ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1498/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1019 din 14 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții I.S., I.D.M. și P.T.A., în contradictoriu cu pârâții P.G.M.B., C.M.B. pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 și P.M.B.; a fost obligat pârâtul să soluționeze sub forma unei propuneri de acordare de despăgubiri privind notificarea nr. 923 din 28 iunie 2001 în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii și să înainteze întreaga documentație și dispoziția emisă către C.C.S.D. pentru măsurile prevăzute de Legea nr. 247/2005 - Titlul VII.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele: Autorul reclamanților, I.A., a solicitat prin notificarea nr. 923 din 28 iunie 2001 despăgubiri bănești pentru imobilul ce s-a aflat la adresa din contractul de vânzare-cumpărare transcris sub nr. 21786 din 24 iulie 1942. S-a mai reținut că notificarea nu a fost soluționată, deși s-a scurs o perioadă îndelungată de la momentul formulării, entitatea învestită cu soluționarea acesteia, neîndeplinindu-și obligația legală. Au fost avute în vedere și dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001 privitoare la termenul de soluționare a notificării, precum și ale Legii nr. 247/2005 de completare și modificare a Legii nr. 10/2001 privitoare la procedura acordării măsurilor reparatorii.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul, iar prin decizia nr. 22 din 16 februarie 2011 a Curții de Apel București , secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a respins excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale active a apelantului, s-a admis apelul, s-a schimbat în parte sentința apelată, în sensul respingerii acțiunii formulate împotriva pârâtei C.M.B. pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 pentru lipsa capacității procesuale de folosință. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că apelul vizează pe cei care au avut calitatea de parte la judecata în primă instanță, iar apelantul mai sus menționat a stat în judecată în fața instanței de fond ca pârât, cadrul procesual fiind stabilit prin cererea introductivă, prin care au fost chemați în judecată atât P.G.M.B., cât și P.M.B.

Apelul a fost depus de P.M.B., D.J. - Serviciul Instanțe Civile, prin directorul executiv, împuternicit prin dispoziția P.G. nr. 1808/2008. În ce privește excepția lipsei de interes invocată prin întâmpinare, s-a reținut că pentru a declara apel, partea trebuie să justifice interesul, care presupune că a căzut total sau parțial în pretenții în primă instanță. Având în vedere că apelantul-pârât a pierdut procesul în fața instanței de fond, precum și motivele invocate în susținerea cererii de apel s-a reținut că apelantul justifică un interes în promovarea căii de atac, chiar dacă, după pronunțarea sentinței atacate, a fost emisă Dispoziția nr. 12896 din 4 august 2010 a P.G.M.B. Excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, a fost găsită întemeiată.

S-a reținut că, capacitatea procesuală, reprezintă aplicarea pe plan procesual a capacității civile, aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații în plan procesual. Or, în cauză, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, în raport de dispozițiile art. 26 lit. e) din Decretul nr. 31/1954, nu are personalitate juridică și nici capacitate de drept civil, fiind constituită conform Legii nr. 10/2001 în cadrul unității deținătoare, pentru soluționarea notificărilor formulate în condițiile legii speciale. Pe fondul pricinii, s-a reținut că este lipsită de suport susținerea apelantului, în sensul că instanța de fond, cu încălcarea legii, a obligat P.M.B.

la înaintarea directă a dispoziției primarului către C.C.S.D., soluție de natură a priva instituția prefectului de exercitarea controlului de legalitate în conformitate cu prevederile Legii administrației publice locale nr. 215/200, câtă vreme, prin sentința apelată, Tribunalul a dispus obligarea pârâților de a proceda în sensul înaintării documentației și a dispoziției emise în soluționarea notificării către comisia centrală de acordare a despăgubirilor în condițiile prevăzute de Legea nr. 247/2005 - Titlul VII, iar nu cu eludarea acesteia.

S-a mai reținut că, prin decizia nr. XX/2007, pronunțată în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, a stabilit, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, că, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, cum este cazul în speță.

Nu au fost fondate susținerile privind prematuritatea obligației de a emite dispoziție ca urmare a notificării, în condițiile în care, la data de 4 august 2010, a fost emisă dispoziția nr. 12896, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent intimaților-reclamanti. Împotriva acestei decizii pârâta P.M.B. și M.B. prin P.G. au declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor recurenții au arătat că în condițiile legii speciale, așa cum a fost modificată, unitatea deținătoare are calitatea doar de a constata imposibilitatea de restituire a bunului și de a emite o dispoziție în sensul propunerii acordării de măsuri reparatorii.

Instanța nu poate acorda mai mult decât ar fi putut-o face entitatea învestită cu soluționarea notificării și nu poate ignora dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ulterioară deciziei în interesul Legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. S-a mai susținut că prin O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv a fost modificat și completat Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar titlul de plată/de conversie emis de A.N. R.P. poate fi contestat în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, împrejurare în care nu se încalcă dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din C.E.D.O.

O altă critică, vizează faptul că instanța nu poate obliga recurenta la înaintarea directă a dispoziției primarului către C.C.S.D., deoarece o astfel de soluție ar priva instituția Prefectului de exercitarea controlului de legalitate, atribuție conferită de Legea nr. 215/20.01, în acest sens arătându-se că decizia recurată nu a respectat dispozițiile art. 16 alin. (1), (2) și (3) din Capitolul V al Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Recurenta a arătat că ceea ce se solicită prin cererea de chemare în judecată este o obligație de a face, care contravine textului art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte retine următoarele: Notificarea nr. 923 din 28 iunie 2001 nu a fost soluționată în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 de entitatea deținătoare, motiv pentru care la data de 9 mai 2010 reclamanții s-au adresat instanței. Termenul de 60 de zile pentru soluționarea notificării este un termen imperativ. A considera altfel ar însemna a nu fi respectat caracterul reparator al Legii nr. 10/2001 și finalitatea acestui act normativ. Așa cum s-a statuat în Decizia XX a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite, din data de 19 martie 2007, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității, învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței.

Notificarea fiind soluționată prin dispoziția nr. 12896 din 4 august 2010, după formularea acțiunii, măsura prin care instanța a dispus obligarea pârâtei la înaintarea acesteia și a documentației către C.C.S.D. este conformă cu prevederile din art. 16 alin. (1), (2) și (3) din Capitolul V al Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Cum notificarea nu a fost soluționată în termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/200 și nici după apariția Legii nr. 247/2005 pârâta nu a respectat dispozițiile din art. 16 alin. (1), (2) și (3) din Capitolul V al Titlului VII al Legii nr. 247/2005 așa încât pârâta nu poate invoca propria culpă în apărare. Nu este fondată nici critica potrivit căreia prin înaintarea directă a dispoziției primarului către C.C.S.D., instituția prefectului ar fi privată de exercitarea controlului de legalitate, atribuție conferită de Legea nr. 215/2001.

Instanța a pronunțat o decizie cu aplicarea corectă a Legii nr. 10/2001 și nr. 247/2005, ceea ce nu poate împiedica exercitarea atribuțiilor organelor administrației publice locale așa cum sunt reglementate de Legea nr. 215/2001. Din perspectiva celor expuse, niciuna din criticile recurenților nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții P. M.B. și M.B. prin P. G. împotriva deciziei nr. 22 din 16 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a Vll-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2012.