ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3861/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Judecătoria Pucioasa sub nr. 1417/283/2006 reclamanta Primăria orașului Pucioasa a chemat în judecată pe pârâții G.D. , G.C.M., D.G., D.I. și D.E., solicitând constatarea nulității absolute a dispoziției primarului nr. 756 din 28 februarie 2005 prin care s-a soluționat notificarea nr.446/2001 și s-a dispus restituirea în natură a suprafeței de 786,72 mp; constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 2591 din 20 iulie 2006 prin care G.D., G.C.M., D.G., D.N. au înstrăinat cota de 4/5 din suprafața de 787 mp.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat în data de 13 martie 2001, pârâții au depus notificarea nr. 446/2001 prin care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate prin despăgubiri în echivalent asupra imobilului , compus din 2000 mp teren ultracentral și o casă cu 8 camere și anexe preluate pentru neplata impozitului, în baza actelor s-a emis dispoziția menționată, iar pentru terenul în suprafață de 800 mp ce face parte din cei 2000 mp, O.M. și N.N.

au solicitat restituirea în natură, iar la data de 3 august 2006 au depus contractul de vânzare cumpărare din care reiese clar că suprafața de 786,86 mp a fost restituită pârâților prin dispoziția nr. 756 din 28 februarie 2005. Pârâții, persoane îndreptățite la restituire conform prevederilor Legii nr. 10/2001, au formulat întâmpinare și cerere reconvențională prin care au chemat în judecată Primăria Pucioasa solicitând ca, prin dispoziție motivată, aceasta să le restituie restul de proprietate solicitată prin notificarea nr. 446/4/2001, recalcularea valorică a despăgubirilor neprimite și plata unor despăgubiri datorate împiedicării folosirii dreptului de proprietate obținut prin dispoziția motivată nr. 756 din 28 februarie 2005, iar la data de 18 septembrie 2006 au depus cerere de intervenție în interes propriu numiții O.M.E.

și N.N., prin care au solicitat admiterea acțiunii, revenirea la situația anterioară emiterii actului administrativ și implicit a contractului de înstrăinare către pârâți a terenului în cauză. Prin sentința civilă nr. 820 din 15 septembrie 2006, pronunțată de Judecătoria Pucioasa îi dosarul nr. 1417/283/2006, s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, unde a fost înregistrat sub nr. 7858/120/2006. La termenul din 1 martie 2007 a fost admisă în principiu cererea de intervenție în interes propriu, iar la termenul din 11 ianuarie 2007 a fost disjunsă cererea reconvențională. Prin sentința civilă nr. 1373 din 22 iunie 2009 Tribunalul Dâmbovița a respins acțiunea formulată de reclamantul Primarul orașului Pucioasa și a respins cererea de intervenție.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a apreciat că acțiunea principală și cererea de intervenție în interes propriu sunt nefondate pentru următoarele motivele: Atât reclamanta, cât și intervenienții au solicitat constatarea nulității absolute a dispoziției nr. 756/2006 și a contractului de vânzare cumpărare nr. 2591/2006. Cauzele de nulitate absoluta sunt: încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor, nerespectarea unor incapacități speciale pentru ocrotirea unui interes obștesc (art. 1309 C. civ.), lipsa capacității de folosință a persoanelor juridice si nerespectarea principiului specialității capacității de folosință, lipsa totală a consimțământului (în cazul erorii-obstacol), nevalabilitatea obiectului actului juridic civil, când lipsește cauza ori ea este ilicită sau imorală, nerespectarea formei cerute ad validitatem, lipsa ori nevalabilitatea autorizației administrative, încălcarea ordinii publice, fraudarea legii.

Raportat la motivele invocate de către reclamantă si intervenienți, s-a constatat că nu există un caz de nulitate absolută din cele enumerate mai înainte. Motivarea reclamantei, însușită de către intervenienți, a dus la concluzia că de fapt aceștia au criticat legalitatea emiterii deciziei contestate, însă acest demers putea fi făcut pe calea specială instituită de Legea nr. 10/2000, însă, față de principiul disponibilității, în măsura în care temeiul de drept invocat a fost art. 948-966 C. civ. , instanța a analizat cauza prin prisma acestor texte legale invocate. Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termen legal, intervenienții O.M.E. și N.N. Prin decizia civilă nr. 201 din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauza cu minori și de familie, a fost admis apelul, s-a anulat sentința civilă sus-menționată și a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Pucioasa.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel, în raport de critica referitoare la competența materială invocată prin cererea prin care s-a investit această instanță, a apreciat apelul declarat ca fiind întemeiat și prioritar la excepția de ordine publică a competenței materiale de soluționare a cauzei, a reținut că, în rezolvarea acesteia, se disting două situații ce nu au fost analizate de instanțele ce s-au pronunțat și anume: Judecătoria Pucioasa, declinând competența de soluționare a cauzei către Tribunalul Dâmbovița ca instanță de fond, a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001. Însă, potrivit dispozițiilor art. 26 alin. ( 3) din Legea nr. 10/2001, aceste dispoziții sunt de strictă interpretare și au în vedere numai acțiunea persoanei îndreptățite împotriva deciziei sau dispoziției de respingere, cu competența de soluționare a acestei de către tribunal, ca instanță de fond.

