ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8876/2009
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8876/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursului civil de față,
reține următoarele:
Reclamanta B.A.M. a solicitat
prin acțiunea civilă formulată la data de 27 noiembrie 2006, ca instanța de
judecată să constate că imobilul situat în București, construcție și teren, a
fost naționalizat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950 pe numele altei
persoane, respectiv L.P., să fie evacuați pârâții din imobilul revendicat și să
fie obligați aceștia să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie
imobilul, instanța urmând a compara titlurile de proprietate exhibate de
fiecare parte.
Prin sentința civilă nr. 238 din
05 februarie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr.
26729/3/2007, a admis excepția autorității de lucru judecat a primului capăt al
cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta B.A.M. (fostă Ș.)
împotriva pârâților V.A.V., V.C.A.D., N.S., S.N., G.M.C., G.C., R.E. și
Municipiul București, prin Primarul General, capăt de cerere privitor la
constatarea naționalizării abuzive a imobilului din București, a respins, ca
inadmisibilă, cererea de revendicare a terenului; a respins, ca neîntemeiată,
solicitarea privind revendicarea construcției situată pe teren, a respins
cererea în evacuare și, ca rămase fără obiect, cererile de chemare în garanție
a municipiului București, formulate de pârâții - persoane fizice.
Reclamanta a fost obligată să
plătească pârâților - persoane fizice cheltuieli de judecată în sumă de 3.903,4
lei.
Pentru a hotărî în acest sens,
prima instanță a constatat, prin încheierea de ședință de la termenul de
judecată din 09 octombrie 2007, că în privința celui dintâi capăt al cererii reclamantei,
referitor la constatarea nevalabilității titlului statului, există autoritate
de lucru judecat, deoarece prin sentința civilă nr. 5905 din 02 octombrie 2003
pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, rămasă definitivă prin
decizia nr. 1341/2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a
reținut cu putere de lucru judecat că imobilul revendicat a fost preluat cu
titlu valabil, astfel cum această noțiune a fost definită de art. 1 alin. (2)
și (3) din H.G. nr. 20/1996 republicată, titlul statului, respectiv Decretul
nr. 92/1950, nefiind desființat prin nicio hotărâre judecătorească.
De asemenea, în analiza cererii
de revendicare a imobilului din București, sector 1, prima instanță a făcut
distincția între acțiunea vizând terenul și cea vizând construcția aflată pe
teren, apreciind că acțiunea în revendicarea terenului este inadmisibilă,
întrucât pentru întregul teren aflat la această adresă, în suprafață de 322 mp
cât și pentru suprafața construită de 74 mp (așadar pentru un total de 396 mp
teren) defunctul A.G. a obținut despăgubiri în baza Acordului Franco-Român din
09 februarie 1959, ratificat prin Decretul nr. 1117/1959, conform Deciziei nr.
697/1959.
A reținut că potrivit art. 5 din
Legea nr. 10/2001, nu sunt îndreptățite la restituirea în natură persoanele
care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de
România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, astfel
încât, revendicarea unui teren pentru care statul român a plătit anterior
despăgubiri apare drept inadmisibilă.
În privința revendicării
construcției, tribunalul a apreciat cererea ca fiind neîntemeiată întrucât,
procedând la compararea titlurilor de proprietate concurente și pornind de la
premisa (rezultând din sentința civilă nr. 5905/2003 a Judecătoriei Sectorului
1 București) că preluarea imobilului a fost una cu titlu, s-a stabilit că
dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestuia a ieșit din patrimoniul
său.
Astfel, s-a reținut că titlurile
concurente sunt cel al reclamantei, reprezentat de actul de donație
autentificat sub nr. 28731 din 06 iunie 1945, transcris sub nr. 13310/1945,
prin care autoarea reclamantei - E.M.L., a dobândit imobilul amplasat în sector
1 de la părinții săi P.G. și A.G. și autorizația nr. 13 F 1939, ce descrie
corpul din față ca fiind compus din parter, etaj și mansardă, pe de o parte, și
cele ale pârâților, reprezentate de contractele de vânzare-cumpărare încheiate
de pârâții - persoane fizice cu Primăria Municipiului București, prin mandatar
SC H.N. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, pe de altă parte.
