ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3861/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3861/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Pucioasa sub nr. 1417/283/2006

reclamanta Primăria orașului Pucioasa a

chemat în judecată pe pârâții G.D.

, G.C.M.,

D.G., D.I. și D.E.,

solicitând constatarea nulității absolute a

dispoziției primarului

nr. 756 din 28

februarie 2005 prin care s-a soluționat notificarea nr.446/2001 și s-a dispus

restituirea în natură a suprafeței de 786,72 mp;

constatarea nulității absolute a

contractului

de vânzare cumpărare nr. 2591 din 20 iulie 2006 prin care G.D.,

G.C.M., D.G., D.N. au înstrăinat cota

de 4/5

din suprafața de 787 mp.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat în data de 13 martie 2001, pârâții au

depus notificarea nr. 446/2001 prin care au

solicitat reconstituirea dreptului de

proprietate prin despăgubiri în

echivalent asupra imobilului

, compus din

2000 mp teren ultracentral și o casă cu 8

camere și anexe preluate

pentru neplata impozitului, în baza actelor s-a emis dispoziția menționată, iar

pentru terenul în suprafață de 800 mp ce face parte din

cei 2000 mp, O.M. și N.N. au solicitat restituirea în natură, iar

la data de 3 august 2006 au depus contractul de

vânzare cumpărare din care reiese clar

că suprafața de 786,86 mp a fost

restituită pârâților prin dispoziția nr. 756 din 28 februarie 2005.

Pârâții, persoane

îndreptățite la restituire conform prevederilor Legii nr. 10/2001, au formulat

întâmpinare și cerere

reconvențională

prin care au chemat în judecată Primăria Pucioasa solicitând ca, prin dispoziție

motivată, aceasta să le restituie restul de proprietate solicitată prin notificarea

nr. 446/4/2001, recalcularea valorică a despăgubirilor neprimite și plata unor

despăgubiri datorate împiedicării folosirii dreptului de proprietate obținut

prin dispoziția motivată nr. 756 din 28 februarie 2005,

iar la data de 18 septembrie 2006 au depus cerere de intervenție în

interes propriu numiții O.M.E. și N.N., prin care au solicitat admiterea

acțiunii, revenirea la situația anterioară emiterii actului administrativ și

implicit a contractului de înstrăinare către

pârâți a terenului în cauză.

Prin sentința civilă nr. 820 din 15 septembrie 2006, pronunțată de

Judecătoria Pucioasa îi

dosarul nr. 1417/283/2006, s-a admis excepția

necompetenței materiale și s-a

declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, unde a

fost înregistrat sub nr. 7858/120/2006.

La

termenul din 1 martie 2007 a fost admisă în principiu cererea de intervenție în

interes propriu, iar la termenul din 11 ianuarie 2007 a fost disjunsă cererea

reconvențională.

Prin

sentința civilă nr. 1373 din 22 iunie 2009 Tribunalul Dâmbovița a respins

acțiunea formulată de reclamantul Primarul orașului Pucioasa și a respins

cererea de intervenție.

Pentru a hotărî

astfel,

tribunalul a

apreciat că acțiunea principală și cererea de intervenție în interes

propriu sunt nefondate pentru următoarele motivele:

Atât reclamanta,

cât și intervenienții au solicitat constatarea nulității absolute

a dispoziției

nr. 756/2006 și a contractului de vânzare cumpărare nr. 2591/2006.

Cauzele de

nulitate absoluta sunt: încălcarea regulilor privind capacitatea

civilă a

persoanelor, nerespectarea unor incapacități speciale pentru ocrotirea unui

interes obștesc (art. 1309 C. civ.),

lipsa capacității de folosință a persoanelor juridice si nerespectarea

principiului specialității capacității de folosință, lipsa totală a

consimțământului (în cazul erorii-obstacol), nevalabilitatea obiectului actului

juridic civil, când lipsește cauza ori ea este ilicită sau imorală,

nerespectarea formei cerute

ad validitatem,

lipsa ori nevalabilitatea

autorizației administrative, încălcarea ordinii

publice, fraudarea legii.

Raportat la

motivele invocate de către reclamantă si intervenienți, s-a constatat

că nu există

un caz de nulitate absolută din cele enumerate mai

înainte.

