ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1269/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1269/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin sentința civilă nr. 3453 din 9 decembrie 2008 Curtea de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamata SC E.B.G. SA

în contradictoriu cu pârâta C.N.V.M., pe care a obligat-o la plata sumei de

57.722,89 lei, cu titlu de daune materiale.

A fost respinsă cererea de acordare a daunelor morale și a fost

obligată pârâta la plata sumei de 500 lei către reclamantă cu

titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond

a reținut, în esență, următoarele:

Reclamanta a demonstrat că pârâta a emis mai multe acte administrative

anulate irevocabil de instanțele de judecată, care au avut ca efect prejudicierea

sa.

Au fost examinate de instanță, din perspectiva efectelor

prejudiciabile produse, Ordonanța nr. 149/1999 prin care C.N.V.M. a

suspendat autorizația de funcționare a reclamantei pe o perioadă

de 90 de zile și Ordonanța nr. 294/2000 prin care aceeași pârâtă

a retras autorizația de funcționare a reclamantei, cu obligația lichidării,

în termen de 30 de zile a conturilor în numerar ale clienților sau transferării

valorilor mobiliare din conturile clienților la registrele independente.

Concluzia fondului a fost în sensul că fapta ilicită a pârâtei

a avut o formă continuă, materializându-se prin acte și fapte cu

impact asupra societății, determinând în final ieșirea fortuită

a acesteia de pe piața tranzacțiilor mobiliare.

Pentru cuantificarea prejudiciului, la cererea reclamantei și pe

baza obiectivelor fixate de aceasta, instanța a dispus efectuarea unei

expertize contabile, ale cărei concluzii au fundamentat soluția pronunțată.

Suplimentarea obiectivelor expertizei contabile după

încuviințarea acesteia, precum și solicitarea de a fi obligată

pârâta și la plata dobânzii legale, nu au fost avute în vedere de instanță,

cu motivarea că au fost tardiv formulate.

Referitor la criteriul avut în vedere de expertul contabil pentru stabilirea

prejudiciului înregistrat de societate, care s-a bazat pe utilizarea indicatorilor

sintetici pentru sectoarele economiei naționale, Curtea de apel a apreciat

că această modalitate de calcul este echitabilă, în

condițiile în care indicii bursieri comunicați de BVB și BET, la

care pârâta face trimitere, nu pot fi aplicați, nefiind determinată

valoarea portofoliului. A mai reținut că dacă ar primi punctul

de vedere al C.N.V.M., potrivit căruia nu se poate contoriza prejudiciul

în raport de evoluția indicilor bursieri, s-ar ajunge la concluzia că

reclamanta nu a suferit nicio daună, ceea ce este inacceptabil.

În privința capătului de cerere referitor la daunele morale

solicitate în cuantum de 400.000 lei, Curtea de apel și-a motivat

soluția adoptată prin lipsa oricăror dovezi și prin

constatarea că satisfacția câștigării procesului de

față reprezintă în sine o reparație morală

adecvată.

Pe parcursul soluționării cauzei, prin încheierea

interlocutorie pronunțată la data de 22 mai 2006, s-a respins excepția

de prescripție a dreptului material la acțiune, cu motivarea că sub

imperiul Legii nr. 29/1990, termenul de prescripție pentru cererea de

despăgubiri este de 3 ani și curge de la data la care reclamantul a cunoscut

întinderea pagubei, acțiunea fiind înregistrată în interiorul acestui

termen.

Împotriva sentinței Curții de apel a declarat recurs, în

termen legal, reclamanta SC E.B.G. SA, formulând critici pe care le-a încadrat în

motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., precum și în dispozițiile cu caracter general cuprinse în art.

304

1

C. proc. civ.

Recurenta susține în esență că:

1) Instanța de fond nu a înțeles care este obiectul

acțiunii, limitându-l artificial

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta afirmă că a solicitat

stabilirea întinderii prejudiciului pe care l-a suferit prin punerea în

practică a actelor administrative emise de pârâtă și anulate irevocabil

de instanțele judecătorești.

Instanța s-a limitat numai la ceea ce s-a cerut inițial, „e

adevărat cu o anumită stângăcie”, și nu a obligat pârâta la

acoperire integrală a prejudiciului suferit, reținând eronat că

paguba se limitează doar la deprecierea unor pachete de acțiuni.

2) Curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii

Recurenta critică în cuprinsul acestui motiv hotărârea

atacată sub trei aspecte:

(a) - instanța nu a aplicat dispozițiile art. 212 alin. (1) C.

proc. civ., în sensul că deși existau temeiuri consistente nu a dispus

completarea expertizei;

(b) - instanța a interpretat eronat legea în privința cererii

de acordare a dobânzilor legale, cererea fiind introdusă înaintea dezbaterilor

în fond;

(c) - instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 274 C.

proc. civ., prin aceea că a omis acordarea cheltuielilor pe care reclamanta

le-a făcut cu timbrajul și cu onorariul de expert.

3) Probatoriul administrat de instanța de fond este incomplet

Recurenta consideră că prima instanță a refuzat

nelegal completarea probatoriului, fiind sub presiunea vechimii dosarului, ceea

ce a determinat analizarea cu superficialitate a pretențiilor reclamantei.

Pentru clarificarea situației de fapt și în vederea stabilirii

întinderii reale a prejudiciului, recurenta a solicitat casarea sentinței

cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Recursul declarat de pârâta C.N.V.M. vizează atât sentința

prin care s-a soluționat fondului cauzei, cât și încheierea pronunțată

la data de 22 mai 2006.

În esență, pârâta formulează următoarele motive de

recurs:

1) Hotărârea fondului este pronunțată cu încălcarea prevederilor

art. 1 din Legea nr. 29/1990, în condițiile în care nu există o

legătură cauzală între actele administrative anulate și

prejudiciul pretins.

Analizând punctual impactul Ordonanțelor nr. 149/1999 și 294/2000

asupra activității reclamantei, recurenta ajunge la concluzia că

erodarea acțiunilor ca urmare a imposibilității de vânzare în

intervalul aprilie 1999 – decembrie 2000, nu are nicio legătură cu cele

două acte administrative anulate de instanțele de judecată.

2) Prima instanță a soluționat greșit excepția

de prescripție a dreptului material la acțiune.

La acest punct, recurenta arată că, teoretic, procesul de

erodare a acțiunilor a debutat în chiar prima zi de indisponibilizare

forțată a portofoliului de acțiuni al reclamantei, moment de la

care a început să curgă și termenul de prescripție.

Recurenta indică data de 15 august 2003 ca moment la care s-a împlinit

termenul de prescripție, în raport de care introducerea acțiunii în

anul 2004 s-a realizat cu depășirea termenului legal.

3) Expertiza contabilă este lipsită de temei legal și științific.

Recurenta consideră că lucrarea de specialitate dispusă de

instanța de fond putea fi efectuată numai de către un expert

evaluator înscris în registrul public al Comisiei Naționale a Valorilor

Mobiliare, conform prevederilor art. 5 alin. (1) pct. 16 din regulamentul

C.N.V.M. nr. 5/2006 privind registrul public al C.N.V.M..

Referitor la conținutul raportului de expertiză, recurenta

afirmă că acesta nu are o bază științifică,

întrucât valoarea și evoluția unui portofoliu de acțiuni nu se raportează

sub nicio formă la indicele prețurilor de consum, acțiunile, ca

valori mobiliare, nefăcând parte din categoria bunurilor de larg consum.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința atacată prin prisma recursurilor declarate de

părți, a concluziilor scrise formulate, cât și sub toate aspectele,

în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată

că se impune modificarea acesteia în parte, ca efect al admiterii

recursului reclamantei, în limitele și pentru considerentele expuse în

continuare.

Prin acțiunea înregistrată la data de 27 octombrie 2004 la Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, reclamanta SC E.B.G. SA a

solicitat obligarea pârâtei C.N.V.M. la plata sumei de 1.200.000.000 lei

(120.000 ron) cu titlu de daune materiale și 4.000.000.000 lei (400.000

ron) cu titlu de daune morale pentru prejudiciul produs ca urmare a emiterii ordonanțelor

nr. 149/1999 și nr. 294/2000.

Cauza cererii de chemare în judecată, indicată de

reclamantă, a constituit-o art. 998 C. civ. Din modul confuz de prezentare

a condițiilor răspunderii delictuale nu rezultă cu precizie, în

privința faptei ilicite, toate actele administrative care au condus la

decuplarea reclamantei de la sistemele de tranzacționare și la

excluderea sa din Asociația Bursei de Valori București ori din

Asociația Națională a Societăților de Valori

Mobiliare. Totuși, se poate deduce că pe lângă cele două ordonanțe

indicate și în baza lor, în perioada anilor 1999-2004, pârâta a întreprins

mai multe acțiuni care au condus la scoaterea reclamantei de pe piața

valorilor mobiliare.

