ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2276/2010

Asupra recursurilor de față: Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 217 din 22 iunie 2009, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC C.L. SRL Ploiești, în contradictoriu cu pârâta SC S. SRL, prin care a solicitat plata sumei de 205.000 lei reprezentând daune interese ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale. În considerentele sentinței s-a reținut că între pârâtă – în calitate de furnizor și reclamantă în calitate de beneficiar s-au încheiat 4 contracte de vânzare-cumpărare prin care s-au stabilit condițiile vânzării, fiind inserată și a doua clauză penală în care s-a stabilit cu anticipație cuantumul sumei cu titlu de prejudiciu cauzat beneficiarului în caz de nerespectare a obligațiilor de către furnizor.

S-a mai reținut că marfa aferentă celor 4 contracte de vânzare-cumpărare a fost integral furnizată însă cu o întârziere ce a variat de la contract la contract, în condițiile în care ridicarea produselor era în sarcina reclamantei, care avea obligația să facă dovada culpei furnizorului. Constatându-se că reclamanta – căreia îi revenea sarcina probei – nu a dovedit nici existența prejudiciului material în patrimoniul său și nici legătura de cauzalitate între fapta culpabilă a pârâtei și prejudiciu, instanța a apreciat că nu sunt întrunite elementele pentru operarea clauzei penale inserată de părți în contracte. Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței a fost respins ca nefondat, iar apelul incident declarat de pârâtă împotriva aceleiași sentințe a fost respins ca inadmisibil prin decizia nr. 149 din 20 noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut aceeași situație de fapt și a constatat că prin convențiile încheiate între părți nu s-a convenit locul predării obiectului contractelor și nici asupra regulilor speciale privind cheltuielile de ridicare a acestuia, fiind incidente regulile generale în materie, reglementate de art. 1104 C. civ. și art. 1317 C. civ. De asemenea, s-a reținut că livrarea produselor s-a făcut la un depozit al pârâtei, reclamanta fiind cea care asigura transportul acestora însă în lipsa oricărei dovezi din care să rezulte că, deși s-a prezentat la depozitul pârâtei la datele stipulate în contracte, pârâta nu i-a pus la dispoziție produsele. În consecință, Curtea a constatat că prezumția de culpă a debitoarei este înlăturată prin faptul ridicării produselor de către reclamantă fără a formula obiecțiuni cu privire la termenele și cantitățile predate.

În ceea ce privește cererea de aderare la apel formulată de pârâta s-a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile art. 293 C. proc. civ., netinzându-se la schimbarea hotărârii primei instanțe. Împotriva deciziei, ambele părți au declarat recurs. Recurenta-reclamantă și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., susținând în esență următoarele: Decizia este dată cu încălcarea art. 295 alin. (2) C. proc. civ. în condițiile în care, în practicaua deciziei s-a menționat că probele în completarea probatoriilor au fost respinse, iar în considerente s-a reținut că nu s-au administrat probe din care să rezulte temeinicia susținerilor sale. Decizia conține considerente străine de natura litigiului, întrucât în cauză nu s-a pus problema obligației de transport ori a locului predării mărfii, ci livrării cu întârziere și a unor cantități mai reduse decât cele convenite.

Instanța de apel a constatat incidența prevederilor art. 1082 C. civ., care instituie o prezumție de culpă, în executarea obligației de livrare dar pe care o înlătură printr-o prezumție relativă justificată prin lipsa unei corespondențe scrise între părți, inventând o obligație în sarcina reclamantei – aceea de a formul obiecțiuni pentru livrările făcute în mod necorespunzător. Recurenta susține că raționamentul instanței este eronat și contradictoriu în contextul în care se reține că, chiar dacă există un prejudiciu acesta i-ar fi imputabil ei. În loc să se aplice prevederile art. 1082 C. civ., precum și clauza penală din contract, instanța de apel s-a mulțumit să constate că în cauză nu sunt întrunite cerințele răspunderii civile delictuale, făcând o confuzie nepermisă între cele două instituții.

Pe lângă prejudiciul dat de cheltuielile suplimentare de transport, recurenta susține și un alt prejudiciu rezultat din livrările efectuate peste termenele contractuale și din degradarea mărfii. Recurenta-pârâtă a criticat decizia, susținând că nu s-au acordat cheltuielile de judecată, cu toate că acestea au fost dovedite și solicitate. Recursul reclamantei este nefondat pentru următoarele considerente. Contrar celor susținute de recurentă, în cauză nu se poate reține o încălcare a dispozițiilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ. - potrivit cu care instanța va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi, în condițiile art. 292, dacă considră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei.

Conform dispozițiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ. – părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare instanța, putând încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri. Potrivit prevederilor textelor evocate rezultă că instanța de apel este datoare a se raporta la dovezile și apărările invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului, având posibilitatea de a administra probe noi sau de a dispune completarea probelor de la prima instanță dacă necesitatea acestora rezultă din dezbateri. În cauză, se constată că apelanta a indicat prin cererea de apel ca probe pe acelea cu înscrisuri, martori și orice alte probe a căror necesitate ar rezulta din dezbateri.

Se omite a se observa însă că este atributul instanței de apel în a aprecia asupra necesității, utilității și concludenței probei solicitate asupra soluționării cauzei. Or, această instanță a considerat motivat că proba cu expertiza contabilă și cea testimonială nu sunt utile cauzei, putându-se depune înscrisuri în demonstrarea faptului că pârâta nu și-ar fi îndeplinit obligațiile contractuale. Cum rolul instanței de recurs se limitează la analizarea doar a aspectelor de nelegalitate, neputând să cenzureze aprecierile instanței de apel cu privire la stabilirea situației de fapt, aceasta fiind singura în măsură să aprecieze asupra utilității probelor solicitate asupra cauzei, criticile pe acest aspect nu pot fi primite.

Nici critica potrivit cu care decizia ar conține considerente străine de natura pricinii nu poate fi primită, câtă vreme nu se arăta în concret în ce au constat acestea. Decizia nu conține nici considerente contradictorii sub aspectul prejudiciului. Raționamentul instanței respectă logica juridică, reținându-se în mod clar că, chiar dacă prin actele emise se constată întârzieri în livrarea produselor, acestea nu sunt de natură a dovedi culpa pârâtei în exeutarea obligației de predare, mai ales în situația în care transportul produselor revenea reclamantei. Recurenta este în eroare și atunci când susține – fără a dezvolta – că instanța de apel ar fi analizat în cauză, condițiile răspunderii delictuale, făcând confuzie între răspunderea contractuală și cea delictuală.

Din considerentele deciziei rezultă în mod explicit că obiectul analizei instanțelor a constat în convențiile părților. Cu privire la ultimul aspect sesizat, acela al prejudiciu se constată că nu reprezintă un veritabil motiv de nelegalitate, vizând mai degrabă situația de fapt, neputând face obiectul cenzurii instanței de recurs. Cu privire la recursul declarat de pârâta SC S. SRL și care vizează doar aspectul cheltuielilor de judecată, în condițiile în care nu se invocă niciun motiv de nelegalitate dintre cele reglementate de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., Înalta Curte va da eficiență prevederilor art. 3021 lit. c) C. proc. civ. În consecință, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantei și va constata nulitatea cererii de recurs a pârâtei, conform art. 3021 lit. c) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC C.L. SRL Ploiești împotriva deciziei nr. 149 din 20 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Constată nulitatea cererii de recurs formulată de pârâta SC S. SA Sibiu împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2010.