ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8876/2009

Asupra recursului civil de față, reține următoarele: Reclamanta B.A.M. a solicitat prin acțiunea civilă formulată la data de 27 noiembrie 2006, ca instanța de judecată să constate că imobilul situat în București, construcție și teren, a fost naționalizat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950 pe numele altei persoane, respectiv L.P., să fie evacuați pârâții din imobilul revendicat și să fie obligați aceștia să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, instanța urmând a compara titlurile de proprietate exhibate de fiecare parte. Prin sentința civilă nr. 238 din 05 februarie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 26729/3/2007, a admis excepția autorității de lucru judecat a primului capăt al cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta B.A.M.

(fostă Ș.) împotriva pârâților V.A.V., V.C.A.D., N.S., S.N., G.M.C., G.C., R.E. și Municipiul București, prin Primarul General, capăt de cerere privitor la constatarea naționalizării abuzive a imobilului din București, a respins, ca inadmisibilă, cererea de revendicare a terenului; a respins, ca neîntemeiată, solicitarea privind revendicarea construcției situată pe teren, a respins cererea în evacuare și, ca rămase fără obiect, cererile de chemare în garanție a municipiului București, formulate de pârâții - persoane fizice. Reclamanta a fost obligată să plătească pârâților - persoane fizice cheltuieli de judecată în sumă de 3.903,4 lei.

Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a constatat, prin încheierea de ședință de la termenul de judecată din 09 octombrie 2007, că în privința celui dintâi capăt al cererii reclamantei, referitor la constatarea nevalabilității titlului statului, există autoritate de lucru judecat, deoarece prin sentința civilă nr. 5905 din 02 octombrie 2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, rămasă definitivă prin decizia nr. 1341/2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a reținut cu putere de lucru judecat că imobilul revendicat a fost preluat cu titlu valabil, astfel cum această noțiune a fost definită de art. 1 alin. (2) și (3) din H.G. nr. 20/1996 republicată, titlul statului, respectiv Decretul nr. 92/1950, nefiind desființat prin nicio hotărâre judecătorească.

De asemenea, în analiza cererii de revendicare a imobilului din București, sector 1, prima instanță a făcut distincția între acțiunea vizând terenul și cea vizând construcția aflată pe teren, apreciind că acțiunea în revendicarea terenului este inadmisibilă, întrucât pentru întregul teren aflat la această adresă, în suprafață de 322 mp cât și pentru suprafața construită de 74 mp (așadar pentru un total de 396 mp teren) defunctul A.G. a obținut despăgubiri în baza Acordului Franco-Român din 09 februarie 1959, ratificat prin Decretul nr. 1117/1959, conform Deciziei nr. 697/1959. A reținut că potrivit art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu sunt îndreptățite la restituirea în natură persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, astfel încât, revendicarea unui teren pentru care statul român a plătit anterior despăgubiri apare drept inadmisibilă.

În privința revendicării construcției, tribunalul a apreciat cererea ca fiind neîntemeiată întrucât, procedând la compararea titlurilor de proprietate concurente și pornind de la premisa (rezultând din sentința civilă nr. 5905/2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București) că preluarea imobilului a fost una cu titlu, s-a stabilit că dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestuia a ieșit din patrimoniul său. Astfel, s-a reținut că titlurile concurente sunt cel al reclamantei, reprezentat de actul de donație autentificat sub nr. 28731 din 06 iunie 1945, transcris sub nr. 13310/1945, prin care autoarea reclamantei - E.M.L., a dobândit imobilul amplasat în sector 1 de la părinții săi P.G. și A.G.

și autorizația nr. 13 F 1939, ce descrie corpul din față ca fiind compus din parter, etaj și mansardă, pe de o parte, și cele ale pârâților, reprezentate de contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții - persoane fizice cu Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, pe de altă parte. Având în vedere că statul a preluat imobilul în litigiu cu titlu valabil și că, ulterior acestei preluări, el a înstrăinat tot valabil bunul către terții subdobânditori, prima instanță a dat preferință titlului și drepturilor deținute de aceștia din urmă, reținând ca argument suplimentar și necesitatea asigurării siguranței circuitului civil, apreciind că titlurile de proprietate ale părților s-au consolidat în urma respingerii acțiunii privind constatarea nulității absolute a acestora.

