ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6373/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6373/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă,

reclamanții Ș.Ș. și Ș.D.C. au chemat în judecată pe pârâții Primăria

municipiului București, prin Primarul General și Prefectul municipiului

București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

dispună anularea Dispoziției nr. 3601 din 15 decembrie 2004 emisă de Primarul

General al Municipiului București, prin care a fost soluționată notificarea

formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, trimisă Prefecturii Municipiului

București prin intermediul B.E.J. S, iar în urma analizării notificării

reclamantei Ș.Ș., să se pronunțe o hotărâre prin care să se constate calitatea

reclamantului Ș.D.C. de persoană îndreptățită la despăgubiri bănești, a

dreptului de proprietate al acestuia și să se stabilească cuantumul

despăgubirilor bănești ce i se cuvin acestuia pentru imobilul situat în

București, str. Ion Sulea (actualmente B-dul Camil Ressu) compus din

construcție și teren.

În

motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanții au arătat că la data de

14 noiembrie 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, Ș.Ș. a trimis Prefecturii

Municipiului București, prin intermediul B.E.J. S. și N., notificarea prin care

a solicitat acesteia să-i acorde despăgubirile bănești care i se cuvin pentru

imobilul situat în București, str. Ion Sulea, imobil ai cărui proprietari au

fost părinții săi Ș.E. și Ș.V., conform contractului de vânzare-cumpărare

autentificat de Tribunalul Ilfov Secția Notariat prin procesul-verbal din 29

martie 1941 și transcris la 29 martie 1941, imobil de care au fost deposedați

în anul 1966, în baza Decretului nr. 1050 din 30 decembrie 1966.

Au mai

susținut reclamanții că la momentul deposedării s-a primit suma de 12.000 lei,

ca despăgubire doar pentru construcție, suma pe care de altfel au considerat-o

extrem de mică și au contestat-o încă de la acel moment, având în vedere că nu

reflecta valoarea reală a construcției care fusese renovată și extinsă în anul

1946 și că, după depunerea notificării, la sfârșitul anului 2002, Ș.Ș. a fost

înștiințată de către Prefectura Municipiului București, prin adresa nr. 26870/SG

din 10 octombrie 2002, că cererea a fost trimisă spre soluționare Primăriei

Municipiului București, moment din care nu a mai primit nici un răspuns cu

privire la cerere.

Urmare

demersurilor și cererilor făcute, reclamantei Ș.Ș. i-a fost comunicată

Dispoziția nr. 3601 din 15 decembrie 2004 prin care a fost soluționată

notificarea, prilej cu care a constatat că aceasta a fost emisă încă din anul

2004 și este nefavorabilă, în sensul că solicitarea de a primi despăgubiri

bănești pentru imobilul expropriat a fost respinsă, pe motiv că nu a făcut

dovada proprietății și a calității de persoană îndreptățită să solicite

despăgubiri.

Reclamanții

au arătat că Dispoziția nr. 3601 din 15 decembrie 2004 emisă de către Primarul

General al Municipiului București este nelegală, având în vedere că a fost

emisă de către o instituție care nu era abilitată prin lege să analizeze și să

soluționeze o notificare prin care se solicită despăgubiri bănești, întrucât

conform art. 36 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și a pct. 36 din H.G. nr. 498/2003

privind Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 10/2001 „(2) Notificările

prin care persoana îndreptățită solicită acordarea de despăgubiri bănești sau

optează pentru despăgubiri bănești se adresează prefecturii în a cărei rază se

află sau s-a aflat imobilul preluat abuziv, în termenul și în condițiile

reglementate de art. 21.”.

În al

doilea rând, reclamanții au susținut că Dispoziția nr. 3601 din 15 decembrie 2004

este neîntemeiată, fiind emisă fără a fi analizate documentele anexate

notificării trimisă Prefecturii Municipiului București prin intermediul B.E.J. S.

