ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3421/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3421/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr.216 din 9 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă,

s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul R.C.D. în contradictoriu

cu Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra

terenurilor Cluj, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Local al municipiului

Cluj-Napoca, pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor fiind obligați la plata către

reclamant a sumei de 800.000 lei cu titlu de despăgubiri, reprezentând

contravaloarea terenului în suprafață de 303 mp situat în municipiul

Cluj-Napoca, înscris inițial în C.F. nr. 29367 Cluj, nr.top 2599, precum și la

plata sumei de 3000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța această sentință, tribunalul a reținut că parcela de teren asupra

căreia părinții reclamantului au fost proprietari tabulari a fost expropriată

de Statul Român prin Decretul nr. 213/1984 în vederea construirii de blocuri și

a fost apoi transcrisă în C.F. 95339 Cluj.

Prin sentința

civilă nr.1407/2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca reclamantului i s-a recunoscut

dreptul de proprietate pentru suprafața de 288 mp rămasă liberă, neocupată de

construcții definitive, din totalul suprafeței de 591 mp ce i-a fost

expropriată, dreptul de proprietate asupra acestei suprafețe de teren fiind

ulterior intabulat în cartea funciară, în baza deciziei civile nr. 1383/A/2004

a Curții de Apel Cluj.

Cu privire la

reconstituirea dreptului de proprietate asupra restului suprafeței de teren de

303 mp, a fost emisă Hotărârea nr. 52 din 18 mai 2001 a Prefecturii județului

Cluj, prin care s-a dispus restituirea acesteia prin echivalent bănesc,

despăgubiri ce nu au fost încasate de către reclamant până în prezent.

Tribunalul a mai

reținut că, deși prin lege specială s-a stabilit calitate procesuală în vederea

stabilirii și modalității de plată a despăgubirilor, pentru Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, instituții care acționează în numele și pe seama Statului

Român, în a doua etapă a procedurii administrative îi sunt conferite atribuții

speciale în același sens și pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei

și Finanțelor, acesta din urmă având rolul, în reprezentarea Statului Român, de

a asigura fondurile necesare acordării despăgubirilor persoanelor îndreptățite.

Prima instanță a

mai arătat că, atâta timp cât reclamantul nu are o perspectivă certă în ceea ce

privește momentul la care ar putea beneficia efectiv de despăgubiri, trebuie să

se recunoască instanței de judecată posibilitatea de a se substitui entității

investite potrivit procedurii speciale, atunci când se constată o tergiversare

din partea acesteia, în vederea stabilirii îndreptățirii persoanei de a

beneficia de măsuri reparatorii și a determinării cuantumului acestora,

situație în care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor urmează doar

să procedeze la actualizarea acestora.

Actuala reglementare

cuprinsă în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede acordarea, în favoarea

persoanelor îndreptățite, de titluri de despăgubiri la „Fondul Proprietatea”,

acesta fiind constituit potrivit art. 6 și art. 7 din lege, ca organism de

plasament colectiv, sub forma unei societăți de investiții de tip închis,

deținută inițial în întregime de Statul Român în calitate de acționar unic,

persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii având posibilitatea de a opta, ca

urmare a modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, conform art. 18 alin. (2),

pentru despăgubiri în numerar.

Instanța de fond

a mai reținut că pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, este

principalul responsabil în asigurarea fondurilor necesare acordării de

despăgubiri în condițiile legii speciale și a fost condamnat de Curtea

Europeană în numeroase cauze pentru încălcarea dreptului la un proces

echitabil, datorită depășirii termenului rezonabil de soluționare a unor

asemenea litigii și a faptului că Fondul Proprietatea nu funcționează într-un

mod susceptibil să conducă la acordarea unor despăgubiri efective (Cauza

Johanna Huber împotriva României, Cauza Dumitrescu împotriva României, Cauza

Silimon și Gross împotriva României, Cauza Faimblat împotriva României).

Tribunalul a

omologat raportul de expertiză efectuat în cauză de expert F.M.E., atestat A.N.E.V.A.R.,

cu privire la cuantumul despăgubirilor de 800.000 lei ce se cuvin

reclamantului, respingând obiecțiunile formulate de pârâții Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor și Ministerul Finanțelor Publice, cu motivarea

că singura calitate cerută experților care efectuează evaluarea în cadrul

procedurii administrative speciale este aceea de a fi atestați A.N.E.V.A.R.,

metoda folosită este corespunzătoare standardelor de evaluare, iar valoarea

stabilită corespunde valorii de circulație.