Pe cale de consecință, a fost respinsă ca neîntemeiată și cererea de evacuare, iar cererile de chemare în garanție a Municipiului București au fost respinse ca rămase fără obiect. Împotriva acestei sentințe, ca și a încheierii din 09 octombrie 2007, în termen legal, a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea acestuia, schimbarea hotărârii primei instanțe în sensul admiterii în tot a cererii sale precizate - sub aspectul suprafeței de teren revendicate, ca fiind de 172,94 mp Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin decizia nr. 363 din 15 mai 2008 a admis apelul formulat de reclamanta B.A.M.F., a desființat în tot sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a reținut ca îndreptățită și întemeiată critica apelantei privitoare la greșita nesoluționare a celui dintâi capăt al cererii sale, referitor la constatarea caracterului abuziv al preluării de către stat a imobilului din București, sector 1, corpul de clădire din față, pentru motivul reținerii existenței autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 5905 din 02 octombrie 2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă.

Curtea a constatat că acest proces a avut ca obiect soluționarea acțiunii reclamantei, îndreptată împotriva acelorași pârâți, de constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între aceștia și Primăria Municipiului București, în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care lor li s-au vândut (ca unități locative distincte) părți din imobilul revendicat în procedura acestui act normativ (respectiv, corpul din față al imobilului din București, sector 1). În acel litigiu, reclamanta nu a învestit instanțele judecătorești ca, în mod prealabil cercetării legalității actelor juridice contestate, acestea să se pronunțe și asupra titlului cu care imobilul înstrăinat pârâților a fost preluat de stat.

Curtea a reținut că, totuși, chiar în lipsa unei solicitări exprese din parte titularilor unor astfel de acțiuni, instanțele au dreptul și chiar se impune să facă analize prealabile asupra titlului de preluare al statului, fără să li se poată reproșa critica de „plus petita", întrucât o astfel de analiză este impusă în mod necesar de modul de reglementare a art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată, care stabilește diferite criterii de exercitare a controlului de legalitate asupra actelor juridice contestate, în funcție de diferitele ipoteze în care acestea se încadrează, respectiv dacă e vorba de acte juridice de înstrăinare a imobilelor preluate cu titlu valabil sau de acte juridice de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu valabil.

Aceasta a fost și rațiunea pentru care instanțele care au judecat cererea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, deținute de pârâții - persoane fizice, au simțit nevoia să facă anumite considerații în legătură cu titlul de preluare a imobilului de către stat. Curtea a reținut că aceste considerații sunt departe de a reprezenta o analiză profundă și completă, în raport de toate normele legale incidente și de cadrul juridic existent la data soluționării cauzei, începând cu propriile dispoziții ale actului de preluare, Decretul nr. 92/1950, art. 6 alin. final din Legea nr. 213/1998 și art. 2 din Legea nr. 10/2001, în varianta sa inițială.

Dimpotrivă, modul în care instanțele respective au abordat subiectul legat de titlul de preluare al statului este unul simplist și el nu a constat decât într-o simplă trimitere pe care acestea au făcut-o, în lipsa unei solicitări exprese a reclamantei de a cerceta acest element al cauzei sale, la declarația pe care legislația în vigoare la data încheierii contractelor contestate o făcea în legătură cu titlul de preluare al statului. Cu alte cuvinte, instanțele au pornit în soluționarea cazului de la declarația legii sub imperiul căreia s-au efectuat înstrăinările cu privire la titlul de preluare al statului și de la constatarea că, până la data acelei judecăți, titlul de proprietate al statului nu fusese desființat prin nici o hotărâre judecătorească, neconstatându-se că acesta nu ar fi valabil.