Într-o altă situație, cum este cazul în speța de față, acțiunea formulată are ca obiect constatarea nulității absolute a dispoziției primarului nr. 756 din 28 februarie 2006, (dispoziție ce este admisă și nu respinsă, ca în situația sus menționată), deci o acțiune în anularea titlului de proprietate, situație în care competența materială de soluționare a cauzei revine Judecătoriei Pucioasa conform dispozițiilor art. 1 și art. 3 C. proc. civ.

De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, printr-o decizie de speță, a statuat că dispozițiile art. 25 alin. (4) din Legea 10/2001 impun interpretarea potrivit căreia, decizia sau dispoziția emisă în temeiul acestui act normativ reprezintă un veritabil titlu de proprietate asupra imobilului retrocedat, iar nu un simplu instrument probator, cu caracter constatator, situație în care competența materială de soluționare a acțiunii în constatarea nulității prin care se invocă încălcarea legii în procedura retrocedării unui imobil, aparține judecătoriei în circumscripția căreia se găsește bunul, potrivit dispozițiilor art. 1 și art. 3 C. proc. civ.

Mai mult decât atât, s-a observat că Tribunalul Dâmbovița se situează într-o poziție contradictorie întrucât, prin sentința pronunțată se declară competent ca instanță de fond, administrează probe cu acte și expertiză, în baza prevederilor Legii speciale nr. 10/2001, dar așa cum s-a precizat mai sus, a soluționat cauza în baza normelor materiale de drept comun, respectiv art. 948 - 966 C. civ., respingând cererile părților ca inadmisibile, pe de o parte, iar, pe de altă parte, nu s-a pronunțat asupra excepțiilor formulate de către acestea. Împotriva menționatei decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâții G.D., G.M.C., D.G. și D.N., pentru motive de nelegalitate și netemeinicie întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea acestora s-a arătat că instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății deoarece apelanții sunt intervenienti, cererea lor de intervenție fiind luată în discuție în vederea încuviințării de principiu la Tribunalul Dâmbovița, după ce Judecătoria Pucioasa și-a declinat competența către Tribunalul Dâmbovița prin sentința civilă nr. 820 din 18 septembrie 2006. Deci, cererea lor nu este cerere principală. În acest dosar, înainte ca moștenitorii N. să depună cererea de intervenție, au existat două cereri principale, și anume: cererea principală și cererea reconvențională, pentru care competența revine, conform Legii nr. 10/2001 - art. 24 pct. 8, secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare.

În conformitate cu prevederile art. 53 C. proc. civ., intervenienții vor lua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenției. Cererea de intervenție nefiind una principală, în conformitate cu prevederile art. 17 C. proc. civ., aceasta este în căderea instanței competente să judece cererea principală. Deși cererea de intervenție nu este una principală, instanța de apel analizează competența ca și când cererea de intervenție ar fi cerere principală. Recurenții invocă decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, pronunțată în recursul în interesul legii, susținând că, potrivit acesteia dispozițiile motivate emise în baza Legii nr. 10/2001 se vor judeca în conformitate cu prevederile acestei legi, fără a face referire la modul de restituire prevăzut de Legea nr. 247/2005.

Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., decizia nr. 201 din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești cuprinde motive străine de natura pricinii, astfel: - la fila 5 alin. (7) din decizie, instanța de apel arată că și Înalta Curte de Casație si Justiție a stabilit, într-un caz de speță, competența judecătoriei, însă omite să precizeze că, în acel caz, reclamant era un terț care chema în judecată autoritatea care a emis actul de restituire și că speța se referea la bunuri ce făceau obiectul Legii nr. 18/1991, ori în speța de față divergența este între autoritatea obligată la restituire (Primăria Pucioasa) și persoanele îndreptățite la restituire conform prevederilor Legii nr. 10/2001, având în egală măsură calitatea atât de reclamant, cât și de pârâți, în legătură cu modul de rezolvare a aceeași notificări nr. 446/4/2001 și respectiv a dispoziției motivate nr. 756/2005 prin care se admiseseră solicitările petiționarilor.