Cu privire la

solicitarea formulată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, de a se constata nulitatea raportului de expertiză pentru necitarea

acestei părți la efectuarea raportului, tribunalul a constatat că un astfel de

motiv atrage nulitatea relativă, ce trebuia invocată la termenul imediat

următor comunicării raportului de expertiză, pârâtul neconformându-se acestei

cerințe.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat apel pârâții Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat admiterea apelului în sensul

respingerii acțiunii față de această parte pentru lipsa calității de

reprezentant conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954, iar pe fond, respingerea

acțiunii pentru lipsa calității procesuale pasive, ca inadmisibilă, netemeinică

și nelegală.

În motivarea

apelului, a arătat că în mod nelegal instanța a respins excepțiile invocate,

respectiv, excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția de

inadmisibilitate, reținând în mod greșit că acestui pârât îi sunt conferite

atribuții speciale în cea de-a doua etapă a procedurii administrative, prin mai

multe dispoziții legale cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Mai arată că

reclamantul a chemat în judecată instituții abilitate în procedura

administrativă de stabilire a despăgubirilor și nu în procedura de plată

efectivă a acestora, motiv pentru care raționamentele primei instanțe

referitoare la lipsa unei perspective certe a reclamantului de a beneficia de

despăgubiri și la substituirea instanței de judecată entității învestite cu

soluționarea cererilor în cadrul procedurii speciale, sunt contradictorii și

străine cauzei, iar practica Curții Europene nu-și găsește aplicabilitatea în

speță.

Instanța de fond

a reținut greșit momentul la care au fost formulate obiecțiunile la raportul de

expertiză efectuat în cauză, acestea respectând termenul legal, și, admițând în

parte acțiunea în contradictoriu cu doi pârâți, față de care a instituit o

obligație solidară de plată a unei sume de bani, a încălcat dispozițiile art. 1041

C. civ., fără a pronunța hotărârea în contradictoriu și cu ceilalți pârâți,

rezultând astfel că nu a calificat corect acțiunea și nu a verificat cadrul

procesual stabilit de reclamant, cu raportare la dispozițiile art. 25 din

Decretul nr. 31/1954.

Acțiunea

reclamantului este inadmisibilă, întrucât acesta era obligat să parcurgă o

procedură administrativă specială prealabilă și numai ulterior, în cazul în

care i-ar fi fost încălcate drepturile, să uzeze de calea acțiunii în justiție,

iar prin aprecierea că o asemenea obligație nu s-ar mai impune datorită

caracterului anevoios al procedurii, instanța de fond nu ținut cont de

dispozițiile legale imperative ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și a

adăugat la lege.

Prin omologarea

necondiționată a raportului de expertiză în condițiile în care Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, nu a fost citat la efectuarea acestuia, s-a

încălcat dreptul la apărare al pârâtului.

Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat admiterea apelului și anularea

hotărârii de fond, arătând că obiectul prezentului litigiu îl constituie

obligația de a face, respectiv, de a efectua o plată, obligație ce revine,

conform O.U.G. nr. 81/2007, Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților, iar efectuarea unei plăți implică existența unui titlu de plată

care, potrivit actului normativ amintit, reprezintă un certificat emis de

această instituție în numele și pe seama Statului Român, care încorporează

drepturile de creanță ale deținătorului asupra Statului Român de a primi în

numerar o sumă maximă de 500.000 lei.

Mai arată că

procedura de reconstituire a dreptului de proprietate implică parcurgerea unei

proceduri administrative ce se desfășoară în două etape distincte, una în fața

comisiilor de fond funciar, iar cealaltă în fața Secretariatului Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și se finalizează prin emiterea

deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Reclamantul nu a

parcurs cele două etape ale procedurii administrative sus-menționate,

împrejurare față de care pârâta nu a putut iniția procedura specială în vederea

acordării despăgubirilor cuvenite persoanei îndreptățite, astfel încât acțiunea

introductivă de instanță este prematură.

Tribunalul Cluj

nu avea competență de soluționare a unui asemenea litigiu, având ca obiect o

obligație ce revine autorității administrației publice centrale, întrucât în

aceste cazuri competența se stabilește în condițiile art. 3 pct. 1 C. proc.

civ., potrivit căruia curțile de apel judecă, în primă instanță, procesele și

cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și

instituțiilor centrale.

