ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 278/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 278/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 7891 din 11 iunie 2007, Tribunalul

București, secția a VI-a comercială, a admis cererea formulată de reclamanta SC

P. SA Măcin în contradictor cu pârâta A.D.S. București și în consecință, a

constatat că reclamanta nu datorează suma de 451.610,19 RON cu titlu de

penalități de întârziere, subsecvent respingerii excepției inadmisibilității ca

neîntemeiată.

Judecătorul fondului a reținut că

acțiunea în constatare este singura formă prin care reclamanta să supună

analizei instanței scutirea la plata penalităților de întârziere, aceasta fiind

admisibilă.

Pe fond Tribunalul a reținut că

părțile în proces au încheiat un contract de concesiune în 7 august 2002,

reziliat unilateral în 10 septembrie 2003 și că societatea reclamantă a fost

privatizată în data de 11 martie 2004.

M.A. și M.F. au emis Ordinul comun nr.

130 din 20 aprilie 2006, respectiv 1051 din 21 iunie 2006 prin care societății

reclamante i-au fost acordate înlesniri la plata obligațiilor bugetare restante

în baza art. 1 alin. (1) lit. e), alin. (1) lit. c), art. 14, art. 12 din Legea

nr. 190/2004.

Reclamanta a cerut la 23 iunie 2004

aplicarea Legii nr. 190/2004 în forma în vigoare la data formulării acesteia,

ea neavând culpă că ordinul comun a fost emis în 2006.

Constatând că A.D.S. a aplicat

cererii din 23 iunie 2004 forma în vigoare a legii din 29 august 2004 (data

intrării în vigoare a O.G. nr. 94/2004) retroactiv, a admis acțiunea precizată

în sensul mai sus arătat.

Apelul declarat de pârâta A.D.S.

împotriva sentinței a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția

a V-a comercială, prin decizia nr. 370 din 16 iunie 2010.

Criticile apelantei cu privire la

aplicarea legii în timp au fost înlăturate de instanța de apel reținând

considerentele care urmează.

Cu adresa din 10 septembrie 2004

apelanta a solicitat M.F.P. eliberarea certificatelor de obligații bugetare

pentru societatea reclamantă care fusese privatizată în data de 11 martie 2004

și pentru care nu fuseseră întocmite ordine comune în conformitate cu

prevederile Legii nr. 190/2004, arătând că îndeplinește condiția prevăzută de art.

1 alin. (2) din Legea nr. 190/2004.

Cu ignorarea prevederilor legale,

apelanta a continuat de la data intrării în vigoare a Legii nr. 190/2004 (29

mai 2004) să calculeze penalități și dobânzi apreciind greșit că reclamanta

beneficiază de aplicarea prevederilor Legii nr. 190/2004 dar în baza Ordinului

comun aprobat în 21 iunie 2006, deci la peste 2 ani de la intrarea în vigoare a

legii contrar voinței legiuitorului.

Reținând încălcarea prevederilor legale

de către apelanta A.D.S. prin continuarea calculării de penalități și prin

refuzul reeșalonării sumelor restante, instanța de apel nu a analizat raportul

de expertiză contabilă efectuat în cauză față și de obiectul acțiunii și a

respins apelul declarat ca nefondat.

În contra acestei decizii a declarat

recurs pârâta A.D.S. pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

în a cărui dezvoltare arată că:

- în mod greșit instanța de apel a

apreciat că judecătorul fondului a făcut corect aplicarea principiului tempus

regit actum; calcularea de penalități de întârziere de la data intrării în

vigoare a Legii nr. 190/2004 respectiv 29 aprilie 2004 – 7 iulie 2006 nu

încalcă acest principiu în raport de dispozițiile art. 7 alin. (2) din lege.

- penalitățile de întârziere care se

scutesc la plată sunt cele datorate până la intrarea în vigoare a legii, cele

ulterioare urmând a fi achitate în termen de 90 de zile de la data primirii

ordinului comun conform art. 7 alin. (2) din lege, convenția încheiată cu

intimata la 7 noiembrie 2006 respectând prevederile legale.

Intimata SC P.M. SRL a depus

întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat

și menținerea ca legală a deciziei atacate. Interpretarea istorico teleologică

a Legii nr. 190/2004 arată că intenția legiuitorului a fost de a scuti de la

plata penalităților și majorărilor de întârziere aferente redevenței datorate

și de a eșalona redevența restantă pe un termen de cinci ani cu o perioadă de

grație de până la un an, scopul fiind stimularea privatizării și dezvoltării

societăților comerciale din domeniul agriculturii.

Recursul nu este fondat.

Prin recursul formulat recurenta

critică neaplicarea de către instanțe a prevederilor art. 7 alin. (2) din Legea

nr. 190/2004 privind stimularea privatizării și dezvoltării societăților

comerciale din domeniul agriculturii în forma în care acestea au fost

modificate prin O.G. nr. 94/2004, cu următoarea redactare: „Orice alte

obligații bugetare reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri

bugetare, inclusiv dobânzi și penalități de întârziere, ce nu fac obiectul

înlesnirilor la plată acordate prin ordinul comun datorate după intrarea în

vigoare a prezentului act normativ și până la emiterea ordinului comun, se vor

achita în 90 de zile de la data semnării acestuia”.

Numai că în redactarea inițială, la

data intrării în vigoare a legii și care este incidentă situației a cărei

constatare o solicită reclamanta, art. 7 din Legea nr. 190/2004 avea redactarea

care urmează: ”Prin derogare de la prevederile Legii nr. 143/1999 privind

ajutorul de stat, cu modificările și completările ulterioare, M.A.P.D.R. este

mandatat să notifice Consiliului Concurenței, în numele ministerelor și al

celorlalte instituții publice, ajutoarele de stat acordate de acestea într-un

singur formular de notificare”.

Prin urmare, în mod corect

instanțele au statuat că reclamanta se afla sub incidența legii în forma

existentă la data intrării ei în vigoare și când pârâta trebuia să dea curs

solicitărilor reclamantei de aplicare a acesteia în sensul stabilit de art. 1 lit.

d) din lege și să procedeze la scutirea de la plata penalităților și

majorărilor de întârziere aferente redevenței datorate A.D.S. și la

reeșalonarea redevenței restante pe o perioadă de până la cinci ani cu o

perioadă de grație de un an iar nu la calcularea în continuare a penalităților

cu ignorarea acestor prevederi legale.

Așa fiind, Înalta Curte constată că

instanța de apel confirmând sentința Tribunalului a făcut o corectă aplicare a

principiului tempus regit actum, criticile formulate de recurentă neputând fi

primite.

În consecință, în raport de

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

declarat ca nefondat, menținând ca legală decizia atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

recurenta - pârâtă A.D.S. București împotriva deciziei nr. 370 din 16 iunie 2010

pronunțată de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 25 ianuarie 2011.