Tot la fila 5 - alin . (5) si (6) - încălcând principiul corespondenței și egalității de șanse, instanța de apel pretinde că numai în cazul în care persoana îndreptățită este reclamantă în raport cu autoritatea obligată la restituire, este valabilă competența de soluționare prevăzută la art. 24 pct. 8 din Legea nr. 10/2001, nu și în cazul în care autoritatea obligată la restituire solicită anularea propriului său act prin care s-a realizat restituirea, fapt echivalent cu respingerea notificării, când ar fi competentă judecătoria, lucru incorect întrucât recurenții, în calitate de persoane îndreptățite, odată chemați în instanță, pot solicita rezolvarea notificării, cerere care nu este de competența judecătoriei.

Modul acesta de interpretare a competențelor legate de divergențele dintre autoritate obligată la restituire și persoanele îndreptățite nu este prevăzut în Legea nr. 10/2001 și, atâta timp cât legea nu distinge, nimeni nu poate pretinde. Recurenții menționează că decizia nr. 201 din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, instanța de apel hotărăște să anuleze sentința civilă nr. 13073 din 22 iunie 2009 a Tribunalului Dâmbovița și trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria Pucioasa fără a ține cont că Judecătoria Pucioasa și-a declinat competenta către Tribunalul Dâmbovița prin sentința civilă nr. 820 din 18 septembrie 2006, care, nefiind atacată de Primăria Pucioasa, a rămas definitivă și irevocabilă.

Pentru punerea în aplicare a acestei decizii a Curții de Apel Ploiești de către Judecătoria Pucioasa, ar fi fost necesară anularea sentinței civile irevocabilă nr. 820 din 18 septembrie 2006 a Judecătoriei Pucioasa, de declinare a competenței, lucru nerealizat de instanța de apel. În mod greșit, instanța de apel, la pag. 4 ultimul aliniat și primul aliniat de la pag. 5, reduce conținutul cererii noastre reconvenționale la un singur punct, respectiv recalcularea valorii despăgubirilor, fără a avea în vedere că cererea reconvențională cuprinde patru capete de cerere care sunt de stricta competență a secției civile a Tribunalului pe raza căruia se află imobilul, conform prevederilor art. 24 pct. 8 din Legea nr. 10/2001.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte îl apreciază ca nefondat pentru argumentele care succed: Recurenții critică modul în care instanța de apel s-a pronunțat asupra competenței materiale de soluționare a cauzei în primă instanță, aspect asupra căruia aceasta s-a pronunțat în mod exclusiv. Cele trei critici pe care recurenții le-au încadrat în motive de recurs distincte, respectiv art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., se subsumează de fapt unui singur motiv de recurs, cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, recurenții consideră că instanța a soluționat în mod greșit apelul cu motivarea că declinarea de la judecătorie la tribunal s-a făcut cu greșita aplicare a Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte constată că apelul a fost formulat de către intervenienții în interes propriu, care pot formula această cale de atac în raport de poziția lor procesuală, aceea de intervenienți în interes propriu, poziție care le permite, după admiterea în principiu a cererii de intervenție, să formuleze orice cerere în apărarea intereselor lor, inclusiv căile de atac, aspect care rezultă din interpretarea per a contrario a art. 56 C. proc. civ., potrivit cu care numai intervenienților în interesul altei părți le este interzisă exercitarea căilor de atac, dar numai atunci când partea în favoarea căreia a intervenit nu a formulat ea însăși cale de atac. Prin urmare, intervenienții în interes propriu nu sunt condiționați în exercitarea căilor de atac, astfel că în mod corect s-a apreciat că aceștia pot formula apel, indiferent de faptul că cererea de intervenție a fost formulată ulterior cererii principale și celei reconvenționale, art. 17 C. proc.

civ. neavând relevanță în cauză. Aceasta deoarece motivul pentru care instanța de apel a considerat că poate pune în discuție critica de necompetență materială în primă instanță a tribunalului și că aceasta a fost greșit soluționată de către tribunal s-a întemeiat exclusiv pe faptul că necompetența materială constituie motiv de ordine publică, acesta putând fi valorificat atât pe calea recursului împotriva sentinței de declinare a competenței, recurs care nu s-a formulat, cât și pe calea apelului. Argumentul pentru care a fost admis apelul s-a întemeiat exclusiv pe împrejurarea că prezenta acțiune constituie o acțiune în constatarea nulității absolute a dispoziției emise în temeiul Legii nr. 10/2001, iar nu o contestație, în sensul art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, instanța de apel a stabilit competența de soluționare a cauzei în primă instanță exclusiv în raport de obiectul acțiunii principale, iar nu în raport de cererea reconvențională, care de altfel a fost disjunsă de către tribunal la termenul din 11 ianuarie 2007, deci nu mai face obiectul cauzei, sau de cererea de intervenție, astfel încât apar ca nefondate susținerile recurenților în sensul că greșit s-ar fi avut în vedere alte cereri, ulterioare celor prin care a fost investită instanța. În susținerea soluției pronunțate instanța de apel a adus și un argument de speță reținut de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv împrejurarea că decizia emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 constituie titlu de proprietate, iar constatarea nulității sale este de competența judecătoriei ca instanță de drept comun, conform art. 1 și art. 3 C. proc.

civ. Această argumentare nu s-a realizat cu indicarea numărului deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, motiv pentru care nu pot fi verificate susținerile recurenților în sensul că această decizie se referea la alte ipoteze decât cele care se regăsesc în prezenta cauză.

