ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6373/2011

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții Ș.Ș. și Ș.D.C. au chemat în judecată pe pârâții Primăria municipiului București, prin Primarul General și Prefectul municipiului București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Dispoziției nr. 3601 din 15 decembrie 2004 emisă de Primarul General al Municipiului București, prin care a fost soluționată notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, trimisă Prefecturii Municipiului București prin intermediul B.E.J. S, iar în urma analizării notificării reclamantei Ș.Ș., să se pronunțe o hotărâre prin care să se constate calitatea reclamantului Ș.D.C.

de persoană îndreptățită la despăgubiri bănești, a dreptului de proprietate al acestuia și să se stabilească cuantumul despăgubirilor bănești ce i se cuvin acestuia pentru imobilul situat în București, str. Ion Sulea (actualmente B-dul Camil Ressu) compus din construcție și teren. În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanții au arătat că la data de 14 noiembrie 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, Ș.Ș. a trimis Prefecturii Municipiului București, prin intermediul B.E.J. S. și N., notificarea prin care a solicitat acesteia să-i acorde despăgubirile bănești care i se cuvin pentru imobilul situat în București, str. Ion Sulea, imobil ai cărui proprietari au fost părinții săi Ș.E.

și Ș.V., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov Secția Notariat prin procesul-verbal din 29 martie 1941 și transcris la 29 martie 1941, imobil de care au fost deposedați în anul 1966, în baza Decretului nr. 1050 din 30 decembrie 1966. Au mai susținut reclamanții că la momentul deposedării s-a primit suma de 12.000 lei, ca despăgubire doar pentru construcție, suma pe care de altfel au considerat-o extrem de mică și au contestat-o încă de la acel moment, având în vedere că nu reflecta valoarea reală a construcției care fusese renovată și extinsă în anul 1946 și că, după depunerea notificării, la sfârșitul anului 2002, Ș.Ș. a fost înștiințată de către Prefectura Municipiului București, prin adresa nr. 26870/SG din 10 octombrie 2002, că cererea a fost trimisă spre soluționare Primăriei Municipiului București, moment din care nu a mai primit nici un răspuns cu privire la cerere.

Urmare demersurilor și cererilor făcute, reclamantei Ș.Ș. i-a fost comunicată Dispoziția nr. 3601 din 15 decembrie 2004 prin care a fost soluționată notificarea, prilej cu care a constatat că aceasta a fost emisă încă din anul 2004 și este nefavorabilă, în sensul că solicitarea de a primi despăgubiri bănești pentru imobilul expropriat a fost respinsă, pe motiv că nu a făcut dovada proprietății și a calității de persoană îndreptățită să solicite despăgubiri. Reclamanții au arătat că Dispoziția nr. 3601 din 15 decembrie 2004 emisă de către Primarul General al Municipiului București este nelegală, având în vedere că a fost emisă de către o instituție care nu era abilitată prin lege să analizeze și să soluționeze o notificare prin care se solicită despăgubiri bănești, întrucât conform art. 36 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și a pct. 36 din H.G.

nr. 498/2003 privind Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 10/2001 „(2) Notificările prin care persoana îndreptățită solicită acordarea de despăgubiri bănești sau optează pentru despăgubiri bănești se adresează prefecturii în a cărei rază se află sau s-a aflat imobilul preluat abuziv, în termenul și în condițiile reglementate de art. 21.”. În al doilea rând, reclamanții au susținut că Dispoziția nr. 3601 din 15 decembrie 2004 este neîntemeiată, fiind emisă fără a fi analizate documentele anexate notificării trimisă Prefecturii Municipiului București prin intermediul B.E.J. S. și N., deoarece din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare rezultă fără tăgadă faptul că autorii Ș.E. și Ș.V.

erau proprietarii imobilului pentru care au solicitat despăgubiri reclamanții.