Hotărârea

instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură

prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece pârâtei nu i-au fost

comunicate motivele cererii formulate de reclamant, încălcându-se astfel

dreptul la apărare și principiul contradictorialității.

Măsura obligării

acestei pârâte la plata despăgubirilor în cuantum de 800.000 lei către

reclamant este nelegală, întrucât plata despăgubirilor bănești se realizează de

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și nu de către Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, entități cu atribuții și calitate

procesuală distincte.

În mod greșit

instanța de fond a stabilit valoarea despăgubirilor la suma de 800.000 lei,

aceasta nereprezentând valoarea de piață, așa cum prevede Legea nr. 247/2005,

iar raportul de expertiză nu respectă Standardele Internaționale de Evaluare,

sub acest aspect soluția fiind contrară practicii CEDO în materie.

Instanța de fond

a obligat Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata

sumei de 800.000 lei deși, potrivit dispozițiilor legii speciale, persoanele

îndreptățite pot primi despăgubiri în numerar doar în limita sumei de 500.000

lei, fiind astfel nedreptățite acele persoane care, fără a apela la instanța de

judecată, au dreptul de a primi despăgubiri în condițiile O.U.G. nr. 81/2007,

astfel încât aprecierile instanței reprezintă o critică la varianta găsită de

legiuitor pentru despăgubirea celor ale căror imobile au fost preluate abuziv.

Reclamantul R.C.D.

a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelurilor.

Prin decizia

civilă nr. 302/A din 6 noiembrie 2009, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de

muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie, a admis apelurile

declarate de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a anulat hotărârea atacată

și a fixat termen pentru judecata pe fond a cauzei.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de apel a reținut că pârâtei Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor i-a fost încălcat dreptul la apărare prin

necomunicarea copiei acțiunii și prin modalitatea de citare neînsoțită de copia

acțiunii reclamantului, deși pârâta a formulat cereri în acest sens, aspecte de

natură să încalce și principiile publicității și contradictorialității, precum

și dispozițiile art. 113, art. 114

1

alin. (2) C. proc. civ., care

reglementează procedura de comunicare a cererii de chemare în judecată și a

înscrisurilor pe care aceasta se întemeiază.

În acest sens,

instanța de apel a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 105 C.

proc. civ., dreptul la apărare al acestei pârâte fiind, practic, imposibil de

exercitat, astfel încât se impune anularea sentinței conform art. 297 alin. (2)

teza a II a C. proc. civ. potrivit căruia „...când există vreun alt motiv de

nulitate, iar prima instanță a judecat în fond, instanța de apel, anulând în

tot sau în parte procedura urmată și hotărârea pronunțată, va reține procesul

spre judecare.”

Instanța de apel

a mai reținut că, față de expertiza efectuată în cauză, Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că nu a fost citat pentru realizarea

acesteia, fiind incidente dispozițiile art. 208 C. proc. civ., script ce nu a

fost analizat de instanța de fond, după cum reiese din încheierea de la

următorul termen de judecată, care a fost și termenul la care cauza a rămas în

pronunțare.

Împotriva

acestei decizii, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a declarat recurs

reclamantul R.C.D., solicitând admiterea recursului în sensul menținerii

hotărârii de fond.

În susținerea

recursului, reclamantul a arătat că prin sentința civilă nr. 216 din 9 aprilie

2009 a Tribunalului Cluj, secția civilă, i s-a recunoscut calitatea de

moștenitor legal al foștilor proprietari tabulari ai unei suprafețe de teren de

591 mp situată în Cluj-Napoca, teren expropriat de Statul Român prin Decretul

nr. 213/1984, în vederea construirii de blocuri.

Mai arată că,

prin sentința civilă nr. 1407/2002 a Judecătoriei Cluj-Napoca i s-a recunoscut

dreptul de proprietate asupra suprafeței de 288 mp rămasă liberă, neocupată de

construcții definitive din totalul de 591 mp expropriată, iar în ceea ce

privește suprafața de 303 mp, prin Hotărârea nr. 52/2001 a Prefecturii

județului Cluj s-a dispus restituirea prin echivalent bănesc a acesteia.

Reclamantul

arată că, deși Hotărârea nr. 52/2001 este definitivă iar acesta a făcut toate

demersurile necesare pentru întocmirea documentației aferente și a

formalităților legale în vederea restituirii efective a sumelor de bani la care

este îndreptățit, rezolvarea acestei probleme a fost tergiversată în mod

nejustificat, datorită incompetenței și dezinteresului organelor abilitate.

