ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1498/2012

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1019 din 14

iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

s-a admis în parte acțiunea formulată

de reclamanții I.S., I.D.M. și P.T.A., în contradictoriu cu pârâții P.G.M.B., C.M.B.

pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 și P.M.B.; a fost obligat pârâtul să

soluționeze sub forma unei propuneri de acordare de despăgubiri privind

notificarea nr. 923 din 28 iunie 2001 în termen de 60 de zile de la rămânerea

definitivă a hotărârii și să înainteze întreaga documentație și dispoziția

emisă către C.C.S.D. pentru măsurile prevăzute de Legea nr. 247/2005 - Titlul

VII.

Pentru a pronunța această sentință,

prima instanță a reținut următoarele:

Autorul reclamanților, I.A., a solicitat

prin notificarea nr. 923 din 28 iunie 2001 despăgubiri bănești pentru imobilul

ce s-a aflat la adresa din contractul de vânzare-cumpărare transcris sub nr. 21786

din 24 iulie 1942.

S-a mai reținut că notificarea nu a

fost soluționată, deși s-a scurs o perioadă îndelungată de la momentul

formulării, entitatea învestită cu soluționarea acesteia, neîndeplinindu-și

obligația legală.

Au fost avute în vedere și

dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001 privitoare la termenul de

soluționare a notificării, precum și

ale

Legii nr. 247/2005 de completare și modificare a Legii nr. 10/2001

privitoare

la procedura acordării măsurilor reparatorii.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel pârâtul, iar prin decizia nr. 22 din 16 februarie 2011 a Curții de Apel

București

, secția a Vll-a

civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale,

s-a

respins excepția lipsei de interes și excepția lipsei

calității

procesuale active a apelantului, s-a admis apelul, s-a schimbat în parte

sentința apelată, în sensul respingerii acțiunii formulate împotriva pârâtei C.M.B.

pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 pentru lipsa capacității procesuale de

folosință. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că apelul vizează pe cei care au avut calitatea de parte la

judecata în primă instanță, iar apelantul mai sus menționat a stat în judecată

în fața instanței de fond ca pârât, cadrul procesual fiind stabilit prin

cererea introductivă, prin care au fost chemați în judecată atât P.G.M.B., cât

și P.M.B. Apelul a fost depus de P.M.B., D.J. - Serviciul Instanțe Civile, prin

directorul executiv, împuternicit prin dispoziția P.G. nr. 1808/2008.

În ce privește excepția lipsei de

interes invocată prin întâmpinare, s-a reținut că pentru a declara apel, partea

trebuie să justifice interesul, care presupune că a căzut total sau parțial în

pretenții în primă instanță.

Având în vedere că apelantul-pârât a

pierdut procesul în fața instanței de fond, precum și motivele invocate în

susținerea cererii de apel s-a reținut că apelantul justifică un interes în

promovarea căii de atac, chiar dacă, după pronunțarea sentinței atacate, a fost

emisă Dispoziția nr. 12896 din 4 august 2010 a P.G.M.B.

Excepția lipsei capacității procesuale

de folosință a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, a fost găsită

întemeiată. S-a reținut că, capacitatea procesuală, reprezintă aplicarea pe

plan procesual a capacității civile, aptitudinea persoanei de a avea drepturi

și obligații în plan procesual.

Or, în cauză, Comisia pentru aplicarea

Legii nr. 10/2001, în raport de dispozițiile art. 26 lit. e) din Decretul nr. 31/1954,

nu are personalitate juridică și nici capacitate de drept civil, fiind

constituită conform Legii nr. 10/2001 în cadrul unității deținătoare, pentru

soluționarea notificărilor formulate în condițiile legii speciale.

Pe fondul pricinii, s-a reținut că

este lipsită de suport susținerea

apelantului,

în sensul că instanța de fond, cu încălcarea legii, a obligat

P.M.B. la

înaintarea directă a dispoziției

primarului

către C.C.S.D., soluție

de natură a priva instituția prefectului de

exercitarea controlului de legalitate în conformitate cu prevederile Legii

administrației publice locale nr. 215/200, câtă vreme, prin sentința apelată,

Tribunalul a dispus obligarea pârâților de a proceda în sensul înaintării

documentației și a dispoziției emise în soluționarea notificării către comisia

centrală de acordare a despăgubirilor în condițiile prevăzute de Legea nr. 247/2005

- Titlul VII, iar nu cu eludarea acesteia.