Motivarea

reclamantei, însușită de către intervenienți, a dus la concluzia că de

fapt aceștia au

criticat legalitatea emiterii deciziei contestate, însă acest demers putea fi

făcut pe calea specială instituită

de Legea nr. 10/2000, însă, față de principiul

disponibilității, în măsura în care temeiul de drept invocat a fost art.

948-966 C. civ.

, instanța a analizat

cauza prin prisma acestor texte legale invocate.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel, în termen legal, intervenienții O.M.E. și N.N.

Prin

decizia civilă nr. 201 din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauza cu minori și de familie, a fost admis apelul, s-a anulat

sentința civilă sus-menționată și a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Pucioasa.

În

motivarea acestei soluții, instanța de apel,

în raport de critica referitoare la competența

materială invocată prin cererea prin care s-a investit această instanță, a

apreciat apelul declarat ca fiind întemeiat și prioritar la excepția de ordine

publică a competenței materiale de soluționare a cauzei, a reținut că, în

rezolvarea acesteia, se disting două situații ce nu au fost analizate de

instanțele ce s-au pronunțat și anume:

Judecătoria Pucioasa, declinând

competența de soluționare a cauzei către Tribunalul Dâmbovița ca instanță de

fond, a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001. Însă, potrivit

dispozițiilor art. 26

alin. (

3) din

Legea nr. 10/2001, aceste dispoziții sunt de strictă interpretare și au în

vedere numai acțiunea persoanei îndreptățite împotriva deciziei sau dispoziției

de respingere, cu competența de soluționare a acestei de către tribunal, ca

instanță de fond.

Într-o altă situație,

cum este cazul în speța de față, acțiunea formulată are ca obiect constatarea nulității

absolute a dispoziției primarului nr. 756 din 28 februarie 2006, (dispoziție ce

este admisă

și nu respinsă, ca în situația

sus menționată), deci o acțiune în anularea

titlului

de

proprietate,

situație în care competența materială de soluționare a cauzei revine

Judecătoriei Pucioasa conform dispozițiilor art. 1 și art. 3 C. proc. civ.

De altfel, Înalta Curte

de Casație și Justiție, printr-o decizie de speță, a statuat că dispozițiile

art. 25 alin. (4) din Legea 10/2001 impun interpretarea potrivit căreia,

decizia sau dispoziția emisă în temeiul acestui act normativ reprezintă un

veritabil titlu de proprietate asupra imobilului retrocedat, iar nu un simplu

instrument probator, cu caracter constatator, situație în care competența

materială de soluționare a acțiunii în constatarea nulității prin care se

invocă încălcarea legii în procedura retrocedării unui imobil, aparține

judecătoriei în circumscripția căreia se găsește bunul, potrivit dispozițiilor

art. 1 și art. 3 C. proc. civ.

Mai mult decât atât, s-a

observat că Tribunalul Dâmbovița se situează

într-o

poziție contradictorie întrucât, prin sentința pronunțată se declară competent

ca instanță de fond, administrează probe cu acte și expertiză, în baza

prevederilor Legii

speciale nr. 10/2001, dar așa cum s-a precizat mai

sus, a soluționat cauza în baza normelor materiale de drept comun, respectiv

art. 948 - 966 C. civ., respingând cererile părților ca inadmisibile, pe de o

parte, iar, pe de altă parte, nu s-a pronunțat asupra excepțiilor formulate de

către acestea.

Împotriva menționatei

decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâții G.D., G.M.C., D.G. și D.N.,

pentru motive de nelegalitate și netemeinicie întemeiate pe dispozițiile art.

304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestora

s-a arătat că instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății

deoarece apelanții sunt intervenienti, cererea lor de intervenție fiind luată în

discuție în vederea încuviințării de principiu la Tribunalul Dâmbovița, după ce Judecătoria Pucioasa și-a declinat competența către Tribunalul Dâmbovița

prin sentința civilă nr. 820 din 18 septembrie 2006. Deci, cererea lor nu este cerere

principală. În acest dosar, înainte ca moștenitorii N. să depună cererea de

intervenție, au existat două cereri principale, și anume: cererea principală și

cererea reconvențională, pentru care competența revine, conform Legii nr.

