ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1269/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 3453 din 9 decembrie 2008 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamata SC E.B.G. SA în contradictoriu cu pârâta C.N.V.M., pe care a obligat-o la plata sumei de 57.722,89 lei, cu titlu de daune materiale. A fost respinsă cererea de acordare a daunelor morale și a fost obligată pârâta la plata sumei de 500 lei către reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Reclamanta a demonstrat că pârâta a emis mai multe acte administrative anulate irevocabil de instanțele de judecată, care au avut ca efect prejudicierea sa.

Au fost examinate de instanță, din perspectiva efectelor prejudiciabile produse, Ordonanța nr. 149/1999 prin care C.N.V.M. a suspendat autorizația de funcționare a reclamantei pe o perioadă de 90 de zile și Ordonanța nr. 294/2000 prin care aceeași pârâtă a retras autorizația de funcționare a reclamantei, cu obligația lichidării, în termen de 30 de zile a conturilor în numerar ale clienților sau transferării valorilor mobiliare din conturile clienților la registrele independente. Concluzia fondului a fost în sensul că fapta ilicită a pârâtei a avut o formă continuă, materializându-se prin acte și fapte cu impact asupra societății, determinând în final ieșirea fortuită a acesteia de pe piața tranzacțiilor mobiliare.

Pentru cuantificarea prejudiciului, la cererea reclamantei și pe baza obiectivelor fixate de aceasta, instanța a dispus efectuarea unei expertize contabile, ale cărei concluzii au fundamentat soluția pronunțată. Suplimentarea obiectivelor expertizei contabile după încuviințarea acesteia, precum și solicitarea de a fi obligată pârâta și la plata dobânzii legale, nu au fost avute în vedere de instanță, cu motivarea că au fost tardiv formulate. Referitor la criteriul avut în vedere de expertul contabil pentru stabilirea prejudiciului înregistrat de societate, care s-a bazat pe utilizarea indicatorilor sintetici pentru sectoarele economiei naționale, Curtea de apel a apreciat că această modalitate de calcul este echitabilă, în condițiile în care indicii bursieri comunicați de BVB și BET, la care pârâta face trimitere, nu pot fi aplicați, nefiind determinată valoarea portofoliului.

A mai reținut că dacă ar primi punctul de vedere al C.N.V.M., potrivit căruia nu se poate contoriza prejudiciul în raport de evoluția indicilor bursieri, s-ar ajunge la concluzia că reclamanta nu a suferit nicio daună, ceea ce este inacceptabil. În privința capătului de cerere referitor la daunele morale solicitate în cuantum de 400.000 lei, Curtea de apel și-a motivat soluția adoptată prin lipsa oricăror dovezi și prin constatarea că satisfacția câștigării procesului de față reprezintă în sine o reparație morală adecvată. Pe parcursul soluționării cauzei, prin încheierea interlocutorie pronunțată la data de 22 mai 2006, s-a respins excepția de prescripție a dreptului material la acțiune, cu motivarea că sub imperiul Legii nr. 29/1990, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubiri este de 3 ani și curge de la data la care reclamantul a cunoscut întinderea pagubei, acțiunea fiind înregistrată în interiorul acestui termen.

2. Recursul declarat de SC E.B.G. SA Împotriva sentinței Curții de apel a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC E.B.G. SA, formulând critici pe care le-a încadrat în motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., precum și în dispozițiile cu caracter general cuprinse în art. 304 1 C. proc. civ. Recurenta susține în esență că: 1) Instanța de fond nu a înțeles care este obiectul acțiunii, limitându-l artificial În dezvoltarea acestui motiv, recurenta afirmă că a solicitat stabilirea întinderii prejudiciului pe care l-a suferit prin punerea în practică a actelor administrative emise de pârâtă și anulate irevocabil de instanțele judecătorești. Instanța s-a limitat numai la ceea ce s-a cerut inițial, „e adevărat cu o anumită stângăcie”, și nu a obligat pârâta la acoperire integrală a prejudiciului suferit, reținând eronat că paguba se limitează doar la deprecierea unor pachete de acțiuni.

2) Curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a legii Recurenta critică în cuprinsul acestui motiv hotărârea atacată sub trei aspecte: (a) - instanța nu a aplicat dispozițiile art. 212 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că deși existau temeiuri consistente nu a dispus completarea expertizei; (b) - instanța a interpretat eronat legea în privința cererii de acordare a dobânzilor legale, cererea fiind introdusă înaintea dezbaterilor în fond; (c) - instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 274 C. proc. civ., prin aceea că a omis acordarea cheltuielilor pe care reclamanta le-a făcut cu timbrajul și cu onorariul de expert. 3) Probatoriul administrat de instanța de fond este incomplet Recurenta consideră că prima instanță a refuzat nelegal completarea probatoriului, fiind sub presiunea vechimii dosarului, ceea ce a determinat analizarea cu superficialitate a pretențiilor reclamantei.

Pentru clarificarea situației de fapt și în vederea stabilirii întinderii reale a prejudiciului, recurenta a solicitat casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. 3. Recursul declarat de C.N.V.M. Recursul declarat de pârâta C.N.V.M. vizează atât sentința prin care s-a soluționat fondului cauzei, cât și încheierea pronunțată la data de 22 mai 2006. În esență, pârâta formulează următoarele motive de recurs: 1) Hotărârea fondului este pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 29/1990, în condițiile în care nu există o legătură cauzală între actele administrative anulate și prejudiciul pretins. Analizând punctual impactul Ordonanțelor nr. 149/1999 și 294/2000 asupra activității reclamantei, recurenta ajunge la concluzia că erodarea acțiunilor ca urmare a imposibilității de vânzare în intervalul aprilie 1999 – decembrie 2000, nu are nicio legătură cu cele două acte administrative anulate de instanțele de judecată.

2) Prima instanță a soluționat greșit excepția de prescripție a dreptului material la acțiune. La acest punct, recurenta arată că, teoretic, procesul de erodare a acțiunilor a debutat în chiar prima zi de indisponibilizare forțată a portofoliului de acțiuni al reclamantei, moment de la care a început să curgă și termenul de prescripție. Recurenta indică data de 15 august 2003 ca moment la care s-a împlinit termenul de prescripție, în raport de care introducerea acțiunii în anul 2004 s-a realizat cu depășirea termenului legal. 3) Expertiza contabilă este lipsită de temei legal și științific. Recurenta consideră că lucrarea de specialitate dispusă de instanța de fond putea fi efectuată numai de către un expert evaluator înscris în registrul public al Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, conform prevederilor art. 5 alin. (1) pct. 16 din regulamentul C.N.V.M.

nr. 5/2006 privind registrul public al C.N.V.M.. Referitor la conținutul raportului de expertiză, recurenta afirmă că acesta nu are o bază științifică, întrucât valoarea și evoluția unui portofoliu de acțiuni nu se raportează sub nicio formă la indicele prețurilor de consum, acțiunile, ca valori mobiliare, nefăcând parte din categoria bunurilor de larg consum. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința atacată prin prisma recursurilor declarate de părți, a concluziilor scrise formulate, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impune modificarea acesteia în parte, ca efect al admiterii recursului reclamantei, în limitele și pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt și de drept relevante Prin acțiunea înregistrată la data de 27 octombrie 2004 la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, reclamanta SC E.B.G. SA a solicitat obligarea pârâtei C.N.V.M. la plata sumei de 1.200.000.000 lei (120.000 ron) cu titlu de daune materiale și 4.000.000.000 lei (400.000 ron) cu titlu de daune morale pentru prejudiciul produs ca urmare a emiterii ordonanțelor nr. 149/1999 și nr. 294/2000. Cauza cererii de chemare în judecată, indicată de reclamantă, a constituit-o art. 998 C. civ. Din modul confuz de prezentare a condițiilor răspunderii delictuale nu rezultă cu precizie, în privința faptei ilicite, toate actele administrative care au condus la decuplarea reclamantei de la sistemele de tranzacționare și la excluderea sa din Asociația Bursei de Valori București ori din Asociația Națională a Societăților de Valori Mobiliare.

