ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2833/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1.716 din 22 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă

excepția prescripției dreptului la acțiune, fiind admisă în parte acțiunea

formulată de reclamanta M.L., în contradictoriu cu pârâtul M.A.E. Instanța a obligat

pârâtul să primească prin intermediul ambasadei României la Chișinău, cererea reclamantei și actele necesare pentru redobândirea cetățeniei române în

termen de 6 luni de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a

reținut că reclamanta a solicitat să se constate refuzul nejustificat de

soluționare a cererilor succesive de redobândire a cetățeniei române, ultima

cerere fiind formulată la 12 noiembrie 2008, astfel că acțiunea a fost

formulată în termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Pe fondul cauzei, reținând incidența art. 10 din

Convenția Europeană asupra cetățeniei, ratificată prin Legea nr. 396/2001,

precum și a art. 12 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, prima instanță a reținut

că reclamanta a formulat la data de 19 septembrie 2006 cerere de programare în

vederea depunerii cererii de redobândire a cetățeniei române, la care a revenit

la 12 noiembrie 2008, astfel încât, în raport cu exigențele prevederilor legale

răspunsul pârâtului se constituie indubitabil într-un refuz nejustificat de

soluționare a cererii în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs M.A.E., criticând

soluția pronunțată prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Criticând concluzia nerespectării termenului

rezonabil, recurentul a susținut că răspunsul transmis nu încorporează un refuz

și, cu atât mai mult, acesta nu poate fi considerat ca exprimând o

restricționare a unui drept.

Pentru instanța de fond nu a avut relevanță starea de

fapt obiectivă invocată de M.A.E., deși tocmai aceasta a determinat, într-o

legătură cauzală directă, situația specifică a derulării procedurii consulare

în discuție.

Motivele obiective invocate, care nu au fost

valorificate drept cauză exoneratoare de culpă administrativă, au o importanță

esențială, din moment ce actul de organizare a activității M.A.E. în Republica

Moldova nu a aparținut integral deciziei luate la nivelul instituției acestuia,

așa cum o pot face celelalte autorități administrative române de pe cuprinsul

țării în gestionarea atribuțiilor ce le revin.

În opinia recurentului, nu se poate pune semnul

echivalenței între factorul volitiv, definit ca sursă a refuzului indicat la art.

2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 și factorul obiectiv al

imposibilității autorităților române de a organiza pe teritoriul Republicii

Moldova spații adecvate pentru preluarea cererilor de redobândire și pentru

procesarea acestor solicitări într-un termen cât mai scurt.

Or, în lipsa unei culpe administrative, instituția

pârâtă nu putea fi obligată, în baza legii contenciosului administrativ, să

schimbe ordinea cronologică stabilită și să primească cererea reclamantului.

Totodată, susține recurentul, în lipsa unui termen

legal concret, puterea judecătorească nu se poate substitui puterii legislative

în a edicta termenele de primire a cererilor, dereglând activitatea secției

consulare a ambasadei Române la Chișinău.

Pe de altă parte, durata termenului rezonabil,

decantată în jurisprudența C.E.D.O., se aplică numai în cazurile expres

specificate, respectiv atunci când solicitanții sunt rezidenți în țara a cărei

cetățenie o solicită, putându-li-se limita drepturile față de celelalte

persoane în mijlocul cărora trăiesc în mod statornic și care se bucură de

plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetățean.

Mai mult, durata termenului rezonabil de procesare a

unor astfel de solicitări trebuie determinată în funcție de toate

circumstanțele relevante, în sensul aceleiași jurisprudențe, neputându-se omite

faptul că întreaga procedură de redobândire a cetățeniei se subsumează

dreptului suveran al statului de a analiza aceste cereri raportat la condițiile

obiective în care activitatea în cauză se poate desfășura.

S-a precizat, de asemenea, că, raportat la numărul

mare (peste 300.000) al cererilor de programare, criteriul cronologic fixat

deja în practica autorității a dobândit un deplin suport legal și, mai mult,

are un caracter obligatoriu atât față de autoritate cât și față de petenți

Examinând sentința recurată, în raport cu criticile

formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor

fi expuse în continuare

.

Instanța de control judiciar constată că, în cauză,

nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 și art. 304

1

C. proc.

civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut

corect situația de fapt în raport de materialul probator administrat și a

realizat o încadrare juridică adecvată.

Critica recurentului privind greșita aplicare de

către prima instanță a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea

contenciosului administrativ, care definește noțiunea de refuz nejustificat de

soluționare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive:

Potrivit art. 12 alin. (3) din Legea cetățeniei nr. 21/1991,

persoanele care au domiciliul sau reședința în străinătate pot depune cererea

de redobândire a cetățeniei române, însoțită de actele care dovedesc

îndeplinirea condițiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice sau oficiile

consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată comisiei

pentru cetățenie.

Problema care se impune a fi rezolvată în cauză este

legată de termenul în care autoritățile române trebuie să soluționeze cererile

de redobândire a cetățeniei române.

Din lecturarea textului legal anterior arătat,

rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit un termen în care

autoritățile române să proceseze astfel de cereri.

Ca atare, în lipsa unui asemenea termen legal,

trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția Europeană

pentru cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și

ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora: „Fiecare stat

parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil

cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea

acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie”.

Doctrina europeană a arătat că noțiunea de „termen

rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi definită după criterii

stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat

într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei

proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se

face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate

fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate

rezonabile.

Astfel, în materie «civilă», dies a quo începe să curgă

de la data sesizării jurisdicției competente, dar el include și durata

procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției este

precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de

circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în

special, în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și

cel al autorităților competente.

În cauză, Înalta Curte apreciază că intervalul de

timp cuprins între data formulării cererii, 19 septembrie 2006 și data

soluționării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul

dispozițiilor legale mai sus menționate și a jurisprudenței C.E.D.O.

Pe de altă parte, instanța de control judiciar nu

poate primi susținerea recurentului în sensul că există un număr foarte mare de

cereri, care depășesc capacitatea de procesare a secției consulare a ambasadei,

întrucât autoritățile naționale trebuie să ia măsurile necesare pentru

respectarea principiului celerității, care guvernează materia aflată în

discuție.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și

criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de

fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține.

În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta

Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de M.A.E., împotriva sentinței

civile nr. 1.716 din 22 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 mai 2010.