ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3421/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr.216 din 9 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul R.C.D. în contradictoriu cu Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Cluj, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor fiind obligați la plata către reclamant a sumei de 800.000 lei cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 303 mp situat în municipiul Cluj-Napoca, înscris inițial în C.F.

nr. 29367 Cluj, nr.top 2599, precum și la plata sumei de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că parcela de teren asupra căreia părinții reclamantului au fost proprietari tabulari a fost expropriată de Statul Român prin Decretul nr. 213/1984 în vederea construirii de blocuri și a fost apoi transcrisă în C.F. 95339 Cluj. Prin sentința civilă nr.1407/2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca reclamantului i s-a recunoscut dreptul de proprietate pentru suprafața de 288 mp rămasă liberă, neocupată de construcții definitive, din totalul suprafeței de 591 mp ce i-a fost expropriată, dreptul de proprietate asupra acestei suprafețe de teren fiind ulterior intabulat în cartea funciară, în baza deciziei civile nr. 1383/A/2004 a Curții de Apel Cluj.

Cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate asupra restului suprafeței de teren de 303 mp, a fost emisă Hotărârea nr. 52 din 18 mai 2001 a Prefecturii județului Cluj, prin care s-a dispus restituirea acesteia prin echivalent bănesc, despăgubiri ce nu au fost încasate de către reclamant până în prezent. Tribunalul a mai reținut că, deși prin lege specială s-a stabilit calitate procesuală în vederea stabilirii și modalității de plată a despăgubirilor, pentru Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, instituții care acționează în numele și pe seama Statului Român, în a doua etapă a procedurii administrative îi sunt conferite atribuții speciale în același sens și pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, acesta din urmă având rolul, în reprezentarea Statului Român, de a asigura fondurile necesare acordării despăgubirilor persoanelor îndreptățite.

Prima instanță a mai arătat că, atâta timp cât reclamantul nu are o perspectivă certă în ceea ce privește momentul la care ar putea beneficia efectiv de despăgubiri, trebuie să se recunoască instanței de judecată posibilitatea de a se substitui entității investite potrivit procedurii speciale, atunci când se constată o tergiversare din partea acesteia, în vederea stabilirii îndreptățirii persoanei de a beneficia de măsuri reparatorii și a determinării cuantumului acestora, situație în care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor urmează doar să procedeze la actualizarea acestora.

Actuala reglementare cuprinsă în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede acordarea, în favoarea persoanelor îndreptățite, de titluri de despăgubiri la „Fondul Proprietatea”, acesta fiind constituit potrivit art. 6 și art. 7 din lege, ca organism de plasament colectiv, sub forma unei societăți de investiții de tip închis, deținută inițial în întregime de Statul Român în calitate de acționar unic, persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii având posibilitatea de a opta, ca urmare a modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, conform art. 18 alin. (2), pentru despăgubiri în numerar.

Instanța de fond a mai reținut că pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, este principalul responsabil în asigurarea fondurilor necesare acordării de despăgubiri în condițiile legii speciale și a fost condamnat de Curtea Europeană în numeroase cauze pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil, datorită depășirii termenului rezonabil de soluționare a unor asemenea litigii și a faptului că Fondul Proprietatea nu funcționează într-un mod susceptibil să conducă la acordarea unor despăgubiri efective (Cauza Johanna Huber împotriva României, Cauza Dumitrescu împotriva României, Cauza Silimon și Gross împotriva României, Cauza Faimblat împotriva României).

Tribunalul a omologat raportul de expertiză efectuat în cauză de expert F.M.E., atestat A.N.E.V.A.R., cu privire la cuantumul despăgubirilor de 800.000 lei ce se cuvin reclamantului, respingând obiecțiunile formulate de pârâții Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Ministerul Finanțelor Publice, cu motivarea că singura calitate cerută experților care efectuează evaluarea în cadrul procedurii administrative speciale este aceea de a fi atestați A.N.E.V.A.R., metoda folosită este corespunzătoare standardelor de evaluare, iar valoarea stabilită corespunde valorii de circulație.