Totuși, se poate deduce că pe lângă cele două ordonanțe indicate și în baza lor, în perioada anilor 1999-2004, pârâta a întreprins mai multe acțiuni care au condus la scoaterea reclamantei de pe piața valorilor mobiliare. Prin încheierea pronunțată la data de 26 septembrie 2005, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția necompetenței funcționale a Secției civile și a trimis cauza la Secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal a aceluiași tribunal, indicând în considerente dispozițiile art. 11 și art. 12 din Legea nr. 29/1990. La rândul său, această din urmă secție și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, considerând că sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, instanța competentă în cauză, a tranșat în mod corect chestiunea legii aplicabile, stabilind că în raport de momentul declanșării litigiului și de dispoziția tranzitorie cuprinsă în art. 27 din Legea nr. 554/2004, în pricina de față sunt incidente dispozițiile Legii nr. 29/1990 a contenciosului administrativ. a) Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune Această excepție de fond, reiterată în recurs de recurenta-pârâtă C.N.V.M., în cadrul motivului 3.2) va fi soluționată cu prioritate, în raport de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 29/1990: „În cazul în care cel vătămat a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, întinderea pagubei nefiindu-i cunoscută la data judecării acțiunii în anulare, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei”. Recurenta-pârâtă consideră că momentul în are recurenta-reclamantă a cunoscut întinderea pagubei coincide cu data emiterii Ordonanței C.N.V.M. nr. 294 din 15 august 2000, dată în raport de care calculează termenul de prescripție de drept comun de 3 ani și ajunge la concluzia că acțiunea este prescrisă. Această abordare este simplistă.

În intervalul de timp cuprins între data de 27 aprilie 1999 (data emiterii Ordonanței nr. 149) și data de 11 mai 2004 (data emiterii Deciziei C.N.V.M. nr. 2281 din 11 mai 2004 prin care se stabilește că autorizația de funcționare a SC E.B.G. SA „nu mai produce efecte”) C.N.V.M. a emis mai mute acte și a întreprins mai multe demersuri care au limitat sau chiar blocat activitatea societății. Foarte relevantă în această privință este poziția exprimată de C.N.V.M. prin adresa nr. 7/7816 din 29 mai 2003, când comunică S.V.M.P.T. SA, terță societate aflată în Piața de Capital – căreia recurenta-reclamantă i se adresase pentru a-i tranzacționa acțiunile aflate în plin proces de erodare – că „acțiunile deținute de S.V.M.E.B.G.

SA în portofoliul propriu au fost restricționate la tranzacționare; precizăm că Ordonanța nr. 215/1999 este în continuare în vigoare” (fila 22, dosar T B, secția a IV-a civilă). Or, la data respectivă Ordonanța nr. 149/1999 a C.N.V.M., care constituia temeiul emiterii Ordonanței nr. 215/1999, de restricționare a activității societății recurente numai la operațiuni de restituire a acțiunilor și/sau sumelor datorate clienților ale căror acțiuni au fost tranzacționate la Ordinul S.V.M.V.V. (filele 33-34, dosar T B, secția a IV-a civilă), era irevocabil anulată. În plus, considerentele Deciziei nr. 3607 din 12 noiembrie 2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în cauza respectivă erau clare în sensul că recurenta-reclamantă nu a încălcat regulile de evidență prevăzute în Legea nr. 52/1994 și Regulamentul nr. 3/1998 ori regulile de practică onestă ci, dimpotrivă, „C.N.V.M.