10/2001 - art. 24 pct. 8, secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție

teritorială se află sediul unității deținătoare.

În conformitate cu

prevederile art. 53 C. proc. civ., intervenienții vor lua procedura în starea în

care se află în momentul admiterii intervenției. Cererea de intervenție nefiind

una principală, în conformitate cu prevederile art. 17 C. proc. civ., aceasta este

în căderea instanței competente să judece cererea principală. Deși cererea de

intervenție nu este una principală, instanța de apel analizează competența ca

și când cererea de intervenție ar fi cerere principală.

Recurenții invocă decizia

nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, pronunțată în recursul în

interesul legii, susținând că, potrivit acesteia dispozițiile motivate emise în

baza Legii nr. 10/2001 se vor judeca în conformitate cu prevederile acestei

legi, fără a face referire la modul de restituire prevăzut de Legea nr.

247/2005.

Sub aspectul motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., decizia nr. 201 din 18

noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești cuprinde motive străine de natura pricinii,

astfel:

- la fila 5 alin. (7)

din decizie, instanța de apel arată că și Înalta Curte de Casație si Justiție a

stabilit, într-un caz de speță, competența judecătoriei, însă omite să

precizeze că, în acel caz, reclamant era un terț care chema în judecată

autoritatea care a emis actul de restituire și că speța se referea la bunuri ce

făceau obiectul Legii nr. 18/1991, ori în speța de față divergența este între

autoritatea obligată la restituire (Primăria Pucioasa) și persoanele

îndreptățite la restituire conform prevederilor Legii nr. 10/2001, având în

egală măsură calitatea atât de reclamant, cât și de pârâți, în legătură cu

modul de rezolvare a aceeași notificări nr. 446/4/2001 și respectiv a dispoziției

motivate nr. 756/2005 prin care se admiseseră solicitările petiționarilor.

Tot la fila 5 - alin

. (5) si (6) - încălcând principiul

corespondenței și egalității de șanse, instanța de apel pretinde că numai în

cazul în care persoana îndreptățită este reclamantă în raport cu autoritatea

obligată la restituire, este valabilă competența de soluționare prevăzută la

art. 24 pct. 8 din Legea nr. 10/2001, nu și în cazul în care autoritatea

obligată la restituire solicită anularea propriului său act prin care s-a

realizat restituirea, fapt echivalent cu respingerea notificării, când ar fi

competentă judecătoria, lucru incorect întrucât recurenții, în calitate de

persoane îndreptățite, odată chemați în instanță, pot solicita rezolvarea

notificării, cerere care nu este de competența judecătoriei. Modul acesta de

interpretare a competențelor legate de divergențele dintre autoritate obligată

la restituire și persoanele îndreptățite nu este prevăzut în Legea nr. 10/2001

și, atâta timp cât legea nu distinge, nimeni nu poate pretinde.

Recurenții menționează

că decizia nr. 201 din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești a fost dată

cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de 304

pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel

hotărăște să anuleze sentința civilă nr. 13073 din 22 iunie 2009 a Tribunalului

Dâmbovița și trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria Pucioasa fără a ține cont că Judecătoria Pucioasa și-a declinat competenta către

Tribunalul Dâmbovița prin sentința civilă nr. 820 din 18 septembrie 2006, care,

nefiind atacată de Primăria Pucioasa, a rămas definitivă și irevocabilă. Pentru

punerea în aplicare a acestei decizii a Curții de Apel Ploiești de către

Judecătoria Pucioasa, ar fi fost necesară anularea sentinței civile irevocabilă

nr. 820 din 18 septembrie 2006 a Judecătoriei Pucioasa, de declinare a

competenței, lucru nerealizat de instanța de apel.

În mod greșit, instanța de

apel, la pag. 4 ultimul aliniat și primul aliniat de la pag. 5, reduce conținutul

cererii noastre reconvenționale la un singur punct, respectiv recalcularea

valorii despăgubirilor, fără a avea în vedere că cererea reconvențională cuprinde

patru capete de cerere care sunt de stricta competență a secției civile a

Tribunalului pe raza căruia se află imobilul, conform prevederilor art. 24 pct.

