ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1758/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 11.443 din 30 octombrie 2008 pronunțată în dosarul nr. 14429/3/2006 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a luat act de renunțarea reclamantei la soluționarea capătului de cerere privind acordarea daunelor morale și s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A.P.SRL București împotriva pârâtei SC A.R.A. SA București cu consecința obligării acesteia la plata sumei de 4.023,74 lei cu titlu de comision și 4.071,73 lei penalități de întârziere către reclamantă, cu compensarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță ca urmare a declinării competenței de către Judecătoria Sector 1 București, a arătat în esență că reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, precizată ulterior a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor anterior menționate cu motivarea că în baza contractului de mandat, negocia și încheia contracte de asigurare numai în numele și în contul pârâtei beneficiind de plata unui comision ce reprezenta o cotă procentuală din sumele încasate, obligație ce nu a fost respectată de pârâtă. De asemenea, ca urmare a denunțării unilaterale a contractului de management, fără respectarea preavizului de 60 de zile, deși parametrii de performanță au fost atinși, pârâta datorează plata prețului stabilit prin contract și pentru această perioadă, precum și penalitățile aferente.

Astfel, arată tribunalul, potrivit art. 9 din contractul de mandat nr. 11640 din 10 noiembrie 2004, reclamanta în calitate de mandatar avea dreptul la un comision, determinat conform metodologiei de lucru întocmită de pârâtă și însușită de reclamantă, pentru contractele încheiate direct sau în baza recomandărilor reclamantei s-a stabilit prin aceeași metodologie, că pentru asigurările pe care nu avea dreptul să le încheie personal, mandatarul, în speță, reclamanta avea obligația de a face o recomandare scrisă în dublu exemplar și de a ține evidența formularelor de recomandare. În acest context, în legătură cu plata comisionului în valoare de 25.000 lei pretins de reclamantă ca urmare a emiterii poliței de asigurare nr. 56041 din 26 august 2005 în favoarea I.G.P.R.

și a penalităților de întârziere aferente, contestate de pârâtă, s-a reținut că polița în litigiu a fost eliberată în baza contractului de prestări servicii cu același număr semnat în numele pârâtei de reprezentantul acesteia purtând și semnătura reprezentantului societății reclamante, care îndeplinea și calitatea de director al sucursalei municipiului București a pârâtei. Prin urmare, arată prima instanță, reclamanta nu a încheiat în mod direct contractul de prestări servicii cu I.G.P.R. și nu a făcut dovada realizării unei recomandări a acestui potențial asigurat, conform metodologiei de lucru acceptate, motiv pentru care a respins pretențiile solicitate în temeiul acestei polițe și le-a admis pe cele derivate din celelalte care poartă semnătura și numele reprezentantului său.

Referitor la pretențiile izvorâte din contractul de management nr. 11641 din 10 noiembrie 2004 reprezentând contravaloarea serviciilor aferente lunilor august și septembrie 2005, pentru perioada de preaviz ce ar fi trebuit respectată ca urmare a denunțării unilaterale a contractului de către pârâtă la data de 26 iulie 2005, cu efecte din data de 1 august 2005, tribunalul a arătat că cererea este nefondată pentru că pârâta a făcut aplicarea dispozițiilor art. 9.1.2 din contract, care nu prevede nici un termen pentru ipoteza rezilierii din partea asiguratorului motivat de săvârșirea unor greșeli profesionale grave de către reclamantă de natură a aduce prejudicii pârâtei. Apelul formulat de pârâtă a fost respins ca nefondat prin decizia comercială nr. 181 din 10 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, cu motivarea că sentința tribunalului este temeinică și legală din perspectiva dispozițiilor art. 969 și art. 1073 C. civ.

și a expertizei efectuate în cauză, care a determinat corect cuantumul sumelor datorate de pârâtă. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC A.P. SRL, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor, recurenta invocă faptul că prin decizia recurată, instanța de apel, păstrând sentința tribunalului a aplicat greșit dispozițiile art. 969 și art. 970 C. civ., ignorând obligațiile asumate de părți prin contractele încheiate. Astfel, făcând confuzie între calitatea doamnei S.M. de salariat cu contract de muncă la SC A. SA și aceea de mandatar al reclamantei SC A.P. SRL, societate care a făcut, în numele și în interesul pârâtei demersurile necesare pentru ca această să se califice la licitația organizată de I.G.P.R., să o câștige și să încheie contractul de asigurare, instanțele anterioare au apreciat nejustificat că pretențiile aferente acestei polițe de asigurare nu sunt datorate.