Având în vedere că statul a
preluat imobilul în litigiu cu titlu valabil și că, ulterior acestei preluări,
el a înstrăinat tot valabil bunul către terții subdobânditori, prima instanță a
dat preferință titlului și drepturilor deținute de aceștia din urmă, reținând
ca argument suplimentar și necesitatea asigurării siguranței circuitului civil,
apreciind că titlurile de proprietate ale părților s-au consolidat în urma
respingerii acțiunii privind constatarea nulității absolute a acestora.
Pe cale de consecință, a fost
respinsă ca neîntemeiată și cererea de evacuare, iar cererile de chemare în
garanție a Municipiului București au fost respinse ca rămase fără obiect.
Împotriva acestei sentințe, ca și
a încheierii din 09 octombrie 2007, în termen legal, a declarat apel
reclamanta, solicitând admiterea acestuia, schimbarea hotărârii primei instanțe
în sensul admiterii în tot a cererii sale precizate - sub aspectul suprafeței
de teren revendicate, ca fiind de 172,94 mp Curtea de Apel București, secția a
III a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin decizia nr. 363 din 15
mai 2008 a admis apelul formulat de reclamanta B.A.M.F., a desființat în tot
sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru a se pronunța astfel
instanța de apel a reținut ca îndreptățită și întemeiată critica apelantei
privitoare la greșita nesoluționare a celui dintâi capăt al cererii sale,
referitor la constatarea caracterului abuziv al preluării de către stat a
imobilului din București, sector 1, corpul de clădire din față, pentru motivul
reținerii existenței autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă
nr. 5905 din 02 octombrie 2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1
București, rămasă definitivă și irevocabilă.
Curtea a constatat că acest
proces a avut ca obiect soluționarea acțiunii reclamantei, îndreptată împotriva
acelorași pârâți, de constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare
încheiate între aceștia și Primăria Municipiului București, în temeiul Legii
nr. 112/1995, prin care lor li s-au vândut (ca unități locative distincte)
părți din imobilul revendicat în procedura acestui act normativ (respectiv,
corpul din față al imobilului din București, sector 1).
În acel litigiu, reclamanta nu a
învestit instanțele judecătorești ca, în mod prealabil cercetării legalității
actelor juridice contestate, acestea să se pronunțe și asupra titlului cu care
imobilul înstrăinat pârâților a fost preluat de stat.
Curtea a reținut că, totuși,
chiar în lipsa unei solicitări exprese din parte titularilor unor astfel de
acțiuni, instanțele au dreptul și chiar se impune să facă analize prealabile
asupra titlului de preluare al statului, fără să li se poată reproșa critica de
„plus petita", întrucât o astfel de analiză este impusă în mod necesar de
modul de reglementare a art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată, care
stabilește diferite criterii de exercitare a controlului de
legalitate asupra actelor juridice contestate, în
funcție de diferitele ipoteze în
care acestea se încadrează, respectiv
dacă e vorba de acte juridice de înstrăinare a imobilelor preluate cu titlu
valabil sau de acte juridice de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu
valabil.
Aceasta
a fost și rațiunea pentru care instanțele care au judecat cererea
în
constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, deținute de
pârâții - persoane fizice, au simțit nevoia să facă anumite
considerații în legătură cu titlul de preluare a
imobilului de către stat.
Curtea
a reținut că aceste considerații sunt departe de a reprezenta o
analiză
profundă și completă, în raport de toate normele legale incidente și
de cadrul juridic existent la data soluționării
cauzei, începând cu propriile
dispoziții ale actului de preluare,
Decretul nr. 92/1950, art. 6 alin. final din
Legea
nr. 213/1998 și art. 2 din Legea nr. 10/2001, în varianta sa inițială.
Dimpotrivă,
modul în care instanțele respective au abordat subiectul
legat de titlul de preluare al statului este unul
simplist și el nu a constat decât
într-o simplă trimitere pe care
acestea au făcut-o, în lipsa unei solicitări
exprese
a reclamantei de a cerceta acest element al cauzei sale, la declarația
pe care legislația în vigoare la data încheierii
contractelor contestate o făcea
în legătură cu titlul de preluare al
statului.
Cu alte cuvinte, instanțele au
pornit în soluționarea cazului de la
declarația
legii sub imperiul căreia s-au efectuat înstrăinările cu privire la titlul
de
preluare al statului și de la constatarea că, până la data acelei judecăți,
titlul de proprietate al statului nu fusese desființat prin nici o hotărâre
judecătorească, neconstatându-se că acesta nu ar fi
valabil. Așadar,
raționamentul a fost, în sensul că, în lipsă de contestare
din partea reclamantei, prezumția nu poate fi decât în sensul că titlul
statului este valabil.