8 din Legea nr. 10/2001.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte îl apreciază ca nefondat

pentru argumentele care succed:

Recurenții critică modul

în care instanța de apel s-a pronunțat asupra competenței materiale de

soluționare a cauzei în primă instanță, aspect asupra căruia aceasta s-a

pronunțat în mod exclusiv. Cele trei critici pe care recurenții le-au încadrat

în motive de recurs distincte, respectiv art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.,

se subsumează de fapt unui singur motiv de recurs, cel prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, recurenții

consideră că instanța a soluționat în mod greșit apelul cu motivarea că

declinarea de la judecătorie la tribunal s-a făcut cu greșita aplicare a Legii

nr. 10/2001.

Înalta Curte constată că

apelul a fost formulat de către intervenienții în interes propriu, care pot

formula această cale de atac în raport de poziția lor procesuală, aceea de

intervenienți în interes propriu, poziție care le permite, după admiterea în

principiu a cererii de intervenție, să formuleze orice cerere în apărarea

intereselor lor, inclusiv căile de atac, aspect care rezultă din interpretarea

per a contrario a art. 56 C. proc. civ., potrivit cu care numai

intervenienților în interesul altei părți le este interzisă exercitarea căilor

de atac, dar numai atunci când partea în favoarea căreia a intervenit nu a formulat

ea însăși cale de atac.

Prin urmare,

intervenienții în interes propriu nu sunt condiționați în exercitarea căilor de

atac, astfel că în mod corect s-a apreciat că aceștia pot formula apel,

indiferent de faptul că cererea de intervenție a fost formulată ulterior

cererii principale și celei reconvenționale, art. 17 C. proc. civ. neavând

relevanță în cauză.

Aceasta deoarece motivul

pentru care instanța de apel a considerat că poate pune în discuție critica de

necompetență materială în primă instanță a tribunalului și că aceasta a fost

greșit soluționată de către tribunal s-a întemeiat exclusiv pe faptul că necompetența

materială constituie motiv de ordine publică, acesta putând fi valorificat atât

pe calea recursului împotriva sentinței de declinare a competenței, recurs care

nu s-a formulat, cât și pe calea apelului. Argumentul pentru care a fost admis

apelul s-a întemeiat exclusiv pe împrejurarea că prezenta acțiune constituie o

acțiune în constatarea nulității absolute a dispoziției emise în temeiul Legii

nr. 10/2001, iar nu o contestație, în sensul art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, instanța de

apel a stabilit competența de soluționare a cauzei în primă instanță exclusiv

în raport de obiectul acțiunii principale, iar nu în raport de cererea

reconvențională, care de altfel a fost disjunsă de către tribunal la termenul

din 11 ianuarie 2007, deci nu mai face obiectul cauzei, sau de cererea de

intervenție, astfel încât apar ca nefondate susținerile recurenților în sensul

că greșit s-ar fi avut în vedere alte cereri, ulterioare celor prin care a fost

investită instanța.

În susținerea soluției

pronunțate instanța de apel a adus și un argument de speță reținut de Înalta

Curte de Casație și Justiție, respectiv împrejurarea că decizia emisă în

temeiul Legii nr. 10/2001 constituie titlu de proprietate, iar constatarea

nulității sale este de competența judecătoriei ca instanță de drept comun,

conform art. 1 și art. 3 C. proc. civ. Această argumentare nu s-a realizat cu

indicarea numărului deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, motiv pentru

care nu pot fi verificate susținerile recurenților în sensul că această decizie

se referea la alte ipoteze decât cele care se regăsesc în prezenta cauză.

Nici argumentele

recurenților referitoare la incidența în cauză a deciziei nr. 52/2007

pronunțate în recurs în interesul legii nu sunt fondate, deoarece instanța de

apel nu a avut în vedere această decizie, care de altfel nu se referă la

competența de soluționare în primă instanță a acțiunii în constatarea nulității

absolute a dispoziției emise în temeiul Legii nr. 10/2001

, ci la

posibilitatea instanței de a

soluționa numai acele contestații formulate în temeiul art. 26 alin. (3) al

Legii nr. 10/2001, dacă decizia sau dispoziția se afla pe rolul instanței la

data intrării în vigoare a Legii nr.247/2005, ca urmare a atacării cu

contestație, ca și cele care au fost atacate ulterior pe această cale în

termenul legal, acestea nemaiputând fi trimise spre soluționare Secretariatului

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, înființate prin Legea nr. 247/2005.