Așadar, raționamentul a fost, în sensul că, în lipsă de contestare din partea reclamantei, prezumția nu poate fi decât în sensul că titlul statului este valabil. Curtea a reținut că pe calea acțiunii de față, prin cel dintâi capăt al cererii sale, pentru prima oară până în prezent, reclamanta face instanțelor chiar o astfel de solicitare, de constatare a nevalabilității titlului statului asupra imobilului revendicat de ea, întrucât acesta s-a aplicat cu încălcarea propriilor dispoziții ale actului normativ de preluare - Decretul nr. 92/1950. Autorii reclamantei nu făceau parte din categoriile vizate de acest decret, iar preluarea s-a făcut de la altcineva decât de la titularul dreptului de proprietate asupra imobilului, în baza unui act normativ ce contravenea chiar Constituției acelei vremi.

În argumentarea solicitării sale, reclamanta a invocat, de asemenea, și normele art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată. Curtea a constatat că, până în prezent, o astfel de analiză asupra titlului de preluare al statului, în legătură cu imobilul în litigiu, nu a avut loc, astfel că nu poate fi în mod valabil și temeinic opusă acestei solicitări excep­ția autorității de lucru judecat izvorâtă din sentința civilă nr. 5905 din 02 octombrie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă. Refuzând cercetarea pe fond a pretenției reclamantei sub acest motiv, prima instanță i-a încălcat acesteia dreptul de acces la instanță ca urmare a unei aplicări eronate și formaliste a prevederilor art. 1201 C. civ.

și art. 166 C. proc. civ. Curtea a reținut că soluția dată de prima instanță celorlalte capete de cerere, privitoare la revendicarea construcției situată în partea din față și a cererii de evacuare, este strâns legată și determinată de raționamentul acesteia dezvoltat cu ocazia soluționării celui dintâi capăt al acțiunii, al cărui punct central l-a reprezentat constatarea, în sensul că, prin hotărârile anterioare pronunțate între părți, instanțele au statuat că bunul revendicat a fost preluat cu titlu, și cum infirmarea acestui raționament poate influența, cel puțin teoretic, modul de rezolvare și a celorlalte pretenții ale reclamantei, dar, în egală măsură și a solicitărilor din cererea de chemare în garanție formulate de intimații - pârâți, a desființat în tot sentința apelată, pentru a asigura o judecată unitară pricinii.

Cât privește soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii în revendicarea terenului aferent clădirii din față, de la adresa din sector 1, astfel cum a fost el individualizat prin actul de donație autentificat sub nr. 28731 din 05 mai 1945, aceasta apare ca fiind greșită în sine, întrucât eventualitatea primirii de despăgubiri pentru bunul astăzi revendicat nu exclude, de plano, judecarea pe fond a acestei solicitări și nu se constituie într-un fine de neprimire în justiție a cererii de revendicare a terenului în cauză.

Sub un alt aspect, Curtea a reținut că soluția apare ca fiind greșită și întrucât tribunalul a admis excepția de inadmisibilitate decurgând din incidența prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 republicată, fără să lămurească în concret dacă reclamanta a încasat sau nu despăgubirile acordate de Statul român în baza Acordului Franco-Român din 09 februarie 1959, ratificat prin Decretul nr. 1117/1959, pentru întregul teren în suprafață de 322 mp aflat în sector 1 sau, măcar, dacă reclamanta poate fi considerată dezdăunată pentru drepturile astăzi revendicate, în virtutea calității sale de succesoare în drepturi a bunicului A.G., în beneficiul căruia s-a emis Decizia nr. 697 din 04 decembrie 1961. O astfel de lămurire se impunea cu atât mai mult cu cât art. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată, exclude de la beneficiul măsurilor reparatorii pe care le reglementează doar persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.

