noiembrie 2006 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis contestația

formulată de contestatorii N.C., N.I.S. și H.A. în contradictoriu cu pârâta C.N.P.R.,

a dispus anularea hotărârii nr. 67 din 19 mai 2006 emisă de pârâtă și a dispus

totodată obligarea pârâtei să restituie în natură imobilul situat în comuna

Godeni, județul Argeș, pentru care s-a formulat notificarea nr. 173 din 12

februarie 2002.

Pentru a pronunța această soluție

prima instanță a reținut următoarele:

O primă problemă care se pune în

speță este aceea a incidenței dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum au

fost modificate prin Legea nr. 247/2005 în situația în care au fost emise

dispoziții sau decizii de respingere a notificărilor sau a cererilor de

restituire în natură, în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001 nemodificate.

Tribunalul a considerat că la

soluționarea prezentei contestații trebuie avute în vedere dispozițiile Legii

nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin legea nr. 247/2005, pentru că

situația juridică născută prin emiterea deciziei sub imperiul legii civile,

respectiv a Legii nr. 10/2001, nemodificate produce efecte juridice sub

imperiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.

247/2005. Așadar, nu s-a putut vorbi de o încălcare a principiului „

tempus

regit actum

”.

Consecințele și efectele viitoare

ale dispozițiilor emise sunt nerealizate în momentul intrării în vigoare a

legii noi, acestea se produc sub imperiul legii noi, și astfel trebuie supuse

legii noi respectiv, Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, sub

care se îndeplinesc și devine incident principiul aplicării imediate a legii

civile noi.

Prin hotărârea contestată nr. 67 din

19 mai 2006 emisă de către C.N.P.R. S.A., în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a respins

notificarea contestatorilor prin care aceștia au solicitat restituirea în

natură a imobilului situat în comuna Godeni, județul Argeș format din clădire

și teren în suprafață de 100 mp.

Motivele care au determinat

respingerea notificării au fost în sensul că nu s-a dovedit prin depunerea în

susținerea notificării de înscrisul în original sau în copie legalizată sau

certificată a preluării abuzive a imobilului revendicat, calitatea de persoane

îndreptățite la restituire potrivit art. 4 alin. (2), art. 23 din Legea nr.

1072001, nu s-a depus o declarație pe proprie răspundere în formă autentică din

care să rezulte dacă s-au primit sau nu despăgubiri pentru imobilul revendicat,

nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului petenților asupra imobilului

și identitatea între imobilul revendicat și cel aflat în deținerea Oficiului

Poștal Godeni.

Analizând legalitatea și temeinicia

hotărârii emise în temeiul art. 20 din Legea nr. 10/2001 de către intimată,

tribunalul a constatat că în cauză s-a impus anularea hotărârii emise și

obligarea intimatei să restituie în natură imobilul ce face obiectul

notificării, reținându-se calitatea de persoană îndreptățită a notificărilor la

măsuri reparatorii, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4

din Legea nr. 10/2001.

Imobilul situat în comuna Godeni,

județul Argeș a intrat în proprietatea intimatei prin încheierea contractului

de vânzare-cumpărare între CAP Godeni din comuna Godeni, județul Argeș și

Direcția de Poștă Argeș.

În dovedirea dreptului de

proprietate al autorilor contestatorilor asupra imobilului ce face obiectul

notificării s-a depus la dosar copie de pe registrul agricol, precum și

adeverința nr. 2182 din 14 septembrie 2005 emisă de Primăria comunei Godeni

potrivit căreia s-a dovedit că D.I.C.I. figurează în registrul agricol în anii

1959 – 1963 cu suprafața totală de 5,31 ha din care curți și clădiri de 0,04 ha și casă de locuit în suprafață de 45 mp construită în anul 1920 și anexe

gospodărești în suprafață de 21 mp.