Prin încheierea pronunțată la data de 26 septembrie 2005,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția necompetenței funcționale a Secției civile și

a trimis cauza la Secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări

sociale, contencios administrativ și fiscal a aceluiași tribunal,

indicând în considerente dispozițiile art. 11 și art. 12 din Legea

nr. 29/1990.

La rândul său, această din urmă secție și-a

declinat competența în favoarea Curții de Apel București, secția

contencios administrativ și fiscal, considerând că sunt incidente dispozițiile

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, instanța competentă în cauză, a

tranșat în mod corect chestiunea legii aplicabile, stabilind că în raport

de momentul declanșării litigiului și de dispoziția

tranzitorie cuprinsă în art. 27 din Legea nr. 554/2004, în pricina de

față sunt incidente dispozițiile Legii nr. 29/1990 a contenciosului

administrativ.

a) Referitor la excepția prescripției dreptului material la

acțiune

Această

excepție de fond, reiterată în recurs de recurenta-pârâtă C.N.V.M.,

în cadrul motivului 3.2) va fi soluționată cu prioritate, în raport

de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor

art. 12 din Legea nr. 29/1990:

„În cazul în

care cel vătămat a cerut anularea actului administrativ,

fără a cere în același timp și despăgubiri, întinderea

pagubei nefiindu-i cunoscută la data judecării acțiunii în

anulare, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubiri curge

de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea

pagubei”.

Recurenta-pârâtă

consideră că momentul în are recurenta-reclamantă a cunoscut întinderea

pagubei coincide cu data emiterii Ordonanței C.N.V.M. nr. 294 din 15

august 2000, dată în raport de care calculează termenul de

prescripție de drept comun de 3 ani și ajunge la concluzia că

acțiunea este prescrisă.

Această abordare

este simplistă.

În intervalul de

timp cuprins între data de 27 aprilie 1999 (data emiterii Ordonanței nr.

149) și data de 11 mai 2004 (data emiterii Deciziei C.N.V.M. nr. 2281 din 11

mai 2004 prin care se stabilește că autorizația de

funcționare a SC E.B.G. SA „nu mai produce efecte”) C.N.V.M. a emis mai

mute acte și a întreprins mai multe demersuri care au limitat sau chiar

blocat activitatea societății.

Foarte

relevantă în această privință este poziția

exprimată de C.N.V.M. prin adresa nr. 7/7816 din 29 mai 2003, când comunică

S.V.M.P.T. SA, terță societate aflată în Piața de Capital –

căreia recurenta-reclamantă i se adresase pentru a-i tranzacționa

acțiunile aflate în plin proces de erodare – că „acțiunile deținute

de S.V.M.E.B.G. SA în portofoliul propriu au fost restricționate la tranzacționare;

precizăm că Ordonanța nr. 215/1999 este în continuare în

vigoare” (fila 22, dosar T B, secția a IV-a civilă). Or, la data

respectivă Ordonanța nr. 149/1999 a C.N.V.M., care constituia temeiul

emiterii Ordonanței nr. 215/1999, de restricționare a activității

societății recurente numai la operațiuni de restituire a

acțiunilor și/sau sumelor datorate clienților ale căror acțiuni

au fost tranzacționate la Ordinul S.V.M.V.V. (filele 33-34, dosar T B, secția

a IV-a civilă), era irevocabil anulată. În plus, considerentele Deciziei

nr. 3607 din 12 noiembrie 2001 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția contencios administrativ și fiscal,

pronunțată în cauza respectivă erau clare în sensul că

recurenta-reclamantă nu a încălcat regulile de evidență

prevăzute în Legea nr. 52/1994 și Regulamentul nr. 3/1998 ori

regulile de practică onestă ci, dimpotrivă, „C.N.V.M. a

transferat nejustificat culpa de la V.V. SA către recurentă”.

Ca urmare,

Înalta Curte constată că termenul de prescripție a dreptului

material la acțiune a început să curgă de la data de 11 mai 2004,

când recurenta-reclamantă, în lipsa autorizației de funcționare

își putea cuantifica prejudiciul suferit.