Excluderea nu a fost însă stabilită prin raportare la imobilele pentru care Statul român a plătit despăgubiri în baza unor astfel de acorduri. Curtea a reținut că, prin apelul declarat împotriva hotărârii primei instanțe, reclamanta a negat atât faptul încasării despăgubirilor plătite de Statul român, cât și calitatea sa de succesoare în drepturi a bunicului A.G., deși această poziție procesuală vine să contrazică poziția aceleiași părți manifestată față de aceeași situație juridică prin declarația înregistrată Primăria Municipiului București sub nr. 22185 din 23 septembrie 2003 cu titlu de precizare a notificării formulată în baza Legii nr. 10/2001 de aceasta și prin care, recunoscându-l pe A.G.

ca autor al său, renunță la a mai solicita restituirea terenului aferent corpului de casă deținut de mama sa, tocmai în considerarea despăgubirilor ce au fost plătite (fila 386 dosar fond și declarația autentificată sub nr. 1615 din 23 septembrie 2003 la BNP B.G., fila 415 dos. fond).

Curtea apreciind că reclamanta are vocație succesorală generală, a decis ca, în rejudecare, prima instanță să stabilească calitatea de succesoare în drepturi a reclamantei față de numitul A.G., chiar în concurs cu soția supraviețuitoare a acestuia și până la determinarea măsurii în care raportul juridic născut între Statul român și A.G., prin actul juridic al plății despăgubirilor în discuție, este în măsură să influențeze soluția pe fond a cererii în revendicare introdusă de reclamantă, cerere ce a vizat deopotrivă construcția din față și terenul aferent acesteia, situate la adresa din sector 1, astfel cum au fost ele identificate prin actul de donație autentificat sub nr. 28731 din 30 mai 1945. Împotriva deciziei instanței de apel au formulat recurs pârâții V.A.V., V.C.A.D., N.S., S.N., G.M.C., G.C., R.E., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc.

civ. Criticile formulate au vizat, în esență, următoarele aspecte: - instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., antepronunțându-se cu privire la cererea de chemare în garanție a Municipiului București, atunci când a desființat în tot sentința apelată pentru a asigura o judecată unitară a pricinii și a indicat primei instanțe să se pronunțe asupra acesteia, în raport de soluția pe care o va da primului petit al acțiunii introductive; - hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, în sensul că, deși reține că reclamanta își recunoaște calitatea de succesoare a bunicului său A.G., îndrumarea de casare este ca instanța de fond să stabilească această calitate, iar pe de altă parte, deși recunoaște că s-au primit despăgubiri și renunță la revendicarea terenului, Curtea obligă prima instanță să cerceteze pe fond cererea în revendicare privind terenul și construcția și să cerceteze opozabilitatea despăgubirilor; - instanța de apel a greșit atunci când nu a reținut incidență cauzei excepția autorității de lucru judecat, deoarece pentru ca să existe identitate de obiect între două acțiuni nu este necesar ca obiectul să fie formulat în același mod, ci este suficient ca din cuprinsul acelor acțiuni să rezulte că scopul final urmărit de reclamant este același.

Recurenții susțin că instanțele de fond, în momentul în care s-au pronunțat asupra legalității titlurilor lor de proprietate au cercetat și aspectul valabilității titlului statului. - instanța de apel a trimis cauza spre rejudecare cu aplicarea dispoz. art. 297 alin. (1) C. proc. civ., reținând, în mod greșit, că nu s-a cercetat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată de reclamantă, deși prima instanță a unit excepția inadmisibilității acțiunii cu fondul cauzei și s-a pronunțat pe fond, astfel încât ipotezele dispuse de textul legal, anterior menționat, nu sunt incidente speței; - instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată, și nu a argumentat în cuprinsul considerentelor de ce a înlăturat apărările recurenților pe acest aspect.