Dat fiind actul de vânzare-cumpărare

încheiat între fostul CAP Godeni și Direcția de Poștă Argeș rezultă că imobilul

a intrat în proprietatea statului, iar în situația în care nu există un act

normativ de preluare, trecerea imobilului în proprietatea statului nu poate fi

considerată decât fără titlu, deci, nu poate fi decât una abuzivă.

În raport de dispozițiile art. 23

din Legea nr. 10/2001 și prevederile Normelor Metodologice de aplicare a Legii

nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2001 și în raport de înscrisurile depuse

în susținerea notificării s-a constatat că este dovedit dreptul de proprietate

asupra imobilului ce face obiectul notificării și identitatea dintre imobilul

trecut în proprietatea statului și cel aflat în deținerea intimatei, iar

împrejurarea că nu s-au depus înscrisurile în copii certificate sau legalizate

nu determină respingerea notificării.

Din actele de stare civilă depuse la

dosarul de notificare rezultă legătura de rudenie dintre contestatori și

persoana fizică menționată în registrul agricol al comunei Godeni, județul

Argeș, iar potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de

prevederile Legii nr. 10/2001 beneficiază și moștenitorii legali ai persoanelor

fizice îndreptățite, iar succesorii care după data de 6 martie 1945 nu au acceptat

moștenirea sunt repuși în termenul de acceptare al succesiunii pentru bunurile

ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, notificarea având valoare de acceptare a

succesiunii și cum în cauză nu s-a făcut dovada acceptării succesiunii de către

alți moștenitori și dezbaterea succesiunii defuncților D.R. și D.I. trebuie

reținută calitatea de moștenitor legal a contestatorilor, iar dată fiind

această situație pentru dovedirea calității de moștenitori nu s-a impus a se

depune certificat de moștenitor legal sau testamentar.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel C.N.P.R. iar prin decizia civilă nr. 605 din 19 noiembrie 2009 a Curții de Apel București s-a respins apelul ca nefondat pentru următoarele considerente:

Cu privire la primul motiv de apel,

referitor la analiza legalității și temeiniciei hotărârii emise de intimată

strict în raport de materialul probator depus în cadrul procedurii

administrative, precum și la necompetența instanței de a dispune anularea

hotărârii și a pronunța direct soluția dată notificării cu care a fost

investită entitatea emitentă, Curtea apreciază că acest motiv este nefondat

pentru următoarele argumente:

Așa cum rezultă din dispozițiile

art. 23 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu prevederile art. 25 din același act

normativ, persoanele îndreptățite la retrocedare sau acordarea măsurilor

reparatorii prin echivalent care au formulat notificare au obligația depunerii

actelor doveditoare ale dreptului de proprietate și ale calităților de

succesori în drepturi ai fiștilor proprietari în termen de 60 de zile de la

înregistrarea notificării, legiuitorul, prin modificările succesive aduse Legii

nr. 10/2001 extinzând acest termen până la data soluționării notificării. Deși

Legea nr. 10/2001 nu conține nici o prevedere expresă în acest sens, materialul

probator depus în procedura administrativă poate fi completat și în cursul

procedurii judiciare, având ca obiect contestația împotriva deciziei sau

dispoziției de soluționare a notificării, acest lucru fiind admis și din

rațiuni de ordin practic, dat fiind faptul că persoanele îndreptățite întâmpină

multe dificultăți în obținerea documentelor necesare pentru dovedirea dreptului

de proprietate, a preluării abuzive cât și a calității lor de succesori față de

fostul proprietar (dacă este cazul).

Așa cum a arătat, deși nu există o

prevedere expresă în Legea nr. 10/2001 în acest sens, posibilitatea completării

materialului probator în faza judiciară a procedurii reglementate de Legea nr.

10/2001, rezultă din interpretarea sistemică a textelor de lege anterior

menționate cu dispozițiile art. 26 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 care

stabilește că, în ipoteza în care dispoziția motivată de soluționare a

notificării face obiectul unei contestații în fața instanței de judecată,

entitatea care a emis dispoziția în funcție de probele de la dosar, va adopta

poziția procesuală corespunzătoare, evaluând totodată dacă este sau nu cazul să

exercite cale de atac prevăzută de lege împotriva soluției dată de instanță.