și N., deoarece din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare rezultă fără

tăgadă faptul că autorii Ș.E. și Ș.V. erau proprietarii imobilului pentru care

au solicitat despăgubiri reclamanții.

Aceștia

au susținut că proprietatea asupra imobilului nu s-a pierdut nici o clipă,

deoarece actul juridic în baza căruia acesta a fost preluat a fost abuziv,

fiind îndreptățiți la repararea prejudiciului suferit, acesta fiind scopul

principal al Legii nr. 10/2001, respectiv îndreptarea erorilor făcute de

vechiul regim comunist și repunerea persoanelor îndreptățite în drepturile de

care au fost deposedate prin acte abuzive emise la aceea vreme, iar termenul de

soluționare a notificării și de comunicare a dispoziției a fost cu mult

depășit, reclamanta luând cunoștință despre existența și conținutul ei după mai

bine de 7 (șapte) ani de la depunerea notificării, în condițiile în care

termenul legal pe care instituția notificată îl avea la dispoziție să

soluționeze notificarea era de 60 de zile, iar cel de comunicare a deciziei

prin care aceasta a fost soluționată era de 10 zile de la emiterea deciziei.

Reclamanții

au solicitat instanței analizarea notificării contestatoarei Ș.Ș. și

pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate calitatea lui Ș.D.C., ca

unic moștenitor, de persoana îndreptățită la despăgubiri bănești, a dreptului

său de proprietate și a întinderii acestuia și să se stabilească cuantumul

despăgubirilor bănești ce i se cuvin pentru imobilul situat în București, str.

Ion Sulea, compus din construcție și teren.

În ceea

ce privește solicitarea adresată instanței de a stabili cuantumul

despăgubirilor bănești pentru imobil, au arătat că acest lucru este posibil

având în vedere că notificarea a fost soluționată anterior intrării în vigoare

a Legii nr. 247/2005, dispoziția atacată nu a rămas definitivă, fiind atacată

prin prezenta contestație, caz în care instanța de judecată poate dispune cu

privire la valoarea despăgubirilor.

Prin

sentința civilă nr. 859 din 15 iunie 2009, Tribunalul București, secția a V-a

civilă a admis cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta

Primăria municipiului București, prin Primarul General, a respins cererea

formulată în contradictoriu cu pârâtul Prefectul municipiului București, ca

fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a

dispus anularea Dispoziției nr. 3601 din 15 decembrie 2004 a Primarului General

al Municipiului București și a obligat Primăria Municipiului București să emită

dispoziție prin care să acorde reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent

pentru imobilul situat în București str. Ion Șulea (actualmente B-dul Camil

Ressu), compus din teren în suprafață de 265 mp și pentru construcția demolată

de pe teren, în suprafață de 130 mp din valoarea acestora, urmând a se scădea

valoarea despăgubirilor de 1200 lei (ROL) încasate pentru construcție la 12

ianuarie 1968, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut de art. 1 alin.

(1) din Titlul II din O.U.G. nr. 184/2002.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut că imobilul a fost trecut în proprietatea

statului în baza Decretului de expropriere din 30 decembrie 1966 al Consiliului

de Stat al Republicii Socialiste România (anexa 2, poziția 22) de la autorii

reclamanților, Ș.E. și Ș.V., aceștia dobândind imobilul, conform contractului

de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov Secția Notariat prin

procesul-verbal din 29 martie 1941, transcris sub nr. 4496 din 29 martie 1941,

iar în ceea ce privește valoarea despăgubirilor care au fost primite, s-a

reținut faptul că acestea sunt în valoare de 1200 lei (ROL) și au fost achitați

autorilor reclamanților la data de 12 ianuarie 1968.

Tribunalul

a reținut că imobilul este afectat în prezent de elemente de sistematizare, pe

locul acestui imobil aflându-se în prezent B-dul Camil Ressu, iar potrivit

dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care pe

terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat

noi construcții, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții

de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea

afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale

localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în

echivalent.