Raportat la acest

moment acțiunea este formulată în termenul de prescripție de 3

ani, de drept comun, reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind

prescripția extinctivă și chiar și în termenul de prescripție

de 1 an, dedus de o parte semnificativă a doctrinei și

jurisprudenței din interpretarea sistematică a dispozițiilor

art. 5 și art. 12 din Legea nr. 29/1990.

b) Analiza legăturii

de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu

În cuprinsul motivului

3.1) recurenta C.N.V.M. dezvoltă ideea potrivit căreia nu există

o legătură de tip „cauză-efect” între actele administrative

anulate de instanțele judecătorești și prejudiciul pretins.

Acest motiv de

recurs este vădit nefondat.

Cum s-a arătat

anterior, C.N.V.M. a emis, în principal, două acte administrative:

Ordonanța nr. 149 din 27 aprilie 1999 și Ordonanța nr. 249 din 15

august 2000 prin care, practic, a determinat-o pe cealaltă recurentă să

iasă de pe piața valorilor mobiliare.

Dacă

efectul imediat al primei ordonanțe a constat în suspendarea pe o

perioadă de 90 de zile a autorizației de funcționare și

obligarea societății de valori mobiliare „să restituie proprietarilor

valorile mobiliare tranzacționate fără consimțământul

acestora sau să-i despăgubească pentru pierderile cauzate prin

fapta sa”, subsecvent acestui prim act administrativ au fost întreprinse

demersuri pentru restricționarea în continuare a activității.

Cea de-a doua ordonanță indicată a vizat retragerea

autorizației de funcționare a recurentei-reclamante cu obligația

corelativă în sarcina acesteia de a efectua „lichidarea conturilor în

numerar ale clienților săi și/sau efectuarea transferurilor valorilor

mobiliare din conturile clienților la registrele independente”.

Ambele

ordonanțe au fost irevocabil anulate prin hotărâri

judecătorești.

Ordonanța

nr. 149/1999 a Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare a fost anulată

prin Decizia nr. 3607 din 12 noiembrie 2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, iar

Ordonanța nr. 294/2000 prin sentința civilă nr. 1092 din 5

septembrie 2001 a Curții de Apel București, secția contencios

administrativ, irevocabilă prin respingerea recursului Comisiei

Naționale a Valorilor Mobiliare .

Prin urmare,

după cum bine a reținut judecătorul fondului, legătura de cauzalitate

dintre actele administrative nelegale și prejudiciul pretins rezultă

ex re, din chiar dispozițiile cuprinse în actele administrative nelegale.

De altfel, în privința

existenței legăturii de cauzalitate analizate, instanța

supremă s-a mai pronunțat în cauza soluționată prin Decizia

nr. 3604 din 25 iunie 2009, când a constatat că directorul general al SC

E.B.G. SA trebuie dezdăunat ca urmare a anulării Ordonanței

C.N.V.M. nr. 150 din 27 aprilie 1999 prin care a fost sancționat pentru fapte

similare celor reținute în Ordonanța C.N.V.M. nr. 149 din 27 aprilie 1999

și nu există motive pentru a se îndepărta de această jurisprudență.

c) Stabilirea

întinderii prejudiciului.

Pentru

cuantificarea prejudiciului material pe care l-a suferit

recurenta-reclamantă, la solicitarea acesteia, instanța fondului a

încuviințat, în baza art. 201 C. proc. civ. efectuarea unei expertize contabile.

Dată

fiind modalitatea inconsecventă în care recurenta-reclamantă

și-a prezentat pagubele înregistrate, instanța i-a solicitat să indice

în scris obiectivele expertizei încuviințate (încheierea de la 5 martie 2007,

fila 100, dosar C.A.B.).

Răspunzând

dispoziției instanței, recurenta-reclamantă a indicat expertului

contabil să determine „întinderea eventualului prejudiciu material constând

în diferența dintre venitul realizat de reclamantă la data emiterii ordonanței

nr. 149/1999 și venitul (profitul) obținut ulterior emiterii ordonanței

până la 3 decembrie 2003 și care au fost consecințele emiterii ordonanței”

(fila 103, dosar C.A.B.).