Practic, legiuitorul prevăzând expres posibilitatea entității care a soluționat

notificarea să adopte o poziție procesuală în raport de probele din dosar,

legiuitorul implicit recunoaște contestatorilor dreptul de a-și completa

materialul probator deja administrat în faza administrativă și în funcție de

noua situație care se conturează în fața instanței de judecată pe baza

întregului material probator, entitatea emitentă își va preciza poziția.

Implicit, se recunoaște persoanelor îndreptățite să acopere deficiențele sub

aspect probator existente în faza procedurii administrării, în procedura

judiciară, instanța apreciind asupra temeiniciei cererilor de retrocedare sau

de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent în raport de ansamblul

probator.

Referitor la posibilitatea instanței

de judecată de a anula hotărârea prin care entitatea învestită potrivit legii a

soluționare notificarea, Curtea apreciază util a avea în vedere

particularitatea procedurii de retrocedare reglementată de Legea nr. 10/2001,

în sensul că dispoziția sau decizia de soluționare a notificării este un act

administrativ care produce efecte de drept civil, constituind titlu de

proprietate autentic și titlu executoriu pentru punerea în posesie, după

îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară așa cum prevăd

dispozițiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. În considerarea acestor

efecte de natură civilă, legiuitorul a prevăzut posibilitatea atacării

dispoziției sau deciziei emise de entitatea investită cu soluționarea

notificării la secția civilă a tribunalului în a cărei rază teritorială se află

sediul instituției deținătoare.

Cenzurând legalitatea și temeinicia

dispoziției sau deciziei, instanța civilă, va proceda la anularea sau la

modificarea acesteia, putând să dispună în mod direct măsurile necesare pentru

soluționarea notificării, în concordanță cu prevederile legale și în raport de

situația de fapt conturată din întreg materialul probator administrat în ambele

faze: administrativă și judiciară ale procedurii reglementate de Legea nr.

10/2001. Instanța de apel a înlăturat ca nepertinente susținerea apelantei-pârâte

în sensul că instanța trebuia să dispună retractarea dispoziției sau deciziei

de soluționare a notificării, dacă constată nerespectarea dispozițiilor legale

în vigoare la momentul emiterii acesteia, deoarece retractarea este consecința

caracterului revocabil al actului administrativ și intervine doar dacă

autoritatea emitentă din oficiu, constată nelegalitatea actului. În esență,

dacă instanța competentă constată încălcarea unor cerințe legale la emiterea

dispoziției sau deciziei sau o apreciere greșită a probelor ce au stat la baza

pronunțării unei astfel de soluții, va anula direct actul și va proceda în

consecință, dând soluția legală și temeinică față de situația juridică care

rezultă din întreg materialul probator administrat.

Cu privire la cel de al doilea motiv

de apel referitor la faptul că intimații-reclamanți nu au dovedit preluarea

abuzivă a imobilului revendicat de către stat, instanța de control judiciar

apreciază că acest motiv este nefondat pentru următoarele considerente:

Așa cum rezultă din contractul de

vânzare-cumpărare încheiat la data de 29 august 1991, apelanta a dobândit prin

cumpărare de la CAP Godeni (prin comisia de lichidare) imobilul revendicat de

intimați format din construcție compusă din cinci camere, care în prezent

constituie sediul Oficiul Poștal al comunei Godeni.