Curtea a reținut că pe calea
acțiunii de față, prin cel dintâi capăt al cererii sale, pentru prima oară până
în prezent, reclamanta face instanțelor chiar o astfel de solicitare, de
constatare a nevalabilității titlului statului asupra imobilului revendicat de
ea, întrucât acesta s-a aplicat cu încălcarea propriilor dispoziții ale actului
normativ de preluare - Decretul nr. 92/1950.
Autorii reclamantei nu făceau
parte din categoriile vizate de acest decret, iar preluarea s-a făcut de la
altcineva decât de la titularul dreptului de proprietate asupra imobilului, în
baza unui act normativ ce contravenea chiar Constituției acelei vremi.
În argumentarea solicitării sale,
reclamanta a invocat, de asemenea, și normele art. 6 din Legea nr. 213/1998 și
art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Curtea a constatat că, până în
prezent, o astfel de analiză asupra titlului de preluare al statului, în
legătură cu imobilul în litigiu, nu a avut loc, astfel că nu poate fi în mod
valabil și temeinic opusă acestei solicitări excepția autorității de lucru
judecat izvorâtă din sentința civilă nr. 5905 din 02 octombrie 2003 a Judecătoriei
Sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă.
Refuzând cercetarea pe fond a
pretenției reclamantei sub acest motiv, prima instanță i-a încălcat acesteia
dreptul de acces la instanță ca urmare a unei aplicări eronate și formaliste a
prevederilor art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ.
Curtea a reținut că soluția dată
de prima instanță celorlalte capete de cerere, privitoare la revendicarea
construcției situată în partea din față și a cererii de evacuare, este strâns
legată și determinată de raționamentul
acesteia
dezvoltat cu ocazia soluționării celui dintâi capăt al acțiunii, al cărui
punct
central l-a reprezentat constatarea, în sensul că, prin hotărârile
anterioare pronunțate între părți, instanțele au
statuat că bunul revendicat a
fost
preluat cu titlu, și cum infirmarea acestui raționament poate influența, cel
puțin teoretic, modul de rezolvare și a celorlalte
pretenții ale reclamantei, dar,
în
egală măsură și a solicitărilor din cererea de chemare în garanție formulate
de intimații - pârâți, a desființat în tot
sentința apelată, pentru a asigura o
judecată unitară pricinii.
Cât privește soluția de
respingere, ca inadmisibilă, a cererii în
revendicarea
terenului aferent clădirii din față, de la adresa din
sector 1, astfel
cum a fost el individualizat prin actul de
donație
autentificat sub nr. 28731 din 05 mai 1945, aceasta apare ca fiind greșită în
sine,
întrucât eventualitatea primirii de despăgubiri pentru bunul astăzi
revendicat nu exclude, de plano, judecarea pe fond
a acestei solicitări și nu se
constituie într-un fine de neprimire în
justiție a cererii de revendicare a terenului în cauză.
Sub
un alt aspect, Curtea a reținut că soluția apare ca fiind greșită și
întrucât tribunalul a admis excepția de
inadmisibilitate decurgând din incidența
prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 republicată, fără să
lămurească în concret dacă reclamanta a încasat sau nu despăgubirile acordate
de Statul
român în baza Acordului
Franco-Român din 09 februarie 1959, ratificat prin Decretul
nr. 1117/1959, pentru întregul teren în suprafață
de 322 mp aflat în
sector 1 sau, măcar, dacă reclamanta poate fi
considerată dezdăunată pentru drepturile astăzi revendicate, în virtutea
calității sale de succesoare în drepturi a bunicului A.G., în beneficiul căruia
s-a emis Decizia nr. 697 din 04 decembrie 1961.
O astfel de lămurire se impunea
cu atât mai mult cu cât art. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată, exclude de
la beneficiul măsurilor reparatorii pe care le reglementează doar persoanele
care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de
România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
Excluderea nu a fost însă
stabilită prin raportare la imobilele pentru care Statul român a plătit
despăgubiri în baza unor astfel de acorduri.