Prin urmare, susține recurenta, faptul că contractul de asigurare este semnat și de reprezentantul pârâtei, nu exclude și nu neagă dovada executării obligaților de intermediere și de recomandare asumate de reclamantă prin contractul de mandat și nici nu poate duce la concluzia că unele polițe ar fi încheiate în temeiul contractului de muncă, deoarece pentru această prestație era datorat salariul diferit de comisionul cuvenit în baza contractului de mandat. De asemenea, ca urmare a rezilierii unilaterale a contractului de management, pârâta trebuia obligată la plata sumelor solicitate deoarece singurul motiv pentru încetarea contractului constă în neîndeplinirea parametrilor de performanță, ceea ce nu a fost cazul în speță, iar culpa gravă ce ar fi putut determina încetarea contractului nu a fost dovedită.

Ultima critică vizează aplicarea eronată a prevederilor art. 274 și art. 276 C. proc. civ. în sensul că deși acțiunea reclamantei a fost admisă în parte, iar pârâta nu a formulat pretenții, cheltuielile de judecată trebuiau admise, astfel cum s-a solicitat. Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate și dispozițiilor legale anterior menționate, cu precizarea că în legătură cu recursul depus de SC A. SRL București, s-a menționat la data de 2 martie 2010, că această societate nu a fost parte în litigiu, și deci nu are nici calitatea de recurentă, Curtea, constată că este nefondat. Astfel, potrivit art. 9 din contractul de mandat nr. 11640 din 10 noiembrie 2004, reclamanta era îndreptățită să primească, pentru asigurările încheiate direct sau indirect, ca urmare a recomandărilor făcute, în calitate de mandatar, asiguratorului, plata comisioanelor negociate conform anexei la contract.

Potrivit metodologiei de lucru elaborată de pârâtă și însușită de reclamantă, pentru asigurările pe care nu avea dreptul să le încheie personal, mandatarul, în speță reclamanta, va recomanda, în scris, potențialul asigurat și va ține evidența formularelor de recomandare, în dublu exemplar, consemnând toate fazele evoluției lor. În acest context, față de împrejurarea că polița de asigurare nr. 56041 din 26 iulie 2005, poartă semnătura reprezentantului legal al pârâtei și în lipsa dovezilor din care să rezulte că reclamanta ar fi încheiat în mod direct sau ca urmare a recomandări asiguratului, în conformitate cu metodologia de lucru agreată, justificat s-a reținut prin decizia recurată că nu există nici un temei pentru plata comisionului aferent acestei polițe.

De asemenea, în conformitate cu clauzele contractului de management, din art. 9.1.2, contractul încetează prin rezilierea de către pârâtă, pentru motivele prevăzute la art. 4.1.3, respectiv atunci când parametrii de performanță se situează sub 30% din obiectivul stabilit, sau în cazul unor greșeli profesionale grave, adică orice act sau fapt care produce un prejudiciu pentru SC A. SA, prin nerespectarea dispozițiilor din prezentul contract.

Pentru niciuna dintre aceste ipoteze nu s-a stabilit un termen de preaviz, astfel că nu pot fi aplicate prin analogie prevederile contractuale incidente altor situații, iar pe de altă parte, aprecierea pârâtei că demersurile reprezentantului reclamantei de a încasa un comision necuvenit, reprezintă o conduită culpabilă echivalentă unei greșeli profesionale grave, de natură a avea drept consecință încetarea contractului în condițiile menționate, aspecte pe care însă, recurenta le ignoră, susținând nejustificat că a acționat potrivit clauzelor contractuale. În privința ultimului motiv de recurs se va reține că dispozițiile art. 276 C. proc. civ. au fost corect aplicate, ca urmare a faptului că au fost admise, parțial, atât solicitările reclamantei cât și apărările pârâtei.

În concluzie, recursul reclamantei este nefondat și va fi respins ca atare, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.P.SRL București împotriva deciziei nr. 181 din 10 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI- a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2010.