Având în vedere că obiectul

înstrăinării l-a reprezentat doar construcția nu și terenul aferent, apelanta a

încercat obținerea certificatului de atestare a proprietății asupra acestui

teren în suprafață de 150 mp. Prin sentința civilă nr. 933 din 18 aprilie 2008,

pronunțată de Judecătoria Câmpulung a respins acțiunea principală formulată de

apelantă având ca obiect constatarea dreptului de proprietate asupra terenului

aferent oficiului poștal și a admis cererea de intervenție principală formulată

de contestatorii (din cadrul acestui dosar); sentința a rămas irevocabilă prin

decizia civilă nr. 2057 din 28 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Argeș,

prin respingerea recursului, în considerentele deciziei reținându-se că terenul

și construcția au aparținut bunicului intervenienților (intimații din prezenta

cauză) D.I.

Instanța de apel a apreciat că în

mod corect prima instanță a făcut aplicarea dispozițiilor art. 2 din Legea nr.

10/2001, constatând că imobilul, din moment ce nu se mai afla în posesia

intimaților și apare în stăpânirea recurentei-pârâte, în concret în deținerea

Oficiului Poștal Godeni în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu

CAP Godeni (prin comisia de lichidare) în anul 1991, a fost preluat de către stat fără titlu. S-a mai reținut faptul că lipsa unui act administrativ

de preluare a imobilului care să stabilească temeiul de drept în baza căruia

s-a realizat deposedarea nu trebuie să conducă la concluzia că imobilul nu ar

fi obiectul unei preluări abuzive. Este de notorietate faptul că în perioada

regimului comunist, în multe situații deposedarea foștilor proprietari s-a

realizat, în fapt, în absența oricărui act normativ care să reglementeze această

preluare sau în ipoteza în care ar fi existat totuși un astfel de act normativ,

în multe situații deposedarea s-a realizat în absența unui act administrativ de

aplicare a legii. Așa cum a prevăzut legiuitorul în art. 2 lit. i) din Legea

nr. 10/2001, intră sub incidența acestui act normativ orice imobil preluat fără

titlu valabil sau fără temei legal prin acte de dispoziții ale organelor locale

sau ale administrației de stat.

Pentru a fi în prezența unei

preluări cu titlu valabil, este necesar să existe un act normativ care să

prevadă deposedarea constituind temeiul juridic al acestei preluări cât și un

act administrativ de aplicare, care să fie emis în concordanță cu toate

dispozițiile actului normativ ce reglementează preluarea de proprietate. O

precizare se mai impune, în lumina dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998,

referitoare la concordanța actului normativ cu toate actele normative cu forța

juridică superioară și cu tratatele și convențiile din Convenția Drepturilor

Omului la care România era parte.

Așa cum rezultă din cele ce preced,

condițiile de validitate a titlului statului sunt deosebit de stricte, astfel

că orice neconcordanță între elementele evidențiate anterior fiind de natură

să-l vicieze.

Or, în cauza de față, este cert că

imobilul care a aparținut autorilor reclamanților-intimați a fost trecut în

proprietatea statului, ca dovadă fiind faptul că actualmente reprezintă sediul

Oficiului Poștal Godeni (aflându-se în deținerea recurentei-pârâte din punct de

vedere juridic), fără să existe un temei legal al deposedării și un act

administrativ de preluare emis în considerarea acestui temei juridic.

Nu se poate considera că instanța de

fond ar fi făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1.3 din Normele

Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 care consacră regula potrivit

căreia preluarea abuzivă nu este prezumată, entitatea învestită cu soluționarea

notificării fiind obligată să cerceteze caracterul preluării imobilului și să-l

încadreze în mod corespunzător într-unul din cazurile reglementate de

prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. În mod judicios, prima

instanță a reținut faptul că imobilul a cărei retrocedare se solicită a fost

preluat abuziv de către stat în perioada comunistă, nu în temeiul unei

prezumții ci în baza probelor existente la dosar și anume contractul de vânzare-cumpărare

încheiat la data de 29 august 1991 între CAP Godeni (prin comisia de lichidare)

și Direcția de Poștă Argeș, procesul-verbal de predare-primire încheiat la data

de 7 noiembrie 1991.