Tribunalul

a avut în vedere că potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

în absența unor probe contrare, existența și după caz, întinderea dreptului de

proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate

prin care s-a dispus măsura preluării abuzive ori s-a pus în executare măsura

preluării abuzive. Potrivit art. 26 alin. (2), în aplicarea prevederilor alin.

(1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul

normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în

executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deține imobilul sub nume

de proprietar.

Tribunalul

a mai reținut că nu se justifică în nici un fel utilitatea publică a acestei

măsuri, încălcându-se astfel dispozițiile art. 12 din Constituția din 1965,

potrivit cărora „terenurile și construcțiile pot fi expropriate numai pentru lucrări

de interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri” precum și dispozițiile art.

481 C. civ. care sunt în același sens, dar prevăd și caracterul prealabil al

despăgubirii.

Prin

decizia nr. 69/A din 2 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul

declarat de pârâta Primăria municipiului București.

Instanța

de apel a reținut în considerentele hotărârii sale că este nefondată critica

pârâtei Primăria municipiului București, în sensul că, în mod greșit instanța

de fond a apreciat ca reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate si a

calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru

imobilul in litigiu, dovadă care în opinia sa trebuia realizată până la data de

30 iunie 2003, întrucât conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în

termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la

depunerea actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea deținătoare este

obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată

asupra cererii de restituire în natură.

În aplicarea datei

depunerii actelor doveditoare, pct. 23.1 alin. (4) din Norme, precizează că

termenul de a se pronunța asupra notificării de restituire se poate proroga cu

acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, dacă unitatea deținătoare

comunică acesteia, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă

este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.

Prin urmare, pentru a

avea beneficiul acestei prorogări, este necesar ca unitatea deținătoare să

comunice în scris persoanei îndreptățite, faptul că emiterea deciziei de

restituire este condiționată de depunerea probelor solicitate, în acest caz,

persoana îndreptățită fiind obligată să comunice răspuns.

În cauză, o astfel de

dovadă, a comunicării către reclamanți a insuficientei documentații, nu s-a

făcut, așa încât curtea de apel a considerat neavenită susținerea privind

obligativitatea analizării de către instanța de judecată doar a înscrisurilor

depuse la dosarul administrativ.

Pe de altă parte,

instanța de apel a constatat că în mod just tribunalul a stabilit situația de

fapt dedusă judecății și a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale

incidente în cauză, atunci când a apreciat că reclamanții au dovedit că

imobilul în litigiu a aparținut autorilor lor, Ș.E. si Ș.V., în baza

contractului de vânzare-cumpărare transcris la 29 martie 1941.

De asemenea,

tribunalul în mod corect a stabilit ca imobilul a fost preluat în mod abuziv de

către stat de la autorii reclamanților, in baza Decretului Consiliului de Stat nr.

1050/1996, ceea ce îi îndreptățește la măsuri reparatorii prin echivalent, în

conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001,

întrucât terenul în litigiu este in prezent afectat de elemente de

sistematizare.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta Primăria municipiului București, prin Primarul

General care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a formulat

următoarele critici:

Reclamanții nu și-au

dovedit notificarea, în sensul că nu au depus la dosarul administrativ acte

prin care să probeze dreptul de proprietate si calitatea de persoane

îndreptățite,

astfel cum prevăd Normelor

metodologice pentru aplicarea Legii nr.

10/2001.

Obligația de a depune

actele doveditoare ale proprietății, iar în cazul moștenitorilor, c

ele care atestă această calitate revine, potrivit

art. 22 din Normele pentru aplicarea Legii nr. 1

0/2001, notificatorului,

iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare o dată cu aceasta sau în

termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Termenul respectiv a

fost prelungit de

legiuitor tocmai pentru a acorda notificatorului un interval de timp suficient

pentru

depunerea tuturor actelor necesare în vederea susținerii

notificării.