Curtea a reținut că, prin apelul
declarat împotriva hotărârii primei instanțe, reclamanta a negat atât faptul
încasării despăgubirilor plătite de Statul român, cât și calitatea sa de
succesoare în drepturi a bunicului A.G., deși această poziție procesuală vine
să contrazică poziția aceleiași părți manifestată față de aceeași situație
juridică
prin declarația înregistrată
Primăria Municipiului București sub nr. 22185 din 23 septembrie 2003 cu titlu
de precizare a notificării formulată în baza Legii nr. 10/2001 de aceasta și
prin care, recunoscându-l pe A.G. ca autor al său, renunță la a mai solicita
restituirea terenului aferent corpului de casă deținut de mama sa, tocmai în
considerarea despăgubirilor ce au fost plătite (fila 386 dosar fond și
declarația autentificată sub nr. 1615 din 23 septembrie 2003 la BNP B.G., fila
415 dos. fond).
Curtea apreciind că reclamanta
are vocație succesorală generală, a decis ca, în rejudecare, prima instanță să
stabilească calitatea de succesoare în drepturi a reclamantei față de numitul
A.G., chiar în concurs cu soția supraviețuitoare a acestuia și până la
determinarea măsurii în care raportul juridic născut între Statul român și
A.G., prin actul juridic al plății despăgubirilor în discuție, este în măsură
să influențeze soluția pe fond a cererii în revendicare introdusă de
reclamantă, cerere ce a vizat deopotrivă construcția din față și terenul
aferent acesteia, situate la adresa din sector 1, astfel cum au fost ele
identificate prin actul de donație autentificat sub nr. 28731 din 30 mai 1945.
Împotriva deciziei instanței de
apel au formulat recurs pârâții V.A.V., V.C.A.D., N.S., S.N., G.M.C., G.C.,
R.E., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.
Criticile formulate au vizat, în
esență, următoarele aspecte:
- instanța de apel a încălcat
formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C.
proc. civ., antepronunțându-se cu privire la cererea de chemare în garanție a
Municipiului București, atunci când a desființat în tot sentința apelată pentru
a asigura o judecată unitară a pricinii și a indicat primei instanțe să se
pronunțe asupra acesteia, în raport de soluția pe care o va da primului petit
al acțiunii introductive;
- hotărârea instanței de apel
cuprinde motive contradictorii, în sensul că, deși reține că reclamanta își
recunoaște calitatea de succesoare a bunicului său A.G., îndrumarea de casare
este ca instanța de fond să stabilească această calitate, iar pe de altă parte,
deși recunoaște că s-au primit despăgubiri și renunță la revendicarea
terenului, Curtea obligă prima instanță să cerceteze pe fond cererea în
revendicare privind terenul și construcția și să cerceteze opozabilitatea
despăgubirilor;
- instanța de apel a greșit
atunci când nu a reținut incidență cauzei excepția autorității de lucru
judecat, deoarece pentru ca să existe identitate de obiect între două acțiuni
nu este necesar ca obiectul să fie formulat în același mod, ci este suficient
ca din cuprinsul acelor acțiuni să rezulte că scopul final urmărit de reclamant
este același.
Recurenții susțin că instanțele
de fond, în momentul în care s-au pronunțat asupra legalității titlurilor lor
de proprietate au cercetat și aspectul valabilității titlului statului.
- instanța de apel a trimis cauza
spre rejudecare cu aplicarea dispoz. art. 297 alin.
(1) C. proc. civ., reținând, în mod greșit, că nu s-a cercetat excepția
inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată de reclamantă, deși prima
instanță a unit excepția inadmisibilității acțiunii cu fondul cauzei și s-a
pronunțat pe fond, astfel încât ipotezele dispuse de textul legal, anterior
menționat, nu sunt incidente speței;
- instanța de apel a nesocotit
dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată, și nu a argumentat în
cuprinsul considerentelor de ce a înlăturat apărările recurenților pe acest
aspect.
Cu privire la criticile care
vizează motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.
civ., Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite cerințele impuse de acest
text de lege, astfel încât nu poate face o analiză a acestui motiv de recurs.
Se constată că, pentru a fi
atrasă aplicabilitatea acestui motiv de. casare, hotărârea atacată trebuie să
fi fost dată cu încălcarea unei norme de procedură cu caracter imperativ, ori o
normă de procedură cu caracter dispozitiv, ce nu a putut fi invocată decât prin
recurs și dacă s-a produs părții care o invocă o lezare procesuală, ce nu poate
fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.
Or, atât timp cât instanța de
apel a casat în totalitate sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare
pentru a se lămuri situația de fapt și a fi
dezlegate,
fără echivoc, toate susținerile și apărările părților, nu se poate
reține
că aceasta s-a antepronunțat pe aspectul cererii de chemare în
garanție a Municipiului București sau că li s-a
produs recurenților vreo
vătămare
din această perspectivă, care, de altfel, nici nu a fost dovedită.