Faptul că există documente din care

să rezulte data și modul în care imobilul în litigiu a intrat în proprietatea

statului nu poate fi pus în sarcina intimaților-reclamanți, în condițiile în

care, așa cum am arătat anterior, este indubitabil că deposedarea a avut loc,

imobilul trecând din proprietatea CAP în proprietatea recurentei-pârâte, iar

necesitatea întocmirii unui astfel de document reprezintă o obligație pentru

autoritățile statului de la momentul preluării abuzive. Lipsa actului

administrativ de aplicare a prevederilor legale care reglementează deposedarea

este imputabilă în totalitate autorităților statului, ca de altfel acestora

fiindu-le imputabilă însăși preluarea imobilului din proprietatea titularului

legitim. A îmbrățișa raționamentul juridic al recurentei înseamnă a sancționa

pentru neregularitățile comise de stat în perioada regimului comunist, pe cei

care sunt îndreptățiți la restituire, acceptând abuzurile săvârșite de statul

comunist și refuzând astfel repararea prejudiciului creat, reparare care oricum

este acordată cu o întârziere considerabilă față de momentul deposedării.

În ceea ce privește critica

formulată de apelantă cu privire la dovada calității de proprietar a autorilor

contestatorilor-reclamanților, instanța de apel consideră că este nefondată

față de dispozițiile art. 22.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.

10/2001, prin care legiuitorul în considerarea dificultăților existente la

dovedirea dreptului de proprietate a foștilor proprietari abuziv deposedați, a

flexibilizat regimul probator, permițând ca dovada dreptului de proprietate să

se poată realiza atât prin orice fel de acte juridice translative de

proprietate (cum ar fi contractul de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație,

extras de carte funciară), cât și prin orice acte juridice care atestă

deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau autorul său.

Legiuitorul exemplifică, indicând la lit. d) a art. 22 pct. 1, extrasul de

carte funciară, extras de rol fiscal, procesul-verbal de preluare, iar pentru

mediul rural, extras din registrul agricol. Practic, legiuitorul a permis ca

dovada dreptului de proprietate să se facă prin orice fel de act emanând de la

o autoritate publică din perioada respectivă care să ateste direct sau indirect

faptul că bunul aparținea persoanei solicitante sau autorilor săi.

Având în vedere că pentru imobilele

preluate abuziv din domeniul rural, legiuitorul a permis ca dovada proprietății

să se realizeze și prin extrasul din registrul agricol, instanța de control

judiciar constată că Tribunalul București a făcut o corectă aplicare a

dispozițiilor legale incidente în speță, apreciind în mod judicios pe baza

probelor administrate în cauză: extrasul din registrul agricol și adeverința

nr. 2182 din 14 septembrie 2005 eliberată de Primăria comunei Godeni că autorii

reclamanților au deținut în proprietate pe lângă terenul arabil și suprafața

totală de 0,04 ha curte și clădiri, din care suprafața construită reprezintă 45

mp (fiind vorba de o casă construită în anul 1920) și anexe gospodărești în

suprafață de 21 mp.

În ceea ce privește cel de-al

treilea motiv de apel, referitor la calitatea de moștenitor a reclamanților,

din analiza celor susținute de apelanta-pârâtă, instanța de control judiciar

constată că se critică modul în care s-a dovedit calitatea de succesor și nu

existența însăși a acestei calități. În dezvoltarea motivelor de apel, supus

analizei de către instanța de control judiciar, însăși apelanta-pârâtă arată că

prin actele de stare civilă depuse la dosar, intimații-reclamanți și-au dovedit

filiația, decesul proprietarilor și al bunicilor, dar susține că aceste

înscrisuri nu sunt suficiente pentru a face dovada calității de moștenitori,

fiind nevoie să depună certificate de moștenitor sau de calitate de moștenitor.

Potrivit dispozițiilor art. 23 pct.

1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G.

nr. 498 din 18 aprilie 2003 și în privința dovezii calității de moștenitor

legiuitorul a derogat de la exigențele dreptului comun, reglementând un regim

probator mai permisiv acceptând alături de certificatul de moștenitor sau de

calitate de moștenitor și testament și actele de stare civilă care dovedesc

rudenia sau filiația față de titularul inițial al dreptului de proprietate.