a transferat nejustificat culpa de la V.V. SA către recurentă”. Ca urmare, Înalta Curte constată că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a început să curgă de la data de 11 mai 2004, când recurenta-reclamantă, în lipsa autorizației de funcționare își putea cuantifica prejudiciul suferit. Raportat la acest moment acțiunea este formulată în termenul de prescripție de 3 ani, de drept comun, reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă și chiar și în termenul de prescripție de 1 an, dedus de o parte semnificativă a doctrinei și jurisprudenței din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 5 și art. 12 din Legea nr. 29/1990. b) Analiza legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu În cuprinsul motivului 3.1) recurenta C.N.V.M.

dezvoltă ideea potrivit căreia nu există o legătură de tip „cauză-efect” între actele administrative anulate de instanțele judecătorești și prejudiciul pretins. Acest motiv de recurs este vădit nefondat. Cum s-a arătat anterior, C.N.V.M. a emis, în principal, două acte administrative: Ordonanța nr. 149 din 27 aprilie 1999 și Ordonanța nr. 249 din 15 august 2000 prin care, practic, a determinat-o pe cealaltă recurentă să iasă de pe piața valorilor mobiliare. Dacă efectul imediat al primei ordonanțe a constat în suspendarea pe o perioadă de 90 de zile a autorizației de funcționare și obligarea societății de valori mobiliare „să restituie proprietarilor valorile mobiliare tranzacționate fără consimțământul acestora sau să-i despăgubească pentru pierderile cauzate prin fapta sa”, subsecvent acestui prim act administrativ au fost întreprinse demersuri pentru restricționarea în continuare a activității.

Cea de-a doua ordonanță indicată a vizat retragerea autorizației de funcționare a recurentei-reclamante cu obligația corelativă în sarcina acesteia de a efectua „lichidarea conturilor în numerar ale clienților săi și/sau efectuarea transferurilor valorilor mobiliare din conturile clienților la registrele independente”. Ambele ordonanțe au fost irevocabil anulate prin hotărâri judecătorești.

Ordonanța nr. 149/1999 a Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare a fost anulată prin Decizia nr. 3607 din 12 noiembrie 2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, iar Ordonanța nr. 294/2000 prin sentința civilă nr. 1092 din 5 septembrie 2001 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ, irevocabilă prin respingerea recursului Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare . Prin urmare, după cum bine a reținut judecătorul fondului, legătura de cauzalitate dintre actele administrative nelegale și prejudiciul pretins rezultă ex re, din chiar dispozițiile cuprinse în actele administrative nelegale. De altfel, în privința existenței legăturii de cauzalitate analizate, instanța supremă s-a mai pronunțat în cauza soluționată prin Decizia nr. 3604 din 25 iunie 2009, când a constatat că directorul general al SC E.B.G.

SA trebuie dezdăunat ca urmare a anulării Ordonanței C.N.V.M. nr. 150 din 27 aprilie 1999 prin care a fost sancționat pentru fapte similare celor reținute în Ordonanța C.N.V.M. nr. 149 din 27 aprilie 1999 și nu există motive pentru a se îndepărta de această jurisprudență. c) Stabilirea întinderii prejudiciului. Pentru cuantificarea prejudiciului material pe care l-a suferit recurenta-reclamantă, la solicitarea acesteia, instanța fondului a încuviințat, în baza art. 201 C. proc. civ. efectuarea unei expertize contabile. Dată fiind modalitatea inconsecventă în care recurenta-reclamantă și-a prezentat pagubele înregistrate, instanța i-a solicitat să indice în scris obiectivele expertizei încuviințate (încheierea de la 5 martie 2007, fila 100, dosar C.A.B.).

Răspunzând dispoziției instanței, recurenta-reclamantă a indicat expertului contabil să determine „întinderea eventualului prejudiciu material constând în diferența dintre venitul realizat de reclamantă la data emiterii ordonanței nr. 149/1999 și venitul (profitul) obținut ulterior emiterii ordonanței până la 3 decembrie 2003 și care au fost consecințele emiterii ordonanței” (fila 103, dosar C.A.B.). Acesta a fost obiectivul comunicat expertului contabil iar concluziile raportului au fost în sensul că: „Prin emiterea Ordonanței nr. 149/1999 s-a blocat activitatea societății, rezultând pierderi din degradarea acțiunilor aflate în portofoliul propriu. Prejudiciul s-a stabilit la suma de 57.722,89 ron”.