În aceste condiții,

instanța de judecata trebuia să analizeze legalitatea sau nelegalitatea

dispoziției Primarului General având în vedere

doar actele ce au fost

prezentate Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001

la momentul emiterii dispoziției, iar nu cele obținute sau depuse ulterior în

timpul soluționării contestației în fața instanței.

Mai susține recurenta

că reclamanții nu au respectat termenul de 30 de zile prevăzut pentru

formularea contestației.

Față de excepția

lipsei calității procesuale pasive a Prefecturii, recurenta arată că Municipiul

București nu poate înainta dosarul de notificare după emiterea dispoziției

Primarului General direct către Comisia Centrală,

deoarece acesta urmează să fie înaintat către I

nstituția Prefectului

pentru avizul de legalitate.

Pe de altă parte,

reclamanții aveau obligația să depună dovezi, din care să rezulte că nu s-au

încasat despăgubiri la momentul preluării în

proprietatea statului a terenului, fie prin declarații

autentificate

date pe propria răspundere, prin care notificatorii să declare pe propria

răspundere că ei sau ascendenții lor nu au

beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România privind

reglementarea problemelor financiare în suspensie și totodată se obligă la

restituirea imobilului, sau după caz, la plata de despăgubiri în cazul

constatării ulterioare a

incidenței prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Dacă persoana

îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de

rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite si valoarea

terenului sau a construcției

demolate.

Solicită

admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, iar pe fond, respingerea

acțiunii.

Intimata – reclamantă

a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca

nefondat.

Verificând

legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru

următoarele considerente:

Recurenta invocă

interpretarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 22 din

Legea nr. 10/2001, devenit art. 23 după modificarea intervenită prin Legea nr. 247/2005,

susținând că potrivit acestor dispoziții reclamanta putea depune actele

doveditoare exclusiv în faza administrativă a procedurii Legii nr. 10/2001.

În felul acesta se

contestă, practic, posibilitatea instanței învestite cu soluționarea

contestației împotriva dispoziției/deciziei administrative de soluționare a

notificării de a verifica legalitatea și temeinicia acesteia prin raportare la

alte acte decât cele prezentate de titularul notificării Comisiei pentru

aplicarea Legii nr. 10/2001.

Este adevărat că art.

23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele

doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor,

cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluționării

notificării, numai că sintagma „până la data soluționării notificării” nu are

în vedere numai etapa administrativă a soluționării notificării.

Această sintagmă

trebuie înțeleasă ca referindu-se la soluționarea notificării în oricare din

cele două etape – administrativă, înaintea entității notificate, sau judiciară

– prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată, deoarece legiuitorul nu

face nici o distincție între cele două faze procesuale de soluționare a

notificării.

De altfel, nici o

prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa

judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului

liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție.

Rolul instanței nu se

poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de

soluționare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării

adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției. Singura sancțiune prevăzută de

Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a

solicita în justiție măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5)

pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.

Prin urmare,

nedepunerea de către reclamanți, în calitate de titulari ai notificării, a

actelor doveditoare până la data soluționării notificării prin decizie/dispoziție

administrativă, avea drept consecință doar pronunțarea deciziei/dispoziției

administrative pe baza actelor depuse în fața Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001

și nicidecum imposibilitatea depunerii acestor acte în etapa jurisdicțională.

Teza contrară, pe

care încearcă să o acrediteze recurenta, nu poate fi acceptată, pentru că

aceasta ar lipsi practic de conținut etapa judiciară a soluționării

notificării, de esența căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor,

ce implică posibilitatea conferită părților de a formula în fața instanței

apărări și de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii

drepturilor subiective deduse judecății. Întrucât administrarea probatoriului

constituie elementul esențial al judecății, a nu da posibilitatea părții ce

formulează contestație împotriva dispoziției/deciziei administrative prin care

s-a soluționat notificarea de restituire să administreze probe noi față de cele

administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanța să-și întemeieze

soluția, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un

proces echitabil în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Față de

considerentele prezentate, care suplinesc, în parte, motivarea instanței de

apel, Înalta Curte apreciază că această instanță a interpretat corect

dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, în sensul că posibilitatea

depunerii actelor doveditoare de către titularul notificării vizează ambele

faze ale soluționării notificării – administrativă și judiciară, faza judiciară

a contestației făcând parte și ea din procedura soluționării notificării,

contestația urmând fazei administrative desfășurate de entitatea învestită cu

notificarea.