Constatând că legiuitorul nu a înțeles să realizeze o ierarhizare a acestor

acte juridice sub aspectul forței probate, conferind aceeași putere probatorie

atât certificatului de moștenitor sau de calitate de moștenitor sau testamentului

însoțit de unul dintre aceste certificate cât și actelor de stare civilă. Pe

cale de consecință, în mod corect a aplicat instanța de fond dispozițiile

legale sus-menționate, stabilind pe baza actelor de stare civilă că intimații-reclamanți

sunt succesori în drepturi a proprietarilor deposedați.

Faptul că prevederile art. 4.4 din

Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 specifică faptul că dovada

calității de moștenitor legal și testamentar se face potrivit legii civile nu

este de natură să conducă la o altă concluzie, deoarece, față de caracter

special, esențialmente reparatoriu al Legii nr. 10/2001, notificările formulate

în temeiul acestui act normativ nu se pot soluționa decât în deplină

concordanță cu dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, conform

principiului „

specialia generalibus derogant

”. Deci practic prin legea

civilă la care se face trimitere în art. 4.4 din Normele Metodologice nu se

poate înțelege altceva decât prevederile Legii nr. 10/2001, care reglementează

o procedură aparte de retrocedare a imobilelor, respectiv de acordare a

măsurilor reparatorii prin echivalent, sub toate aspectele: cadru

instituțional, sistem probator, căi de atac, instanță competentă.

O altă interpretare nu ar putea

conduce decât la concluzia existenței unei necorelări legislative, între textul

art. 4.4 și art. 23.1 din Normele Metodologice, care nu ar putea sub nici o

formă să înlăture de la aplicare principiul anunța anterior sau să restrângă

caracterul derogator de la dreptul comun al Legii nr. 10/2001 din punct de

vedere al sistemului probator pe care îl promovează.

Apelanta-pârâtă critică sentința

atacată și sub aspectul soluționării favorabile a notificării intimaților-reclamanți

în condițiile în care lipsește declarația notarială pe propria răspundere cu

privire la eventuala încasare a unor despăgubiri pentru imobilul preluat

abuziv, care potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 se impun a fi restituite

în ipoteza retrocedării imobilului.

În primul rând, din materialul

probator administrat în cele două faze procesuale, mai exact din cele două

adrese nr. 450 din 4 septembrie 2002 și nr. 101/5342 din 30 august 2005 emise

de apelantă, nu rezultă că aceasta le-ar fi solicitat în mod expres depunerea

acestor declarații. Astfel, în prima adresă, apelanta a cerut intimaților-reclamanți

să depună copii legalizate sau originalele înscrisurilor doveditoare iar în cea

de-a doua adresă, petenților-notificatori li se solicită înscrisuri pentru

dovedirea dreptului de proprietate, a calității de moștenitor și a preluării

abuzive. Faptul că intimații-reclamanți nu au fost informați cu privire la

necesitatea depunerii unei astfel de declarații, rezultă că deci procesul-verbal

nr. 101/1866 din data de 15 martie 2006, încheiat cu ocazia audierii

persoanelor îndreptățite conform dispozițiilor ar. 25 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, în care se consemnează faptul că nu au avut cunoștință de acest lucru.

În orice caz, nedepunerea

declarațiilor nu pot fi considerate un impediment pentru soluționarea

notificării, existând totodată și posibilitatea restituirii ulterioare a

eventualelor despăgubiri primite.

În ceea ce privește identitatea

imobilului revendicat cu cel în care funcționează Oficiul Poștal Godeni,

instanța de apel, constată că în mod corect a reținut Tribunalul București

faptul că acest aspect rezultă din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în

anul 1991 între CAP Godeni și apelanta-pârâtă. Această concluzie este susținută

de considerentele sentinței civile nr. 933 din 18 aprilie 2008, pronunțată de

Judecătoria Câmpulung, în care se arată faptul că expertiza efectuată în cauză

– confirmă identitatea perfectă între imobilul ce face obiectul notificării nr.