Aceștia au susținut că proprietatea asupra imobilului nu s-a pierdut nici o clipă, deoarece actul juridic în baza căruia acesta a fost preluat a fost abuziv, fiind îndreptățiți la repararea prejudiciului suferit, acesta fiind scopul principal al Legii nr. 10/2001, respectiv îndreptarea erorilor făcute de vechiul regim comunist și repunerea persoanelor îndreptățite în drepturile de care au fost deposedate prin acte abuzive emise la aceea vreme, iar termenul de soluționare a notificării și de comunicare a dispoziției a fost cu mult depășit, reclamanta luând cunoștință despre existența și conținutul ei după mai bine de 7 (șapte) ani de la depunerea notificării, în condițiile în care termenul legal pe care instituția notificată îl avea la dispoziție să soluționeze notificarea era de 60 de zile, iar cel de comunicare a deciziei prin care aceasta a fost soluționată era de 10 zile de la emiterea deciziei.

Reclamanții au solicitat instanței analizarea notificării contestatoarei Ș.Ș. și pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate calitatea lui Ș.D.C., ca unic moștenitor, de persoana îndreptățită la despăgubiri bănești, a dreptului său de proprietate și a întinderii acestuia și să se stabilească cuantumul despăgubirilor bănești ce i se cuvin pentru imobilul situat în București, str. Ion Sulea, compus din construcție și teren. În ceea ce privește solicitarea adresată instanței de a stabili cuantumul despăgubirilor bănești pentru imobil, au arătat că acest lucru este posibil având în vedere că notificarea a fost soluționată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, dispoziția atacată nu a rămas definitivă, fiind atacată prin prezenta contestație, caz în care instanța de judecată poate dispune cu privire la valoarea despăgubirilor.

Prin sentința civilă nr. 859 din 15 iunie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului București, prin Primarul General, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Prefectul municipiului București, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a dispus anularea Dispoziției nr. 3601 din 15 decembrie 2004 a Primarului General al Municipiului București și a obligat Primăria Municipiului București să emită dispoziție prin care să acorde reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București str. Ion Șulea (actualmente B-dul Camil Ressu), compus din teren în suprafață de 265 mp și pentru construcția demolată de pe teren, în suprafață de 130 mp din valoarea acestora, urmând a se scădea valoarea despăgubirilor de 1200 lei (ROL) încasate pentru construcție la 12 ianuarie 1968, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut de art. 1 alin. (1) din Titlul II din O.U.G.

nr. 184/2002. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere din 30 decembrie 1966 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România (anexa 2, poziția 22) de la autorii reclamanților, Ș.E.

și Ș.V., aceștia dobândind imobilul, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov Secția Notariat prin procesul-verbal din 29 martie 1941, transcris sub nr. 4496 din 29 martie 1941, iar în ceea ce privește valoarea despăgubirilor care au fost primite, s-a reținut faptul că acestea sunt în valoare de 1200 lei (ROL) și au fost achitați autorilor reclamanților la data de 12 ianuarie 1968. Tribunalul a reținut că imobilul este afectat în prezent de elemente de sistematizare, pe locul acestui imobil aflându-se în prezent B-dul Camil Ressu, iar potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

Tribunalul a avut în vedere că potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în absența unor probe contrare, existența și după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive ori s-a pus în executare măsura preluării abuzive. Potrivit art. 26 alin. (2), în aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

Tribunalul a mai reținut că nu se justifică în nici un fel utilitatea publică a acestei măsuri, încălcându-se astfel dispozițiile art. 12 din Constituția din 1965, potrivit cărora „terenurile și construcțiile pot fi expropriate numai pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri” precum și dispozițiile art. 481 C. civ. care sunt în același sens, dar prevăd și caracterul prealabil al despăgubirii. Prin decizia nr. 69/A din 2 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul declarat de pârâta Primăria municipiului București.

Instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii sale că este nefondată critica pârâtei Primăria municipiului București, în sensul că, în mod greșit instanța de fond a apreciat ca reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate si a calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul in litigiu, dovadă care în opinia sa trebuia realizată până la data de 30 iunie 2003, întrucât conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură.