Cu privire la solicitarea formulată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, de a se constata nulitatea raportului de expertiză pentru necitarea acestei părți la efectuarea raportului, tribunalul a constatat că un astfel de motiv atrage nulitatea relativă, ce trebuia invocată la termenul imediat următor comunicării raportului de expertiză, pârâtul neconformându-se acestei cerințe. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat admiterea apelului în sensul respingerii acțiunii față de această parte pentru lipsa calității de reprezentant conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954, iar pe fond, respingerea acțiunii pentru lipsa calității procesuale pasive, ca inadmisibilă, netemeinică și nelegală.

În motivarea apelului, a arătat că în mod nelegal instanța a respins excepțiile invocate, respectiv, excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția de inadmisibilitate, reținând în mod greșit că acestui pârât îi sunt conferite atribuții speciale în cea de-a doua etapă a procedurii administrative, prin mai multe dispoziții legale cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Mai arată că reclamantul a chemat în judecată instituții abilitate în procedura administrativă de stabilire a despăgubirilor și nu în procedura de plată efectivă a acestora, motiv pentru care raționamentele primei instanțe referitoare la lipsa unei perspective certe a reclamantului de a beneficia de despăgubiri și la substituirea instanței de judecată entității învestite cu soluționarea cererilor în cadrul procedurii speciale, sunt contradictorii și străine cauzei, iar practica Curții Europene nu-și găsește aplicabilitatea în speță.

Instanța de fond a reținut greșit momentul la care au fost formulate obiecțiunile la raportul de expertiză efectuat în cauză, acestea respectând termenul legal, și, admițând în parte acțiunea în contradictoriu cu doi pârâți, față de care a instituit o obligație solidară de plată a unei sume de bani, a încălcat dispozițiile art. 1041 C. civ., fără a pronunța hotărârea în contradictoriu și cu ceilalți pârâți, rezultând astfel că nu a calificat corect acțiunea și nu a verificat cadrul procesual stabilit de reclamant, cu raportare la dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954.

Acțiunea reclamantului este inadmisibilă, întrucât acesta era obligat să parcurgă o procedură administrativă specială prealabilă și numai ulterior, în cazul în care i-ar fi fost încălcate drepturile, să uzeze de calea acțiunii în justiție, iar prin aprecierea că o asemenea obligație nu s-ar mai impune datorită caracterului anevoios al procedurii, instanța de fond nu ținut cont de dispozițiile legale imperative ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și a adăugat la lege. Prin omologarea necondiționată a raportului de expertiză în condițiile în care Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu a fost citat la efectuarea acestuia, s-a încălcat dreptul la apărare al pârâtului. Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat admiterea apelului și anularea hotărârii de fond, arătând că obiectul prezentului litigiu îl constituie obligația de a face, respectiv, de a efectua o plată, obligație ce revine, conform O.U.G.

nr. 81/2007, Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, iar efectuarea unei plăți implică existența unui titlu de plată care, potrivit actului normativ amintit, reprezintă un certificat emis de această instituție în numele și pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorului asupra Statului Român de a primi în numerar o sumă maximă de 500.000 lei. Mai arată că procedura de reconstituire a dreptului de proprietate implică parcurgerea unei proceduri administrative ce se desfășoară în două etape distincte, una în fața comisiilor de fond funciar, iar cealaltă în fața Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și se finalizează prin emiterea deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Reclamantul nu a parcurs cele două etape ale procedurii administrative sus-menționate, împrejurare față de care pârâta nu a putut iniția procedura specială în vederea acordării despăgubirilor cuvenite persoanei îndreptățite, astfel încât acțiunea introductivă de instanță este prematură. Tribunalul Cluj nu avea competență de soluționare a unui asemenea litigiu, având ca obiect o obligație ce revine autorității administrației publice centrale, întrucât în aceste cazuri competența se stabilește în condițiile art. 3 pct. 1 C. proc. civ., potrivit căruia curțile de apel judecă, în primă instanță, procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale.

Hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece pârâtei nu i-au fost comunicate motivele cererii formulate de reclamant, încălcându-se astfel dreptul la apărare și principiul contradictorialității. Măsura obligării acestei pârâte la plata despăgubirilor în cuantum de 800.000 lei către reclamant este nelegală, întrucât plata despăgubirilor bănești se realizează de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și nu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, entități cu atribuții și calitate procesuală distincte. În mod greșit instanța de fond a stabilit valoarea despăgubirilor la suma de 800.000 lei, aceasta nereprezentând valoarea de piață, așa cum prevede Legea nr. 247/2005, iar raportul de expertiză nu respectă Standardele Internaționale de Evaluare, sub acest aspect soluția fiind contrară practicii CEDO în materie.

Instanța de fond a obligat Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 800.000 lei deși, potrivit dispozițiilor legii speciale, persoanele îndreptățite pot primi despăgubiri în numerar doar în limita sumei de 500.000 lei, fiind astfel nedreptățite acele persoane care, fără a apela la instanța de judecată, au dreptul de a primi despăgubiri în condițiile O.U.G. nr. 81/2007, astfel încât aprecierile instanței reprezintă o critică la varianta găsită de legiuitor pentru despăgubirea celor ale căror imobile au fost preluate abuziv. Reclamantul R.C.D. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelurilor.

Prin decizia civilă nr. 302/A din 6 noiembrie 2009, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a admis apelurile declarate de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a anulat hotărârea atacată și a fixat termen pentru judecata pe fond a cauzei. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor i-a fost încălcat dreptul la apărare prin necomunicarea copiei acțiunii și prin modalitatea de citare neînsoțită de copia acțiunii reclamantului, deși pârâta a formulat cereri în acest sens, aspecte de natură să încalce și principiile publicității și contradictorialității, precum și dispozițiile art. 113, art. 114 1 alin. (2) C. proc.

civ., care reglementează procedura de comunicare a cererii de chemare în judecată și a înscrisurilor pe care aceasta se întemeiază. În acest sens, instanța de apel a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 105 C. proc. civ., dreptul la apărare al acestei pârâte fiind, practic, imposibil de exercitat, astfel încât se impune anularea sentinței conform art. 297 alin. (2) teza a II a C. proc. civ. potrivit căruia „...când există vreun alt motiv de nulitate, iar prima instanță a judecat în fond, instanța de apel, anulând în tot sau în parte procedura urmată și hotărârea pronunțată, va reține procesul spre judecare.” Instanța de apel a mai reținut că, față de expertiza efectuată în cauză, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că nu a fost citat pentru realizarea acesteia, fiind incidente dispozițiile art. 208 C. proc.

civ., script ce nu a fost analizat de instanța de fond, după cum reiese din încheierea de la următorul termen de judecată, care a fost și termenul la care cauza a rămas în pronunțare. Împotriva acestei decizii, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a declarat recurs reclamantul R.C.D., solicitând admiterea recursului în sensul menținerii hotărârii de fond. În susținerea recursului, reclamantul a arătat că prin sentința civilă nr. 216 din 9 aprilie 2009 a Tribunalului Cluj, secția civilă, i s-a recunoscut calitatea de moștenitor legal al foștilor proprietari tabulari ai unei suprafețe de teren de 591 mp situată în Cluj-Napoca, teren expropriat de Statul Român prin Decretul nr. 213/1984, în vederea construirii de blocuri.

Mai arată că, prin sentința civilă nr. 1407/2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra suprafeței de 288 mp rămasă liberă, neocupată de construcții definitive din totalul de 591 mp expropriată, iar în ceea ce privește suprafața de 303 mp, prin Hotărârea nr. 52/2001 a Prefecturii județului Cluj s-a dispus restituirea prin echivalent bănesc a acesteia. Reclamantul arată că, deși Hotărârea nr. 52/2001 este definitivă iar acesta a făcut toate demersurile necesare pentru întocmirea documentației aferente și a formalităților legale în vederea restituirii efective a sumelor de bani la care este îndreptățit, rezolvarea acestei probleme a fost tergiversată în mod nejustificat, datorită incompetenței și dezinteresului organelor abilitate.