173 din 12 februarie 2002 și cel asupra căruia apelanta-pârâtă, în calitate de

reclamantă în dosarul respectiv a solicitat eliberat certificatului de atestare

a dreptului de proprietate în condițiile H.G. nr. 371/1998.

Având în vedere că, pe acest

considerent, al identității dintre cele două imobile, Judecătoria Câmpulung a

admis cererea de intervenție principală a intervenienților-reclamanți ( din

cauza de față) instanța apreciază că acest considerent susține soluția

pronunțată și dobândește putere de lucru judecat alături de dispozitiv. Deși nu

poate fi vorba de o autoritate de lucru judecat a sentinței civile nr. 933/2008

a Judecătoriei Câmpulung în prezenta cauză, nefiind îndeplinită tripla

identitate de elemente sub aspectul obiectului și al cauzei, instanța apreciază

că sentința sus menționată consfințește o situație juridică de care trebuie

ținută seama în rezolvarea prezentului litigiu.

Pe cale de consecință, având în

vedere că sentința civilă nr. 933/2008 a Judecătoriei Câmpulung a rămas

definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 2057/2008 a Tribunalului

Argeș, intrând astfel în puterea lucrului judecat și fiind prezumată absolut că

exprimă adevărul, aspectele (dispozitivul și considerentele care îl sprijină)

care beneficiază de recunoașterea puterii de lucru judecat nu mai pot fi puse

în discuție într-un alt proces, instanța învestită ulterior fiind obligată să

respecte cele statuate de instanța a cărei hotărâri a intrat în puterea

lucrului judecat și să dea o soluție conformă cu acestea. Coroborând toate

aceste aspecte cu contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1991 de

apelanta-pârâtă, Curtea apreciază că problema identități imobilul notificat cu

cel deținut de C.N.P.R. este clarificată.

Cu privire la ultima critică

referitoare la necesitatea depunerii actelor doveditoare în original sau în

copie legalizată în concordanță cu prevederile art. 23.2 din Normele

Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, Curtea apreciază că deși este o

cerință rezonabilă ce ține de acuratețea înscrisurilor depuse în probațiune,

rămâne, totuși, doar o exigență ce vizează aspectele formale, a cărei

neîndeplinire singulară nu poate să prejudicieze fondul dreptului.

Nu este vorba de lipsa de

obiectivitate a instanței de fond, ci doar de interpretarea dispozițiilor

legale în sensul în care produc efecte juridice, în mod corect apreciind

instanța de fond că singură această omisiune referitoare la un aspect formal nu

poate să împiedice valorificarea produselor existente la dosar, prima instanță

considerând imperativ să dea eficiență prevederilor reparatorii ale Legii nr.

10/2001 prin analiza pe fond a dreptului dedus judecății prin recunoașterea

acestuia în favoarea intimaților-reclamanți, în condițiile în care probleme de

fond ce se impun a fi lămurită într-un astfel de litigiu au fost legal

dovedite.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs pârâta C.N.P.R., solicitând modificarea ei în sensul

respingerii acțiunii reclamantului.

Criticile aduse hotărârii instanței

de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Se susține astfel că hotărârea din

apel s-a dat cu aplicarea greșită a legii fiind incidente dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În această idee se învederează că

potrivit art. 1.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001

incidența preluării abuzive nu este prezumată, ci în funcție de fiecare

situație entitatea obligată prin lege să soluționeze notificarea trebuie să

aprecieze situația respectivă ca încadrându-se în prevederile legii - în

cazurile enunțate la art. 2 alin. 1 din lege.

Or, preluarea abuzivă (susține

recurenta) fără titlu nu se dovedește prin simpla existență a imobilului

revendicat în patrimoniul unei societăți comerciale la care statul este

acționar majoritar.