Abia la data de 8 ianuarie 2008 (fila 121, dosar C.A.B.), recurenta-reclamantă, după ce arată că „nu are nicio obiecție privind modul de determinare a pagubelor și a cuantumului acestora”, sesizează că a greșit luând ca reper data de 3 decembrie 2003, când, de fapt, acțiunile au rămas blocate și asupra lor a acționat în continuare inflația până la data de 14 iunie 2004 și solicită completarea expertizei. Acest mod de a conduce procesul, în condițiile în care partea beneficia de asistența juridică a unui avocat, nu poate fi imputat instanței de judecată al cărei rol activ, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în cauza de față nu poate fi pus la îndoială. Instanța de judecată nu putea acționa ca al doilea avocat al părții, cu atât mai mult cu cât durata mare de timp solicitată de expert pentru efectuarea lucrării ar fi permis completarea obiectivelor în interiorul acestui interval, în condițiile art. 138 alin. (1) pct. 3 C. proc.

civ., de care însă recurenta-reclamantă nu s-a prevalat. Și criticile formulate de recurenta C.N.V.M. la adresa raportului de expertiză sunt nefondate. În esență, această recurentă combate lucrarea efectuată sub două aspecte, unul formal: expertul contabil nu avea abilitarea legală de a efectua o expertiză de tipul celei dispuse și unul de fond: indicele prețurilor de consum nu poate constitui un reper pentru evaluarea prejudiciului. Referitor la prima obiecție, Înalta Curte observă că în accepțiunea C.N.V.M. singurii experți cu competență recunoscută în materie ar fi experții evaluatori înscriși în registrul public al C.N.V.M. Această opinie nu are suport legal, câtă vreme art. 201 C. proc.

civ. coroborat cu art. 24 alin. (2) și art. 33 lit. b) din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară conduc univoc la concluzia că expertizele contabile judiciare se efectuează numai de experți contabili atestați în condițiile legii, care figurează pe lista experților sau specialiștilor care pot efectua expertize judiciare aflată în evidența Birourilor locale pentru expertize judiciare tehnice și contabile. De altfel această critică a fost invocată pentru prima oară în recurs, așa încât coroborând dispozițiile art. 212 alin. (2) C. proc. civ. cu art. 108 alin. (3) C. proc. civ. se ajunge la concluzia că C.N.V.M. era decăzută din dreptul de a mai invoca pretinsa nulitate a raportului de expertiză contabilă.

În fine, nici critica de fond a expertizei contabile nu este justificată. Judecătorul Curții de apel a explicat convingător că indicii pieței de capital țin cont de capitalizarea bursieră, determinată ca produs între prețul acțiunilor cotate și numărul acțiunilor emise de societățile luate în considerare. Modul de calcul al prejudiciului cauzat recurentei-reclamante s-a bazat pe utilizarea indicatorilor sintetici pentru sectoarele economiei naționale, aceasta fiind una dintre posibilitățile de evaluare. Pentru a determina cuantumul daunelor prin blocarea acțiunilor de la tranzacționare, s-a aplicat la valoarea acțiunilor existente în portofoliu la data de 30 aprilie 1999 indicele total al prețurilor de consum pentru perioada aprilie 1999 – decembrie 2003. Din această valoare s-a scăzut suma obținută efectiv din tranzacționarea acțiunilor, rezultând o diferență de 46.993,47 lei.