În aplicarea datei depunerii actelor doveditoare, pct. 23.1 alin. (4) din Norme, precizează că termenul de a se pronunța asupra notificării de restituire se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, dacă unitatea deținătoare comunică acesteia, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Prin urmare, pentru a avea beneficiul acestei prorogări, este necesar ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite, faptul că emiterea deciziei de restituire este condiționată de depunerea probelor solicitate, în acest caz, persoana îndreptățită fiind obligată să comunice răspuns. În cauză, o astfel de dovadă, a comunicării către reclamanți a insuficientei documentații, nu s-a făcut, așa încât curtea de apel a considerat neavenită susținerea privind obligativitatea analizării de către instanța de judecată doar a înscrisurilor depuse la dosarul administrativ.

Pe de altă parte, instanța de apel a constatat că în mod just tribunalul a stabilit situația de fapt dedusă judecății și a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, atunci când a apreciat că reclamanții au dovedit că imobilul în litigiu a aparținut autorilor lor, Ș.E. si Ș.V., în baza contractului de vânzare-cumpărare transcris la 29 martie 1941. De asemenea, tribunalul în mod corect a stabilit ca imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat de la autorii reclamanților, in baza Decretului Consiliului de Stat nr. 1050/1996, ceea ce îi îndreptățește la măsuri reparatorii prin echivalent, în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, întrucât terenul în litigiu este in prezent afectat de elemente de sistematizare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Primăria municipiului București, prin Primarul General care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici: Reclamanții nu și-au dovedit notificarea, în sensul că nu au depus la dosarul administrativ acte prin care să probeze dreptul de proprietate si calitatea de persoane îndreptățite, astfel cum prevăd Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001. Obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, iar în cazul moștenitorilor, c ele care atestă această calitate revine, potrivit art. 22 din Normele pentru aplicarea Legii nr. 1 0/2001, notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Termenul respectiv a fost prelungit de legiuitor tocmai pentru a acorda notificatorului un interval de timp suficient pentru depunerea tuturor actelor necesare în vederea susținerii notificării. În aceste condiții, instanța de judecata trebuia să analizeze legalitatea sau nelegalitatea dispoziției Primarului General având în vedere doar actele ce au fost prezentate Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 la momentul emiterii dispoziției, iar nu cele obținute sau depuse ulterior în timpul soluționării contestației în fața instanței. Mai susține recurenta că reclamanții nu au respectat termenul de 30 de zile prevăzut pentru formularea contestației. Față de excepția lipsei calității procesuale pasive a Prefecturii, recurenta arată că Municipiul București nu poate înainta dosarul de notificare după emiterea dispoziției Primarului General direct către Comisia Centrală, deoarece acesta urmează să fie înaintat către I nstituția Prefectului pentru avizul de legalitate.

Pe de altă parte, reclamanții aveau obligația să depună dovezi, din care să rezulte că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului, fie prin declarații autentificate date pe propria răspundere, prin care notificatorii să declare pe propria răspundere că ei sau ascendenții lor nu au beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și totodată se obligă la restituirea imobilului, sau după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001. Dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite si valoarea terenului sau a construcției demolate.

Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, iar pe fond, respingerea acțiunii. Intimata – reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: Recurenta invocă interpretarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, devenit art. 23 după modificarea intervenită prin Legea nr. 247/2005, susținând că potrivit acestor dispoziții reclamanta putea depune actele doveditoare exclusiv în faza administrativă a procedurii Legii nr. 10/2001.

În felul acesta se contestă, practic, posibilitatea instanței învestite cu soluționarea contestației împotriva dispoziției/deciziei administrative de soluționare a notificării de a verifica legalitatea și temeinicia acesteia prin raportare la alte acte decât cele prezentate de titularul notificării Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001. Este adevărat că art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluționării notificării, numai că sintagma „până la data soluționării notificării” nu are în vedere numai etapa administrativă a soluționării notificării.

Această sintagmă trebuie înțeleasă ca referindu-se la soluționarea notificării în oricare din cele două etape – administrativă, înaintea entității notificate, sau judiciară – prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici o distincție între cele două faze procesuale de soluționare a notificării. De altfel, nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție. Rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluționare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției.