În acest sens sunt invocate

dispozițiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001.

Cum (susține recurenta), din nici un

act de la dosar nu reiese data la care imobilul a intrat în proprietatea

Statului Român, și faptul că defuncții D.R. și D.I.C.I. au fost ultimii

proprietari anterior acestei preluări, nu se poate prezuma exercitarea continuă

a dreptului de proprietate până la momentul presupusei preluări abuzive.

Recurenta mai arată că nici în

cuprinsul legii speciale cu caracter reparatoriu Legea nr. 10/2001 și nici în

art. 6 din Legea nr. 213/1998, nu se face vorbire despre o preluare abuzivă,

fără titlu de către Statul Român, așa cum în mod greșit reține instanța de

apel.

Or, susține recurenta, instanța de

apel face o confuzie atunci când prezumă că existența bunului revendicat în

patrimoniul societății dovedește „eo ipso” preluarea abuzivă fără titlu în

condițiile în care preluările abuzive ce determină incidența Legii nr. 10/2001,

sunt fie cu titlu valabil fie fără titlu valabil și nicidecum fără titlu.

Recurenta învederează că este

proprietara imobilului în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare valabil

încheiat, fiind incidente dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

O altă critică vizează faptul că

reclamanții nu au dovedit existența în patrimoniul autorilor lor a imobilului

revendicat la data pretinsei preluări abuzive.

Or, susține recurenta, în condițiile

în care nu s-a făcut dovada deplină a calității de persoane îndreptățite la

restituire în accepțiunea Legii nr. 10/2001 hotărârea instanței de apel este

nelegală.

În drept au fost invocate

dispozițiunile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la filele

16 – 26, intimata N.I.S. s-a opus admiterii recursului.

Examinând hotărâre atacată prin

prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Față de obiectul dedus judecății, de

dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 și ale Normelor metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001 și de actele de stare civilă anexate notificării

și de cele privind identitatea dintre imobilul trecut în proprietatea Statului

și cel aflat în deținerea intimatei, și de faptul că în proprietatea Statului

și cel aflat în deținerea intimatei, și de faptul că din nici un înscris de la

dosar nu rezultă data preluării și intrării imobilelor în proprietatea Statului

Român, instanța de apel și cea de fond a dat eficiență dispozițiile art. 3

alin. (1) lit. a), coroborat cu art. 22.1 lit. d) din Normele Metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001 și respectiv art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Identitatea imobilului revendicat cu

cel în care se află și funcționează Oficiul Poștal Godeni, rezultă atât din

contractul de vânzare-cumpărare încheiat în 1991 între CAP Godeni și recurenta

de azi, dar și din chiar considerentele sentinței civile nr. 933 din 18 aprilie

2008 a Judecătoriei Câmpulung.

Astfel în hotărârea judecătorească

sus evocată se reține că imobilul obiect al notificării nr. 173 din 12

februarie 2002 este același cu imobilul pentru care s-a solicitat în condițiile

H.G. nr. 371/1998 eliberarea certificatului de atestare a dreptului de

proprietate.

Potrivit art. 2 lit. h) din Legea

nr. 10/2001 în sensul legii, prin imobile preluate abuziv se înțeleg și

imobilele preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale

în vigoare la data judecării, precum și cele preluate fără temei legal, prin

acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de

stat.

În ipotezele reglementate de Legea

nr. 10/2001 sunt cuprinse și situațiile preluării în fapt a imobilelor.

Or, aceste aspecte au fost avute în

vedere de instanța de fond și cea de apel în condițiile în care nu există un

act normativ de preluare, de trecere a imobilului din litigiu în proprietatea

statului.

Față de cele expuse, nici unul din

motivele de recurs invocate nu este fondat și nefiind întrunite condițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta C.N.P.R.

S.A. împotriva deciziei nr. 605 A din 19 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie

2010.