Acesta a fost

obiectivul comunicat expertului contabil iar concluziile raportului au fost în

sensul că: „Prin emiterea Ordonanței nr. 149/1999 s-a blocat

activitatea societății, rezultând pierderi din degradarea

acțiunilor aflate în portofoliul propriu. Prejudiciul s-a stabilit la suma

de 57.722,89 ron”.

Abia la data

de 8 ianuarie 2008 (fila 121, dosar C.A.B.), recurenta-reclamantă,

după ce arată că „nu are nicio obiecție privind modul de determinare

a pagubelor și a cuantumului acestora”, sesizează că a

greșit luând ca reper data de 3 decembrie 2003, când, de fapt,

acțiunile au rămas blocate și asupra lor a acționat în

continuare inflația până la data de 14 iunie 2004 și

solicită completarea expertizei.

Acest mod de a

conduce procesul, în condițiile în care partea beneficia de asistența

juridică a unui avocat, nu poate fi imputat instanței de judecată

al cărei rol activ, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în cauza de

față nu poate fi pus la îndoială. Instanța de judecată

nu putea acționa ca al doilea avocat al părții, cu atât mai mult

cu cât durata mare de timp solicitată de expert pentru efectuarea

lucrării ar fi permis completarea obiectivelor în interiorul acestui interval,

în condițiile art. 138 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., de care însă

recurenta-reclamantă nu s-a prevalat.

Și

criticile formulate de recurenta C.N.V.M. la adresa raportului de

expertiză sunt nefondate.

În

esență, această recurentă combate lucrarea efectuată

sub două aspecte, unul formal: expertul contabil nu avea abilitarea

legală de a efectua o expertiză de tipul celei dispuse și unul

de fond: indicele prețurilor de consum nu poate constitui un reper pentru

evaluarea prejudiciului.

Referitor la

prima obiecție, Înalta Curte observă că în accepțiunea

C.N.V.M. singurii experți cu competență recunoscută în materie

ar fi experții evaluatori înscriși în registrul public al C.N.V.M. Această

opinie nu are suport legal, câtă vreme art. 201 C. proc. civ. coroborat cu

art. 24 alin. (2) și art. 33 lit. b) din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea

activității de expertiză tehnică judiciară și

extrajudiciară conduc univoc la concluzia că expertizele contabile judiciare

se efectuează numai de experți contabili atestați în

condițiile legii, care figurează pe lista experților sau

specialiștilor care pot efectua expertize judiciare aflată în

evidența Birourilor locale pentru expertize judiciare tehnice și contabile.

De altfel

această critică a fost invocată pentru prima oară în

recurs, așa încât coroborând dispozițiile art. 212 alin. (2) C. proc.

civ. cu art. 108 alin. (3) C. proc. civ. se ajunge la concluzia că C.N.V.M.

era decăzută din dreptul de a mai invoca pretinsa nulitate a

raportului de expertiză contabilă.

În fine, nici critica

de fond a expertizei contabile nu este justificată.

Judecătorul

Curții de apel a explicat convingător că indicii pieței de capital

țin cont de capitalizarea bursieră, determinată ca produs între

prețul acțiunilor cotate și numărul acțiunilor emise

de societățile luate în considerare. Modul de calcul al prejudiciului

cauzat recurentei-reclamante s-a bazat pe utilizarea indicatorilor sintetici

pentru sectoarele economiei naționale, aceasta fiind una dintre posibilitățile

de evaluare.

Pentru a

determina cuantumul daunelor prin blocarea acțiunilor de la tranzacționare,

s-a aplicat la valoarea acțiunilor existente în portofoliu la data de 30

aprilie 1999 indicele total al prețurilor de consum pentru perioada aprilie

1999 – decembrie 2003. Din această valoare s-a scăzut suma

obținută efectiv din tranzacționarea acțiunilor, rezultând o

diferență de 46.993,47 lei. La această valoare s-a adăugat valoarea

corespunzătoare acțiunilor intrate în procedura de reorganizare, care

s-a pierdut, în cuantum de 10.729,42 lei, rezultând o daună materială

totală de 57.722, 89 lei.

Distinct de aspectele

analizate, Înalta Curte mai observă că recurenta-pârâtă C.N.V.M.

nu a propus o metodă alternativă de calcul a prejudiciului și

nici nu a încercat o estimare a acestuia, pentru a da instanței de recurs

posibilitatea unei analize comparative, ci doar a exclus, din principiu, ideea că

recurentei-reclamante i se cuvin despăgubiri.

d) Referitor

la daunele morale.