Singura sancțiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării. Prin urmare, nedepunerea de către reclamanți, în calitate de titulari ai notificării, a actelor doveditoare până la data soluționării notificării prin decizie/dispoziție administrativă, avea drept consecință doar pronunțarea deciziei/dispoziției administrative pe baza actelor depuse în fața Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 și nicidecum imposibilitatea depunerii acestor acte în etapa jurisdicțională.

Teza contrară, pe care încearcă să o acrediteze recurenta, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic de conținut etapa judiciară a soluționării notificării, de esența căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită părților de a formula în fața instanței apărări și de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse judecății. Întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esențial al judecății, a nu da posibilitatea părții ce formulează contestație împotriva dispoziției/deciziei administrative prin care s-a soluționat notificarea de restituire să administreze probe noi față de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanța să-și întemeieze soluția, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Față de considerentele prezentate, care suplinesc, în parte, motivarea instanței de apel, Înalta Curte apreciază că această instanță a interpretat corect dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, în sensul că posibilitatea depunerii actelor doveditoare de către titularul notificării vizează ambele faze ale soluționării notificării – administrativă și judiciară, faza judiciară a contestației făcând parte și ea din procedura soluționării notificării, contestația urmând fazei administrative desfășurate de entitatea învestită cu notificarea.

În ce privește excepția tardivității formulării contestației, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că „decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului .. în termen de 30 de zile de la comunicare.” Legea nr. 10/2001 nu prevede o procedură specială privind comunicarea dispoziției sau deciziei unității deținătoare. Comunicarea actelor este formalitatea care are drept scop aducerea acestora la cunoștința destinatarilor. Față de efectele „comunicării”, aceasta trebuie să se considere realizată la data când actul ajunge la destinatar, deoarece numai astfel acesta este în măsură a lua cunoștință de conținutul actului pe care are dreptul a-l contesta în termenul prevăzut de lege.

Din probele administrate în cauză, nu rezultă că dispoziția emisă de pârâtă a ajuns la cunoștința reclamanților până la data de 14 august 2008, Înalta Curte acordând recurentei – pârâte un termen, la cererea sa, pentru a face dovada contrară, ceea ce nu s-a întâmplat. Ca atare, atâta vreme cât textul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că termenul de 30 de zile curge de la comunicare și în condițiile în care pârâta nu a probat realizarea unei proceduri capabile să asigure transmiterea și primirea dispoziției, față de împrejurarea că reclamanții au intrat în posesia dispoziției la data de 14 august 2008, iar contestația a fost formulată la data de 12 septembrie 2008, susținerile recurentei privind tardivitatea formulării contestației sunt nefondate.

Susținerea recurentei în sensul că nu poate înainta dosarul către Comisia Centrală, fără avizul de legalitate al I nstituției Prefectului, fapt ce i-ar conferi acestuia calitate procesuală pasivă este de asemenea nefondată. Potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, în cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ – teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor. În speță, raportul juridic dedus judecății are ca obiect cererea contestatorilor prin care au solicitat anularea dispoziției emisă de Primarul General al municipiului București, prin care a fost respinsă notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Așa fiind, Instituția Prefectului nu are calitate de entitate obligată să soluționeze notificarea și, neavând această calitate, nu are nici calitate procesuală pasivă în pricinile având ca obiect imobile al căror regim juridic este reglementat prin Legea nr. 10/2001. Nefondată este și critica constând în aceea că reclamanții aveau obligația să depună dovezi din care să rezulte că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului. În acest sens, instanța de fond a stabilit, iar curtea de apel a confirmat, faptul că prin dispoziția pe care o va emite, recurenta va stabili măsurile în echivalent cuvenite reclamanților, din care va scădea valoarea despăgubirilor de 1.200 lei (ROL) încasate pentru construcție la 12 ianuarie 1968, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut de art. 1 alin. (1) din Titlul II din O.U.G.

nr. 184/2002. În consecință, susținerea recurentei în sensul că reclamanții aveau obligația să depună dovezi, din care să rezulte că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului, nu vizează soluția instanțelor anterioare, care au avut în vedere aspectul contrar și anume, plata lor și necesitatea scăderii sumei respective din măsurile reparatorii cuvenite. Față de considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului București, prin Primarul General împotriva deciziei nr. 69/A din 2 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2011.