S-a mai reținut că, prin decizia nr. XX/2007,

pronunțată în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, Înalta Curte de

Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, a stabilit, în aplicarea

dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic

al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, republicată, că, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe

fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de

respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a

imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul

refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea

părții interesate, cum este cazul în speță.

Nu au fost fondate susținerile privind

prematuritatea obligației de a emite dispoziție ca urmare a notificării, în

condițiile în care, la data de 4 august 2010, a fost emisă dispoziția nr. 12896,

prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent

intimaților-reclamanti.

Împotriva acestei decizii pârâta P.M.B.

și M.B. prin P.G.

au

declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor recurenții

au arătat că în condițiile legii speciale, așa cum a fost modificată, unitatea

deținătoare are calitatea doar de a constata imposibilitatea de restituire a

bunului și de a emite o dispoziție în sensul propunerii acordării de măsuri

reparatorii.

Instanța nu poate acorda mai mult

decât ar fi putut-o face entitatea învestită cu soluționarea notificării și nu

poate ignora dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 52/2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, ulterioară deciziei în interesul Legii nr. XX/2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a mai susținut că prin O.U.G. nr. 81/2007

pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv a fost modificat și completat Titlul VII din Legea nr.

247/2005, iar titlul de plată/de conversie emis

de A.N.

R.P. poate fi contestat în condițiile Legii contenciosului

administrativ nr. 554/2004, împrejurare în care nu se încalcă dreptul la un

proces echitabil prevăzut de art. 6 din C.E.D.O.

O altă critică, vizează faptul că

instanța nu poate obliga recurenta la înaintarea directă a dispoziției

primarului către C.C.S.D., deoarece o astfel de soluție ar priva instituția

Prefectului de exercitarea controlului de legalitate, atribuție conferită de

Legea nr. 215/20.01, în acest sens arătându-se că decizia recurată nu a

respectat dispozițiile art. 16 alin. (1), (2) și (3) din Capitolul V al

Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Recurenta a arătat că ceea ce se

solicită prin cererea de chemare în judecată este o obligație de a face, care

contravine textului art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Examinând hotărârea instanței de apel

prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte retine următoarele:

Notificarea nr. 923 din 28 iunie 2001

nu a fost soluționată în

termenul prevăzut

de Legea nr. 10/2001 de entitatea deținătoare, motiv

pentru care la data

de 9 mai 2010 reclamanții s-au adresat instanței.

Termenul de 60 de zile pentru

soluționarea notificării este un termen imperativ. A considera altfel ar

însemna a nu fi respectat caracterul reparator al Legii nr. 10/2001 și

finalitatea acestui act normativ.

Așa cum s-a statuat în Decizia XX a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secții unite, din data de 19 martie 2007, lipsa

răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității, învestite cu

soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un

asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu

limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței.

Notificarea fiind soluționată prin

dispoziția nr. 12896 din 4

august 2010,

după formularea acțiunii, măsura prin

care instanța a dispus obligarea

pârâtei la înaintarea acesteia și a documentației către C.C.S.D. este conformă

cu prevederile din art. 16 alin. (1), (2) și (3) din Capitolul V al Titlului

VII al Legii nr. 247/2005. Cum notificarea nu a fost soluționată în termenul

prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/200 și nici după apariția Legii nr. 247/2005

pârâta nu a respectat dispozițiile din art. 16 alin. (1), (2) și (3) din

Capitolul V al Titlului VII al Legii nr. 247/2005 așa încât pârâta nu poate

invoca propria culpă în apărare.

Nu este fondată nici critica potrivit

căreia prin înaintarea directă a dispoziției primarului către C.C.S.D.,

instituția prefectului ar fi privată de exercitarea controlului de legalitate,

atribuție conferită de Legea nr. 215/2001.

Instanța a pronunțat o decizie cu

aplicarea corectă a Legii nr. 10/2001 și nr. 247/2005, ceea ce nu poate

împiedica exercitarea atribuțiilor organelor administrației publice locale așa cum

sunt reglementate de Legea nr. 215/2001.

Din perspectiva

celor expuse, niciuna din criticile recurenților nu se circumscriu

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv

pentru care

recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâții P.

M.B.

și M.B. prin P.

G. împotriva deciziei nr. 22

din 16 februarie 2011 a Curții de

Apel București, secția a Vll-a civilă

și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 5 martie 2012.