Având în vedere că după 9 ani litigiul nu s-a finalizat, reclamantul a ales calea în justiție pentru a intra în drepturile recunoscute de lege, apreciind că Statul Român este obligat la plata sumei echivalente cu valoarea de piață a terenului de 303 mp. Cu toate că pârâții Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, au formulat întâmpinări prin care au invocat excepția prematurității acțiunii, dispozițiile Legii nr. 247/2005 și prevederile H.G. nr. 1095/2005 stabilesc obligații clare în sarcina acestora în ceea ce privește acordarea despăgubirilor, care contrazic susținerile acestor părți. Prin excepțiile invocate și apărările formulate, pârâții încalcă în mod flagrant principiul „ nemo auditur propriam turpitudinem allegans ”, dovedind că nerezolvarea litigiului le este imputabilă.

Instanța de fond, constatând tergiversarea celei de-a doua etape a procedurii administrative de către pârâții apelanți în ceea ce privește stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii, în mod corect a intervenit pentru celeritatea finalizării procedurilor și încadrarea lor într-un termen rezonabil, conform art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană, legislație care se aplică cu prioritate. Recursul este nul în considerarea următoarelor argumente: Recursul este o cale extraordinară de atac prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, fiind astfel o cale de atac de reformare, nesuspensivă de executare și, în principiu, nedevolutivă.

Aceste atribute ale recursului determină ca motivele pentru care poate fi exercitat să fie expres și limitativ prevăzute de lege, cele nouă motive prevăzute de art. 304 C. proc. civ. fiind singurele ce pot fi valorificate prin intermediul acestei căi de atac. Motivarea recursului se realizează prin indicarea punctuală a cazului de casare incident și precizarea greșelii de judecată subsumată acestuia, care va fi dezvoltată în cadrul criticilor formulate. Nemotivarea ori motivarea evazivă, echivocă, imprecisă, cu caracter general, care face imposibilă încadrarea într-unul din motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. este sancționată cu nulitatea, în afara cazului dacă din cererea de recurs nu rezultă existența unor motive de ordine publică, împrejurare față de care, în virtutea rolului activ și a prerogativelor recunoscute de lege, instanța va proceda, din oficiu, la o atare încadrare.

În speță, chiar dacă reclamantul a încadrat, formal, recursul în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu niciunuia din cazurile de casare reglementate de textul legal arătat. Așa cum rezultă din cuprinsul cererii, reclamantul s-a rezumat la a prezenta situația de fapt care a condus la promovarea, de către acesta, a cererii de chemare în judecată având ca obiect pretenții și la exprimarea nemulțumirii față de soluția pronunțată de instanța de apel, fără a explicita de ce hotărârea atacată este lipsită de temei legal sau care este textul legal pe care instanța l-a încălcat ori l-a aplicat greșit.

Referirile la dezinteresul organelor abilitate în soluționarea cererii de acordare de despăgubiri în cadrul procedurii speciale, ori la atitudinea procesuală culpabilă a pârâților, nu pot contura o motivare a căii de atac în sensul legii, după cum nici aprecierile privind legalitatea și temeinicia hotărârii de fond în lumina legislației comunitare în materie nu pot forma critici de nelegalitate. Aceste susțineri, formulate în termeni generali și lipsite de argumente juridice viabile, nu îmbracă caracterul unor critici la adresa considerentelor de drept reținute de instanța de apel în justificarea soluției de desființare a soluției dată în primă instanță și, respectiv, cu privire la modalitatea în care s-a desfășurat procedura judiciară în fața instanței de apel, neputând fi astfel calificate drept motive de recurs.

Mai mult, succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct de vedere juridic, nici în așa fel încât să se poată reține, chiar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ. în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs. Pentru aceste considerente, având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv impus de art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate de recurent nu se circumscriu acestui cadru legal, Înalta Curte urmează a constata nulitatea recursului, conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul R.C.D. împotriva deciziei nr. 302/A din 6 noiembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 iunie 2010.