Nici argumentele recurenților referitoare la incidența în cauză a deciziei nr. 52/2007 pronunțate în recurs în interesul legii nu sunt fondate, deoarece instanța de apel nu a avut în vedere această decizie, care de altfel nu se referă la competența de soluționare în primă instanță a acțiunii în constatarea nulității absolute a dispoziției emise în temeiul Legii nr. 10/2001 , ci la posibilitatea instanței de a soluționa numai acele contestații formulate în temeiul art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, dacă decizia sau dispoziția se afla pe rolul instanței la data intrării în vigoare a Legii nr.247/2005, ca urmare a atacării cu contestație, ca și cele care au fost atacate ulterior pe această cale în termenul legal, acestea nemaiputând fi trimise spre soluționare Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, înființate prin Legea nr. 247/2005.

Sub aspectul legalității soluției de trimitere a cauzei spre rejudecare, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Instanța de apel a considerat corect că art. 26 alin. ( 3) din Legea 10/2001 are în vedere numai acțiunea introdusă de persoana îndreptățită astfel că nu este aplicabil într-o altă situație, decizia sau dispoziția emisă în temeiul acestui act normativ reprezintă un veritabil titlu de proprietate asupra imobilului retrocedat, iar nu un simplu instrument probator.

Aceasta pentru că textul legal menționat stabilește două limitări: sub aspectul calității procesuale active - în sensul că numai persoana care se pretinde îndreptățită poate să o atace, și sub aspectul obiectului contestației - respectiv numai decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată pe această cale. În considerarea celor menționate, Înalta Curte apreciază că în mod just instanța de apel a trimis cauza spre rejudecare, cu motivarea că în sentința de declinare s-au aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001, deoarece nu sunt îndeplinite cerințele art. 26 alin. (3) ale acestei legii, condiții care sunt de strictă interpretare și aplicare, astfel că ele nu pot fi extinse la alte ipoteze decât cele precizate în mod expres și limitativ în lege, motiv pentru care interpretul legii nu poate să facă alte interpretări pe care legea nu le permite.

Prin urmare, nu a fost încălcat, ci s-a făcut o corectă aplicare a principiului conform căruia „unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă”. Legiuitorul a înțeles să restrângă posibilitatea atacării în justiție a unor acte administrative numai la acele ipoteze care privesc crearea unui prejudiciu, în sensul că numai persoana îndreptățită se poate plânge împotriva refuzului unității deținătoare de a-i admite în integralitate notificarea, restrângere care nu încalcă principiile egalității în fața legii și simetriei. O astfel de restrângere este justificată de faptul că actul emis de către unitatea deținătoare este un act juridic civil unilateral care nu este revocabil, astfel că emitentul actului nu îl mai poate schimba nici revocându-l și nici contestându-l.

Înalta Curte consideră nefondată și critica privind imposibilitatea ca Judecătoria Pucioasa să poată rejudeca, în condițiile în care nu a fost anulată sentința prin care s-a declarat necompetentă într-un prim ciclu procesual, cât timp, astfel cum s-a menționat anterior, invocarea necompetenței materiale în soluționarea cauzei în primă instanță se poate realiza în orice fază procesuală, fiind un motiv de ordine publică, aspect care acoperă situația nerecurării sentinței civile de declinare, astfel încât rămânerea irevocabilă a sentinței de declinare nu împiedică analizarea criticilor referitoare la competența de soluționare a cauzei în primă instanță.

De asemenea, recurenții apreciază că trebuiau avute în vedere toate capetele de cerere ale reconvenționalei, în raport de care competența materială de soluționare a cauzei revenea tribunalului în primă instanță, însă, dat fiind că această cerere a fost disjunsă încă din faza primei instanțe, nemaifăcând obiectul prezentei cauze, critica apare ca fiind nefondată. Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va respinge, ca nefondat. Văzând dispozițiile art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenții-pârâți la 393 lei cheltuieli de judecată către intimații-intervenienți, la solicitarea acestora și în temeiul chitanțelor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții G.D., G.M.C., D.G. și D.N., împotriva deciziei nr. 201 din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurenții-pârâți la 595 lei cheltuieli de judecată către intimații - intervenienți N.N. și O.E.M. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 iunie 2010.