Sub aspectul legalității

soluției de trimitere a cauzei spre rejudecare, Înalta Curte are în vedere că,

potrivit art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, decizia sau, după caz,

dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în

natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția

civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității

deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării,

în termen de 30 de zile de la comunicare.

Instanța de apel a

considerat corect că art. 26

alin. (

3)

din Legea 10/2001 are în vedere numai acțiunea introdusă de persoana

îndreptățită astfel că nu este aplicabil într-o altă situație, decizia sau

dispoziția emisă în temeiul acestui act normativ reprezintă un veritabil titlu

de proprietate asupra imobilului retrocedat, iar nu un simplu instrument

probator.

Aceasta pentru că textul

legal menționat stabilește două limitări: sub aspectul calității procesuale

active - în sensul că numai persoana care se pretinde îndreptățită poate să o

atace, și sub aspectul obiectului contestației - respectiv numai decizia sau,

după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de

restituire în natură poate fi atacată pe această cale.

În considerarea celor

menționate, Înalta Curte apreciază că în mod just instanța de apel a trimis

cauza spre rejudecare, cu motivarea că în sentința de declinare s-au aplicat greșit

dispozițiile Legii nr. 10/2001, deoarece nu sunt îndeplinite cerințele art. 26

alin. (3) ale acestei legii, condiții care sunt de strictă interpretare și

aplicare, astfel că ele nu pot fi extinse la alte ipoteze decât cele precizate

în mod expres și limitativ în lege, motiv pentru care interpretul legii nu

poate să facă alte interpretări pe care legea nu le permite.

Prin urmare, nu a fost

încălcat, ci s-a făcut o corectă aplicare a principiului conform căruia „unde

legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă”.

Legiuitorul a înțeles să

restrângă posibilitatea atacării în justiție a unor acte administrative numai

la acele ipoteze care privesc crearea unui prejudiciu, în sensul că numai

persoana îndreptățită se poate plânge împotriva refuzului unității deținătoare

de a-i admite în integralitate notificarea, restrângere care nu încalcă

principiile egalității în fața legii și simetriei. O astfel de restrângere este

justificată de faptul că actul emis de către unitatea deținătoare este un act

juridic civil unilateral care nu este revocabil, astfel că emitentul actului nu

îl mai poate schimba nici revocându-l și nici contestându-l.

Înalta Curte consideră

nefondată și critica privind imposibilitatea ca Judecătoria Pucioasa să poată

rejudeca, în condițiile în care nu a fost anulată sentința prin care s-a

declarat necompetentă într-un prim ciclu procesual, cât timp, astfel cum s-a

menționat anterior, invocarea necompetenței materiale în soluționarea cauzei în

primă instanță se poate realiza în orice fază procesuală, fiind un motiv de

ordine publică, aspect care acoperă situația nerecurării sentinței civile de

declinare, astfel încât rămânerea irevocabilă a sentinței de declinare nu

împiedică analizarea criticilor referitoare la competența de soluționare a

cauzei în primă instanță.

De asemenea, recurenții

apreciază că trebuiau avute în vedere toate capetele de cerere ale

reconvenționalei, în raport de care competența materială de soluționare a

cauzei revenea tribunalului în primă instanță, însă, dat fiind că această

cerere a fost disjunsă încă din faza primei instanțe, nemaifăcând obiectul

prezentei cauze, critica apare ca fiind nefondată.

Pentru aceste argumente

și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va respinge, ca nefondat.

Văzând dispozițiile art.

274 C. proc. civ., va obliga pe recurenții-pârâți la 393 lei cheltuieli de

judecată către intimații-intervenienți, la solicitarea acestora și în temeiul

chitanțelor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâții G.D., G.M.C., D.G. și D.N., împotriva

deciziei nr. 201 din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă

pe recurenții-pârâți la 595 lei cheltuieli de judecată către intimații - intervenienți

N.N. și O.E.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 iunie

2010.