Cu privire la criticile care vizează motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite cerințele impuse de acest text de lege, astfel încât nu poate face o analiză a acestui motiv de recurs. Se constată că, pentru a fi atrasă aplicabilitatea acestui motiv de. casare, hotărârea atacată trebuie să fi fost dată cu încălcarea unei norme de procedură cu caracter imperativ, ori o normă de procedură cu caracter dispozitiv, ce nu a putut fi invocată decât prin recurs și dacă s-a produs părții care o invocă o lezare procesuală, ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

Or, atât timp cât instanța de apel a casat în totalitate sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare pentru a se lămuri situația de fapt și a fi dezlegate, fără echivoc, toate susținerile și apărările părților, nu se poate reține că aceasta s-a antepronunțat pe aspectul cererii de chemare în garanție a Municipiului București sau că li s-a produs recurenților vreo vătămare din această perspectivă, care, de altfel, nici nu a fost dovedită. Înalt a Curte apreciază ca nefondate criticile ce pot atrage incidența motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Verificând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanța a răspuns criticilor formulate prin motivele de apel și care vizau cadrul procesual cu care a fost învestită.

Î n susținerea acestor critici apelanta a formulat mai multe argumente rezultate din interpretarea probelor administrate în cauză, iar instanța de apel în mod legal a grupat aceste argumente și a răspuns prin considerente comune, obligația care-i incumba în baza art. 295 C. proc. civ. fiind de a răspunde tuturor motivelor de apel formulate, iar nu fiecărui argument folosit de apelantă, în parte. Or, din redactarea deciziei atacate rezultă că, în limitele cererii de apel cu care a fost învestită, Curtea de Apel a verificat stabilirea situației de fapt și aplicare legii de către prima instanță, astfel încât, modificarea deciziei în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu se poate dispune. Verificând legalitatea deciziei atacate, în limitele criticilor formulate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în raport de dispozițiile legii materiale incidente în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente: Î n drept, potrivit art. 297 alin. (1) teza l-a C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Sintagma „a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului" desemnează, în mod exclusiv, ideea de nestatuare asupra fondului, adică cazul când instanța a soluționat procesul pe o excepție primită nelegal, care a zădărnicit cercetarea fondului sau, respectiv, cazul în care instanța a judecat în lipsa oricăror dovezi din care să rezulte o cercetare a fondului procesului.

În cauza supusă analizei, prima instanță, prin încheierea de ședință din data de 9 octombrie 2007 a admis excepția autorității de lucru judecat pe primul capăt de cerere, privind constatarea nevalabilității titlului statului, în raport de dispozițiile sentinței civile nr. 5905 din 2 octombrie 2003 a Judecătoriei sectorului 1 București, iar prin sentința civilă nr. 238 din 5 februarie 2008 a admis excepția inadmisibilității cererii de revendicare a terenului reținând incidente cauzei dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, astfel încât nu s-a cercetat fondul cauzei.

Cu alte cuvinte, în limitele obiectului și al cauzei acțiunii dedusă judecății, prima instanță a concluzionat că reclamanta nu beneficiază de protecția oferită proprietarului unui bun imobil prin intermediul acțiunii în revendicare prevăzută de art. 480 C. civ., nefiind titulara unui drept de proprietate actual cu privire la imobilul în litigiu, întrucât prin sentința civilă nr. 5905 din 2 octombrie 2003 a Judecătoriei sectorului 1 București s-a respins acțiunea reclamantei de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâților, s-a reținut că statul român a preluat valabil imobilul, astfel încât se concluzionează că dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului a ieșit din patrimoniul său.

Anume învestită cu soluționarea unei cereri în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și având ca obiect material un imobil care a făcut și obiectul unei legi speciale de reparație (Legea nr. 112/1995 privind reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului) prima instanță a reținut că nu poate primi cererea, întrucât între părțile cauzei își produce efectul caracterul absolut al autorității de lucru judecat. Astfel, autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 1201 C. proc. civ. are la bază regula potrivit căreia o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.