Având în vedere

că după 9 ani litigiul nu s-a finalizat, reclamantul a ales calea în justiție

pentru a intra în drepturile recunoscute de lege, apreciind că Statul Român

este obligat la plata sumei echivalente cu valoarea de piață a terenului de 303

mp.

Cu toate că

pârâții Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată

asupra terenurilor și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, au

formulat întâmpinări prin care au invocat excepția prematurității acțiunii,

dispozițiile Legii nr. 247/2005 și prevederile H.G. nr. 1095/2005 stabilesc

obligații clare în sarcina acestora în ceea ce privește acordarea

despăgubirilor, care contrazic susținerile acestor părți.

Prin excepțiile

invocate și apărările formulate, pârâții încalcă în mod flagrant principiul „

nemo

auditur propriam turpitudinem allegans

”, dovedind că nerezolvarea

litigiului le este imputabilă.

Instanța de

fond, constatând tergiversarea celei de-a doua etape a procedurii

administrative de către pârâții apelanți în ceea ce privește stabilirea

cuantumului măsurilor reparatorii, în mod corect a intervenit pentru

celeritatea finalizării procedurilor și încadrarea lor într-un termen

rezonabil, conform art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană, legislație care

se aplică cu prioritate.

Recursul este

nul în considerarea următoarelor argumente:

Recursul este o cale

extraordinară de atac prin care se supune cenzurii judiciare a instanței

competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept,

fiind astfel o cale de atac de reformare, nesuspensivă de executare și, în

principiu, nedevolutivă.

Aceste atribute

ale recursului determină ca motivele pentru care poate fi exercitat să fie

expres și limitativ prevăzute de lege, cele nouă motive prevăzute de art. 304 C.

proc. civ. fiind singurele ce pot fi valorificate prin intermediul acestei căi

de atac.

Motivarea

recursului se realizează prin indicarea punctuală a cazului de casare incident

și precizarea greșelii de judecată subsumată acestuia, care va fi dezvoltată în

cadrul criticilor formulate.

Nemotivarea ori

motivarea evazivă, echivocă, imprecisă, cu caracter general, care face

imposibilă încadrarea într-unul din motivele de casare prevăzute de art. 304 C.

proc. civ. este sancționată cu nulitatea, în afara cazului dacă din cererea de

recurs nu rezultă existența unor motive de ordine publică, împrejurare față de

care, în virtutea rolului activ și a prerogativelor recunoscute de lege,

instanța va proceda, din oficiu, la o atare încadrare.

În speță, chiar

dacă reclamantul a încadrat, formal, recursul în motivul prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu niciunuia din

cazurile de casare reglementate de textul legal arătat.

Așa cum rezultă

din cuprinsul cererii, reclamantul s-a rezumat la a prezenta situația de fapt

care a condus la promovarea, de către acesta, a cererii de chemare în judecată

având ca obiect pretenții și la exprimarea nemulțumirii față de soluția

pronunțată de instanța de apel, fără a explicita de ce hotărârea atacată este

lipsită de temei legal sau care este textul legal pe care instanța l-a încălcat

ori l-a aplicat greșit.

Referirile la

dezinteresul organelor abilitate în soluționarea cererii de acordare de

despăgubiri în cadrul procedurii speciale, ori la atitudinea procesuală

culpabilă a pârâților, nu pot contura o motivare a căii de atac în sensul

legii, după cum nici aprecierile privind legalitatea și temeinicia hotărârii de

fond în lumina legislației comunitare în materie nu pot forma critici de

nelegalitate.

Aceste

susțineri, formulate în termeni generali și lipsite de argumente juridice

viabile, nu îmbracă caracterul unor critici la adresa considerentelor de drept

reținute de instanța de apel în justificarea soluției de desființare a soluției

dată în primă instanță și, respectiv, cu privire la modalitatea în care s-a

desfășurat procedura judiciară în fața instanței de apel, neputând fi astfel

calificate drept motive de recurs.

Mai mult,

succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este

structurată, din punct de vedere juridic, nici în așa fel încât să se poată

reține, chiar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în

cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ. în limita cărora se poate exercita

controlul judiciar în recurs.

Pentru aceste

considerente, având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara

cadrului restrictiv impus de art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate de

recurent nu se circumscriu acestui cadru legal, Înalta Curte urmează a constata

nulitatea recursului, conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) coroborat

cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul

recursul declarat de reclamantul R.C.D. împotriva deciziei nr. 302/A din 6

noiembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2

iunie 2010.