Înalt
a Curte apreciază ca nefondate criticile ce pot atrage incidența
motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7
C. proc. civ.
Verificând
considerentele deciziei atacate, Înalta Curte constată că
instanța a răspuns criticilor formulate prin
motivele de apel și care vizau
cadrul procesual cu care a fost
învestită.
Î
n susținerea acestor critici apelanta a formulat mai multe argumente
rezultate din interpretarea probelor administrate
în cauză, iar instanța de
apel în mod legal a grupat aceste argumente și
a răspuns prin considerente comune, obligația care-i incumba în baza art. 295
C. proc. civ.
fiind de a răspunde tuturor
motivelor de apel formulate, iar
nu fiecărui argument folosit de
apelantă, în parte.
Or, din redactarea deciziei
atacate rezultă că, în limitele cererii de
apel
cu care a fost învestită, Curtea de Apel a verificat stabilirea situației de
fapt
și aplicare legii de către prima instanță, astfel încât, modificarea
deciziei în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu
se poate dispune.
Verificând
legalitatea deciziei atacate, în limitele criticilor formulate în
temeiul
dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport de
dispozițiile legii materiale incidente în cauză, Înalta
Curte apreciază că
recursul nu este
fondat pentru următoarele considerente:
Î
n drept, potrivit art. 297 alin. (1) teza l-a C.
proc. civ., în cazul în
care se
constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a
intra
în cercetarea fondului, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va
trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Sintagma „a soluționat procesul
fără a intra în cercetarea fondului" desemnează, în mod exclusiv, ideea de
nestatuare asupra fondului, adică cazul când instanța a soluționat procesul pe
o excepție primită nelegal, care a zădărnicit cercetarea fondului sau, respectiv,
cazul în care instanța a judecat în lipsa oricăror dovezi din care să rezulte o
cercetare a fondului procesului.
În cauza supusă analizei, prima
instanță, prin încheierea de ședință din data de 9 octombrie 2007 a admis
excepția autorității de lucru judecat pe primul capăt de cerere, privind
constatarea nevalabilității titlului statului, în raport de dispozițiile
sentinței civile nr. 5905 din 2 octombrie 2003 a Judecătoriei sectorului 1
București, iar prin sentința civilă nr. 238 din 5 februarie 2008 a admis excepția
inadmisibilității cererii de revendicare a terenului reținând incidente cauzei
dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, astfel încât nu s-a cercetat fondul
cauzei.
Cu alte cuvinte, în limitele
obiectului și al cauzei acțiunii dedusă judecății, prima instanță a
concluzionat că reclamanta nu beneficiază de protecția oferită proprietarului
unui bun imobil prin intermediul acțiunii în revendicare prevăzută de art. 480 C.
civ., nefiind titulara unui drept de proprietate actual cu privire la imobilul
în litigiu, întrucât prin sentința civilă nr. 5905 din 2 octombrie 2003 a
Judecătoriei sectorului 1 București s-a respins acțiunea reclamantei de
constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare ale
pârâților, s-a reținut că statul român a preluat valabil imobilul, astfel încât
se concluzionează că dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului a
ieșit din patrimoniul său.
Anume învestită cu soluționarea
unei cereri în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și
având ca obiect material un imobil care a făcut și obiectul unei legi speciale
de reparație (Legea nr. 112/1995 privind reglementarea situației juridice a
unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului) prima
instanță a reținut că nu poate primi cererea, întrucât între părțile cauzei își
produce efectul caracterul absolut al autorității de lucru judecat.
Astfel, autoritatea de lucru
judecat prevăzută de art. 1201 C. proc. civ. are la bază regula potrivit căreia
o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută
printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o
altă hotărâre.
Cu alte cuvinte, principiul
autorități de lucru judecat împiedică judecarea din nou a unui proces deja
finalizat prin hotărârile judecătorești definitive și irevocabile, proces
desfășurat în condițiile triplei identități cu privire la părți, obiect și
cauză.
Această triplă identitate nu a
fost însă cercetată de către prima instanță, care a analizat titlurile părților
prin raportare doar la faptul că hotărârea judecătorească pronunțată în
litigiul anterior este relevantă în ceea ce privește chestiunile de drept
dezlegate privind situația particulară a vânzărilor valabil făcute în temeiul
Legii nr. 112/1995.
