ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2276/2010

Asupra recursurilor de

față:

Examinând actele și

lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 217 din 22 iunie 2009,

Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată

de reclamanta SC C.L. SRL Ploiești, în contradictoriu cu pârâta SC S. SRL,

prin care a solicitat plata sumei de 205.000 lei reprezentând daune interese ca

urmare a neexecutării obligațiilor contractuale.

În considerentele sentinței s-a

reținut că între pârâtă – în calitate de furnizor și

reclamantă în calitate de beneficiar s-au încheiat 4 contracte de

vânzare-cumpărare prin care s-au stabilit condițiile vânzării, fiind

inserată și a doua clauză penală în care s-a stabilit cu

anticipație cuantumul sumei cu titlu de prejudiciu cauzat beneficiarului

în caz de nerespectare a obligațiilor de către furnizor.

S-a mai reținut că marfa

aferentă celor 4 contracte de vânzare-cumpărare a fost integral furnizată

însă cu o întârziere ce a variat de la contract la contract, în

condițiile în care ridicarea produselor era în sarcina reclamantei, care

avea obligația să facă dovada culpei furnizorului.

Constatându-se că reclamanta –

căreia îi revenea sarcina probei – nu a dovedit nici existența

prejudiciului material în patrimoniul său și nici legătura de

cauzalitate între fapta culpabilă a pârâtei și prejudiciu,

instanța a apreciat că nu sunt întrunite elementele pentru operarea

clauzei penale inserată de părți în contracte.

Apelul declarat de reclamantă

împotriva sentinței a fost respins ca nefondat, iar apelul incident declarat

de pârâtă împotriva aceleiași sentințe a fost respins ca

inadmisibil prin decizia nr. 149 din 20 noiembrie 2009 a Curții de Apel

Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut aceeași situație de fapt și a

constatat că prin convențiile încheiate între părți nu s-a

convenit locul predării obiectului contractelor și nici asupra

regulilor speciale privind cheltuielile de ridicare a acestuia, fiind incidente

regulile generale în materie, reglementate de art. 1104 C. civ. și art. 1317

C. civ.

De asemenea, s-a reținut

că livrarea produselor s-a făcut la un depozit al pârâtei, reclamanta

fiind cea care asigura transportul acestora însă în lipsa oricărei

dovezi din care să rezulte că, deși s-a prezentat la depozitul

pârâtei la datele stipulate în contracte, pârâta nu i-a pus la dispoziție

produsele.

În consecință, Curtea a

constatat că prezumția de culpă a debitoarei este

înlăturată prin faptul ridicării produselor de către

reclamantă fără a formula obiecțiuni cu privire la

termenele și cantitățile predate.

În ceea ce privește cererea de

aderare la apel formulată de pârâta s-a constatat că nu sunt

îndeplinite condițiile art. 293 C. proc. civ., netinzându-se la schimbarea

hotărârii primei instanțe.

Împotriva deciziei, ambele

părți au declarat recurs.

Recurenta-reclamantă și-a

întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.,

susținând în esență următoarele:

Decizia este dată cu

încălcarea art. 295 alin. (2) C. proc. civ. în condițiile în care, în

practicaua deciziei s-a menționat că probele în completarea probatoriilor

au fost respinse, iar în considerente s-a reținut că nu s-au

administrat probe din care să rezulte temeinicia susținerilor sale.

Decizia conține considerente

străine de natura litigiului, întrucât în cauză nu s-a pus problema

obligației de transport ori a locului predării mărfii, ci

livrării cu întârziere și a unor cantități mai reduse decât

cele convenite.

Instanța de apel a constatat

incidența prevederilor art. 1082 C. civ., care instituie o prezumție

de culpă, în executarea obligației de livrare dar pe care o

înlătură printr-o prezumție relativă justificată prin

lipsa unei corespondențe scrise între părți, inventând o

obligație în sarcina reclamantei – aceea de a formul obiecțiuni

pentru livrările făcute în mod necorespunzător.

Recurenta susține că

raționamentul instanței este eronat și contradictoriu în

contextul în care se reține că, chiar dacă există un

prejudiciu acesta i-ar fi imputabil ei.