La această valoare s-a adăugat valoarea corespunzătoare acțiunilor intrate în procedura de reorganizare, care s-a pierdut, în cuantum de 10.729,42 lei, rezultând o daună materială totală de 57.722, 89 lei. Distinct de aspectele analizate, Înalta Curte mai observă că recurenta-pârâtă C.N.V.M. nu a propus o metodă alternativă de calcul a prejudiciului și nici nu a încercat o estimare a acestuia, pentru a da instanței de recurs posibilitatea unei analize comparative, ci doar a exclus, din principiu, ideea că recurentei-reclamante i se cuvin despăgubiri. d) Referitor la daunele morale. Curtea de apel a stabilit în mod legal că prejudiciul de imagine invocat a fost reparat echitabil prin efectul hotărârilor judecătorești favorabile pronunțate în cauzele prezentate anterior, ca și în prezentul litigiu.

Această soluție este în acord cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (relevată, de ex., în cauza Cumpănă și Mazăre c. România) și ca urmare va fi păstrată de instanța de recurs. e) Referitor la cererea de acordare a dobânzii legale Curtea de apel a considerat în mod greșit că cererea de acordare a dobânzii legale, formulată prin „Precizările” depuse la data de 4 noiembrie 2008 este o cerere modificatoare tardivă. În realitate, prin această solicitare, recurenta-reclamantă și-a majorat „câtimea obiectului cererii”, încadrându-se în dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., text în raport de care cererea apare ca fiind legal formulată. Prin urmare, în temeiul art. 1088 alin. (2) C. civ.

va fi obligată C.N.V.M. și la plata dobânzii legale aferente sumei de 57.722,89 lei, începând cu data înregistrării acțiunii și până la data plății efective. f) Referitor la cheltuielile de judecată stabilite de prima instanță Prima instanță a obligat pârâta la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând onorariul de avocat acordat proporțional, potrivit art. 276 C. proc. civ., în măsura în care a fost admisă acțiunea. Susținerea recurentei-reclamante în sensul că instanța de fond a omis să îi acorde cheltuielile făcute cu expertiza și taxa de timbru sunt întemeiate numai în parte. Este real că instanța a omis să acorde onorariul de expertiză, în cuantum de 400 lei, cuvenit recurentei în baza art. 274 alin. (2) C. proc.

civ. În privința taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar recurenta nu poate pretinde întreaga sumă plătită cu acest titlu: 3.365 lei întrucât nu datora, potrivit art. 3 lit. m) din Legea nr. 146/1997 și art. 2 din O.G. nr. 32/1995 decât suma de 39,3 lei. Diferența până la suma efectiv plătită nu era datorată, recurenta-reclamantă achitând-o din eroare la introducerea acțiunii, ca urmare a calificării greșite a naturii cererii de chemare în judecată și poate fi restituită plătitorului în condițiile art. 23 din Legea nr. 146/1997. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la pct. II.1 în temeiul art. 14-15 din Legea nr. 29/1990 coroborate cu art. 312 alin. (2)-(3) C. proc.

civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se va admite recursul declarat de reclamanta SC E.B.G. SA și se va modifica, în parte, sentința atacată, în sensul că va fi obligată pârâta și la plata dobânzii legale aferente sumei de 57.722,89 lei, începând cu data de 27 octombrie 2004 până la data plății efective, precum și la plata sumei de 940 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Constatând că niciunul dintre motivele recursului formulat de C.N.V.M. nu este fondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge. În temeiul art. 274 raportat la art. 276 C. proc. civ., va fi obligată recurenta C.N.V.M. la plata sumei de 1.000 lei către recurenta reclamanta SC E.B.G.

SA, cu titlu de cheltuieli de judecată, în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC E.B.G. SA București împotriva sentinței civile nr. 3453 din data de 9 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică, în parte, sentința, în sensul că obligă pârâta C.N.V.M. și la plata dobânzii legale aferente sumei de 57.722,89 lei începând cu data de 27 octombrie 2004 până la data plății efective. Obligă pârâta la plata sumei de 940 lei cheltuieli de judecată către reclamantă. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C.N.V.M. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat. Obligă recurenta-pârâtă C.N.V.M. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 lei către recurenta-reclamantă Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 4 martie 2010.