Curtea de apel

a stabilit în mod legal că prejudiciul de imagine invocat a fost reparat echitabil

prin efectul hotărârilor judecătorești favorabile pronunțate

în cauzele prezentate anterior, ca și în prezentul litigiu. Această

soluție este în acord cu jurisprudența constantă a Curții Europene

a Drepturilor Omului (relevată, de ex., în cauza Cumpănă și

Mazăre c. România) și ca urmare va fi păstrată de instanța

de recurs.

e) Referitor

la cererea de acordare a dobânzii legale

Curtea de apel

a considerat în mod greșit că cererea de acordare a dobânzii legale,

formulată prin „Precizările” depuse la data de 4 noiembrie 2008 este o

cerere modificatoare tardivă.

În realitate,

prin această solicitare, recurenta-reclamantă și-a majorat

„câtimea obiectului cererii”, încadrându-se în dispozițiile art. 132 alin.

(2) pct. 2 C. proc. civ., text în raport de care cererea apare ca fiind legal formulată.

Prin urmare,

în temeiul art. 1088 alin. (2) C. civ. va fi obligată C.N.V.M. și la

plata dobânzii legale aferente sumei de 57.722,89 lei, începând cu data

înregistrării acțiunii și până la data plății

efective.

f) Referitor

la cheltuielile de judecată stabilite de prima instanță

Prima

instanță a obligat pârâta la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli

de judecată către reclamantă, reprezentând onorariul de avocat

acordat proporțional, potrivit art. 276 C. proc. civ., în măsura în

care a fost admisă acțiunea.

Susținerea

recurentei-reclamante în sensul că instanța de fond a omis să îi

acorde cheltuielile făcute cu expertiza și taxa de timbru sunt întemeiate

numai în parte.

Este real

că instanța a omis să acorde onorariul de expertiză, în

cuantum de 400 lei, cuvenit recurentei în baza art. 274 alin. (2) C. proc. civ.

În

privința taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar recurenta nu

poate pretinde întreaga sumă plătită cu acest titlu: 3.365 lei

întrucât nu datora, potrivit art. 3 lit. m) din Legea nr. 146/1997 și art.

2 din O.G. nr. 32/1995 decât suma de 39,3 lei. Diferența până la suma

efectiv plătită nu era datorată, recurenta-reclamantă achitând-o

din eroare la introducerea acțiunii, ca urmare a calificării greșite

a naturii cererii de chemare în judecată și poate fi restituită

plătitorului în condițiile art. 23 din Legea nr. 146/1997.

legal al soluției instanței de recurs

Pentru toate

considerentele expuse la pct. II.1 în temeiul art. 14-15 din Legea nr. 29/1990

coroborate cu art. 312 alin. (2)-(3) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9

C. proc. civ. se va admite recursul declarat de reclamanta SC E.B.G. SA și

se va modifica, în parte, sentința atacată, în sensul că va fi

obligată pârâta și la plata dobânzii legale aferente sumei de 57.722,89

lei, începând cu data de 27 octombrie 2004 până la data plății

efective, precum și la plata sumei de 940 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Vor fi menținute

celelalte dispoziții ale sentinței.

Constatând că

niciunul dintre motivele recursului formulat de C.N.V.M. nu este fondat, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

În temeiul

art. 274 raportat la art. 276 C. proc. civ., va fi obligată recurenta C.N.V.M.

la plata sumei de 1.000 lei către recurenta reclamanta SC E.B.G. SA, cu

titlu de cheltuieli de judecată, în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC E.B.G. SA București împotriva sentinței

civile nr. 3453 din data de 9 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică,

în parte, sentința, în sensul că obligă pârâta C.N.V.M. și

la plata dobânzii legale aferente sumei de 57.722,89 lei începând cu data de 27

octombrie 2004 până la data plății efective.

Obligă

pârâta la plata sumei de 940 lei cheltuieli de judecată către

reclamantă.

Menține

celelalte dispoziții ale sentinței.

Respinge

recursul declarat de recurenta-pârâtă C.N.V.M. împotriva aceleiași sentințe,

ca nefondat.

Obligă

recurenta-pârâtă C.N.V.M. la plata cheltuielilor de judecată în

sumă de 1.000 lei către recurenta-reclamantă

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 4 martie 2010.