În loc să se aplice prevederile

art. 1082 C. civ., precum și clauza penală din contract,

instanța de apel s-a mulțumit să constate că în cauză nu

sunt întrunite cerințele răspunderii civile delictuale, făcând o

confuzie nepermisă între cele două instituții.

Pe lângă prejudiciul dat de

cheltuielile suplimentare de transport, recurenta susține și un alt

prejudiciu rezultat din livrările efectuate peste termenele contractuale

și din degradarea mărfii.

Recurenta-pârâtă a criticat

decizia, susținând că nu s-au acordat cheltuielile de judecată,

cu toate că acestea au fost dovedite și solicitate.

Recursul reclamantei este nefondat

pentru următoarele considerente.

Contrar celor susținute de

recurentă, în cauză nu se poate reține o încălcare a

dispozițiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ. - potrivit cu care

instanța va putea încuviința refacerea sau completarea probelor

administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor

noi, în condițiile art. 292, dacă considră că sunt necesare

pentru soluționarea cauzei.

Conform dispozițiilor art. 292 alin.

(1) C. proc. civ. – părțile nu se vor putea folosi înaintea

instanței de apel de alte mijloace de apărare și dovezi decât

cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea

apelului ori în întâmpinare instanța, putând încuviința și

administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.

Potrivit prevederilor textelor

evocate rezultă că instanța de apel este datoare a se raporta la

dovezile și apărările invocate la prima instanță sau

arătate în motivarea apelului, având posibilitatea de a administra probe

noi sau de a dispune completarea probelor de la prima instanță

dacă necesitatea acestora rezultă din dezbateri.

În cauză, se constată

că apelanta a indicat prin cererea de apel ca probe pe acelea cu

înscrisuri, martori și orice alte probe a căror necesitate ar rezulta

din dezbateri.

Se omite a se observa însă

că este atributul instanței de apel în a aprecia asupra

necesității, utilității și concludenței probei

solicitate asupra soluționării cauzei. Or, această

instanță a considerat motivat că proba cu expertiza

contabilă și cea testimonială nu sunt utile cauzei, putându-se

depune înscrisuri în demonstrarea faptului că pârâta nu și-ar fi

îndeplinit obligațiile contractuale.

Cum rolul instanței de recurs

se limitează la analizarea doar a aspectelor de nelegalitate, neputând

să cenzureze aprecierile instanței de apel cu privire la stabilirea

situației de fapt, aceasta fiind singura în măsură să

aprecieze asupra utilității probelor solicitate asupra cauzei,

criticile pe acest aspect nu pot fi primite.

Nici critica potrivit cu care

decizia ar conține considerente străine de natura pricinii nu poate

fi primită, câtă vreme nu se arăta în concret în ce au constat

acestea.

Decizia nu conține nici

considerente contradictorii sub aspectul prejudiciului.

Raționamentul instanței

respectă logica juridică, reținându-se în mod clar că,

chiar dacă prin actele emise se constată întârzieri în livrarea produselor,

acestea nu sunt de natură a dovedi culpa pârâtei în exeutarea

obligației de predare, mai ales în situația în care transportul

produselor revenea reclamantei.

Recurenta este în eroare și

atunci când susține – fără a dezvolta – că instanța de

apel ar fi analizat în cauză, condițiile răspunderii delictuale,

făcând confuzie între răspunderea contractuală și cea

delictuală.

Din considerentele deciziei

rezultă în mod explicit că obiectul analizei instanțelor a

constat în convențiile părților.

Cu privire la ultimul aspect

sesizat, acela al prejudiciu se constată că nu reprezintă un

veritabil motiv de nelegalitate, vizând mai degrabă situația de fapt,

neputând face obiectul cenzurii instanței de recurs.

Cu privire la recursul declarat de

pârâta SC S. SRL și care vizează doar aspectul cheltuielilor de

judecată, în condițiile în care nu se invocă niciun motiv de

nelegalitate dintre cele reglementate de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.,

Înalta Curte va da eficiență prevederilor art. 3021 lit. c) C. proc.

civ.

În consecință, Înalta

Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantei și va constata

nulitatea cererii de recurs a pârâtei, conform art. 3021 lit. c) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta SC C.L. SRL Ploiești împotriva deciziei nr. 149 din 20

noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția

comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Constată nulitatea cererii de recurs

formulată de pârâta SC S. SA Sibiu împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 16 iunie 2010.