În ce privește

excepția tardivității formulării contestației, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

prevede că „decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a

notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana

care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului .. în termen de

30 de zile de la comunicare.”

Legea nr. 10/2001 nu

prevede o procedură specială privind comunicarea dispoziției sau deciziei

unității deținătoare.

Comunicarea actelor

este formalitatea care are drept scop aducerea acestora la cunoștința

destinatarilor.

Față de efectele

„comunicării”, aceasta trebuie să se considere realizată la data când actul

ajunge la destinatar, deoarece numai astfel acesta este în măsură a lua

cunoștință de conținutul actului pe care are dreptul a-l contesta în termenul

prevăzut de lege.

Din probele

administrate în cauză, nu rezultă că dispoziția emisă de pârâtă a ajuns la

cunoștința reclamanților până la data de 14 august 2008, Înalta Curte acordând

recurentei – pârâte un termen, la cererea sa, pentru a face dovada contrară,

ceea ce nu s-a întâmplat.

Ca atare, atâta vreme

cât textul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că termenul de 30 de

zile curge de la comunicare și în condițiile în care pârâta nu a probat

realizarea unei proceduri capabile să asigure transmiterea și primirea

dispoziției, față de împrejurarea că reclamanții au intrat în posesia

dispoziției la data de 14 august 2008, iar contestația a fost formulată la data

de 12 septembrie 2008, susținerile recurentei privind tardivitatea formulării

contestației sunt nefondate.

Susținerea recurentei

în sensul că nu poate înainta dosarul către Comisia Centrală,

fără avizul de legalitate al I

nstituției

Prefectului, fapt ce i-ar conferi acestuia calitate procesuală pasivă este de

asemenea nefondată.

Potrivit

dispozițiilor art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, în cazul

imobilelor deținute de unitățile administrativ – teritoriale restituirea în

natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția

motivată a primarilor.

În speță, raportul

juridic dedus judecății are ca obiect cererea contestatorilor prin care au

solicitat anularea dispoziției emisă de Primarul General al municipiului

București, prin care a fost respinsă notificarea formulată în temeiul Legii nr.

10/2001.

Așa fiind, Instituția

Prefectului nu are calitate de entitate obligată să soluționeze notificarea și,

neavând această calitate, nu are nici calitate procesuală pasivă în pricinile

având ca obiect imobile al căror regim juridic este reglementat prin Legea nr. 10/2001.

Nefondată este și

critica constând în aceea că reclamanții aveau obligația să depună dovezi din

care să rezulte că nu s-au

încasat

despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului.

În

acest sens, instanța de fond a stabilit, iar curtea de apel a confirmat, faptul

că prin dispoziția pe care o va emite, recurenta va stabili măsurile în

echivalent cuvenite reclamanților,

din care va scădea valoarea despăgubirilor de

1.200 lei (ROL) încasate pentru construcție la 12 ianuarie 1968, actualizată cu

coeficientul de actualizare prevăzut de art. 1 alin. (1) din Titlul II din O.U.G.

nr. 184/2002.

În consecință,

susținerea recurentei în sensul că reclamanții aveau obligația să depună

dovezi, din care să rezulte că nu s-au

încasat

despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului, nu

vizează soluția instanțelor anterioare, care au avut în vedere aspectul contrar

și anume, plata lor și necesitatea scăderii sumei respective din măsurile

reparatorii cuvenite.

Față de

considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. cu referire

la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului București, prin

Primarul General împotriva deciziei nr. 69/A din 2 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 septembrie 2011.