Cu alte cuvinte, principiul autorități de lucru judecat împiedică judecarea din nou a unui proces deja finalizat prin hotărârile judecătorești definitive și irevocabile, proces desfășurat în condițiile triplei identități cu privire la părți, obiect și cauză. Această triplă identitate nu a fost însă cercetată de către prima instanță, care a analizat titlurile părților prin raportare doar la faptul că hotărârea judecătorească pronunțată în litigiul anterior este relevantă în ceea ce privește chestiunile de drept dezlegate privind situația particulară a vânzărilor valabil făcute în temeiul Legii nr. 112/1995. În ceea ce privește natura juridică a titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, aceasta nu a constituit obiect al cercetării judecătorești în litigiul anterior, nefiind analizat prin considerente și neexistând mențiune cu privire la acest aspect în dispozitivul hotărârii judecătorești pronunțate în litigiul anterior.

În această situație, în mod corect instanța de apel a apreciat că ar fi incidență situația de excepție prevăzută de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., anume că prima instanță ar fi rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, cu consecința desființării sentinței apelate și trimiterii pricinii spre rejudecare. În cazul naționalizării, valabilitatea titlului statului se analizează în îndeplinirea, la momentul naționalizării, a condițiilor impuse de actul de naționalizare, în concret, în raport de bunul a cărui retrocedare se cere, știut fiind că actul de naționalizare prevedea anumite condiții pentru preluarea bunurilor precum și plata de despăgubiri.

Astfel instanțele aveau a analiza dacă preluarea imobilului a fost abuzivă, dacă imobilul a fost preluat pe numele altei persoane decât proprietarul, dacă se aplicau criteriile " in rem " ale actului de naționalizare, respectiv dacă imobilul era deținut în scop de exploatare sau dacă autorii reclamantei erau mari industriași sau mari comercianți. O astfel de cercetare, care să stabilească în ce împrejurări a fost preluat imobilul de către stat, respectiv cu ce justificare, adică în baza cărui act normativ, dacă deposedarea a făcut obiectul unui singur act de naționalizare sau dacă au existat mai multe măsuri cu privire la imobilul teren și construcție, dacă au fost respectate condițiile impuse de acesta pentru deposedare, nu a fost realizată de instanță nici în litigiul având ca obiect constarea nulității contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu pârâții în temeiul Legii nr. 112/1995 și nici în cadrul prezentului litigiu.

Pe de altă parte, se reține că prima instanță nu s-a pronunțat nici pe excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, simplul fapt că a reținut în considerentele sentinței că revendicarea este inadmisibilă întrucât s-au primit despăgubiri nefiind o motivare în înțelesul normelor de procedură civilă. Î n drept, instanțele au obligația de a se pronunța doar asupra cererii deduse judecății, respectând cadrul procesual creat de către reclamant, ca o garanție a aplicării principiului disponibilității prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Or, în speță obiectul și cauza cererii introductive formulată de către reclamantă se circumscrie fără echivoc acțiunii în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., cu toate consecințele specifice unei astfel de calificări.

Așa fiind, judecata în fața instanțelor de fond avea a se desfășura în procedura dreptului comun, necesitatea verificărilor privind faptul că autorii reclamantei au beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România cu alte state privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, în condițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 neputând fi primită întrucât acest text de lege nu este incident în cauză. Or, chestiunea referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare a unui imobil (care cade și sub incidența legilor speciale de reparație) se circumscrie apărărilor de fond, fiind o apărare prin care se verifică existența raportului de drept material specific acțiunii în revendicare și dacă titularul are un drept de proprietate actual asupra imobilului.

Așa fiind, cum prima instanță a ignorat petitul principal al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost acesta determinat de către reclamantă și a dispus și motivat cu privire la netemeinicia acesteia în mod confuz, prin combinarea unor chestiuni de fapt și de drept specifice unor proceduri judiciare distincte, soluția instanței de apel, care a casat integral sentința apelată, este la adăpost de critică, cu mențiunea înlăturării dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 care nu se vor reține în considerente nefiind incidente cauzei. Așa fiind, pentru considerentele arătate, care în parte se substituie și în parte le completează pe cele reținute de instanța de apel, Înalta Curte, reține că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, urmând a respinge recursul dedus judecăți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții V.A.V., V.C.A.D., S.N., G.M.C., G.C., R.E. împotriva deciziei nr. 363A din 15 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2009.