În ceea ce privește natura
juridică a titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, aceasta nu a
constituit obiect al cercetării judecătorești în litigiul anterior, nefiind
analizat prin considerente și neexistând mențiune cu privire la acest aspect în
dispozitivul hotărârii judecătorești pronunțate în litigiul anterior.
În această situație, în mod
corect instanța de apel a apreciat că ar fi incidență situația de excepție
prevăzută de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., anume că prima instanță ar fi
rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, cu consecința
desființării sentinței apelate și trimiterii pricinii spre rejudecare.
În cazul naționalizării,
valabilitatea titlului statului se analizează în îndeplinirea, la momentul naționalizării,
a condițiilor impuse de actul de naționalizare, în concret, în raport de bunul
a cărui retrocedare se cere, știut fiind că actul de naționalizare prevedea
anumite condiții pentru preluarea bunurilor precum și plata de despăgubiri.
Astfel instanțele aveau a analiza
dacă preluarea imobilului a fost abuzivă, dacă imobilul a fost preluat pe
numele altei persoane decât proprietarul, dacă se aplicau criteriile "
in
rem
" ale actului de naționalizare, respectiv dacă imobilul era deținut
în scop de exploatare sau dacă autorii reclamantei erau mari industriași sau
mari comercianți.
O astfel de cercetare, care să
stabilească în ce împrejurări a fost preluat imobilul de către stat, respectiv
cu ce justificare, adică în baza cărui act normativ, dacă deposedarea a făcut
obiectul unui singur act de naționalizare sau dacă au existat mai multe măsuri
cu privire la imobilul teren și construcție, dacă au fost respectate condițiile
impuse de acesta pentru deposedare, nu a fost realizată de instanță nici în
litigiul având ca obiect constarea nulității contractelor de vânzare cumpărare
încheiate cu pârâții în temeiul Legii nr. 112/1995 și nici în cadrul
prezentului litigiu.
Pe de altă parte, se reține că
prima instanță nu s-a pronunțat nici pe excepția inadmisibilității acțiunii în
revendicare, simplul fapt că a reținut în
considerentele
sentinței că revendicarea este inadmisibilă întrucât s-au primit despăgubiri
nefiind o motivare în înțelesul normelor de procedură civilă.
Î
n drept, instanțele au obligația de a se pronunța doar asupra cererii
deduse judecății, respectând cadrul procesual
creat de către reclamant, ca o
garanție
a aplicării principiului disponibilității prevăzut de art. 129 alin. (6) C.
proc. civ.
Or,
în speță obiectul și cauza cererii introductive formulată de către
reclamantă
se circumscrie fără echivoc acțiunii în revendicare de drept
comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.
civ., cu toate consecințele
specifice unei astfel de calificări.
Așa
fiind, judecata în fața instanțelor de fond avea a se desfășura în
procedura dreptului comun, necesitatea
verificărilor privind faptul că autorii
reclamantei au beneficiat de acordurile internaționale încheiate de
România
cu alte state privind
reglementarea problemelor financiare în suspensie, în
condițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 neputând
fi primită întrucât acest text de
lege nu este incident în cauză.
Or,
chestiunea referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare a unui
imobil (care cade și sub incidența legilor
speciale de reparație) se circumscrie apărărilor de fond, fiind o apărare prin
care se verifică existența raportului de drept material specific acțiunii în
revendicare și dacă titularul are un drept de
proprietate actual asupra
imobilului.
Așa fiind, cum prima instanță a
ignorat petitul principal al cererii de
chemare
în judecată, astfel cum a fost acesta determinat de către reclamantă și a
dispus și motivat cu privire la netemeinicia acesteia în mod confuz, prin
combinarea
unor chestiuni de fapt și de drept specifice unor proceduri judiciare
distincte, soluția instanței de apel, care a casat integral sentința apelată,
este la adăpost de critică, cu mențiunea înlăturării dispozițiilor art. 5 din
Legea nr. 10/2001 care nu se vor reține în considerente nefiind incidente
cauzei.
Așa fiind, pentru considerentele
arătate, care în parte se substituie și în parte le completează pe cele
reținute de instanța de apel, Înalta Curte, reține că hotărârea recurată a fost
dată cu aplicarea corectă a legii, urmând a respinge recursul dedus judecăți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții V.A.V.,
V.C.A.D., S.N., G.M.C., G.C., R.E. împotriva deciziei nr. 363A din 15 mai 2008
a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și
familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 30 octombrie 2009.