ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8302/2009

Deliberând asupra recursului civil de față:

Din examinarea actelor și lucrărilor

cauzei constată următoarele:

Reclamantul M.R., prin mandatar S.I.,

a declarat în termen legal apel împotriva sentinței civile nr. 1126 din 15

octombrie 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în

dosarul 6979/2001, în contradictoriu cu intimații pârâți Prefectura

municipiului București și Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând

admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței în sensul admiterii acțiunii

astfel cum a fost formulată.

În motivarea apelului, apelantul

reclamant a arătat, în esență, că, chiar dacă s-a solicitat judecata în lipsă,

instanța de fond s-a pronunțat de la primul termen de judecată, neacordând,

astfel, părților posibilitatea de a-și proba susținerile.

Referitor la cuantumul

despăgubirilor solicitate pentru imobilul, dobândit conform contractului de

vânzare-cumpărare nr. 3172 din 23 mai 1973, apelantul reclamant a solicitat

1.000.000 Euro pentru teren, 400.000 Euro pentru imobilul demolat și 700.000

Euro daune materiale.

A mai solicitat și suma de 1.000.000

Euro cu titlu de daune morale.

Prin sentința civilă nr. 1126 din 15

octombrie 2001, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca

neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul M.R., prin mandatar.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamantul, iar prin decizia nr. 216/A din 8 mai 2002, Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori, a respins, ca

nefondat, apelul.

Prin decizia nr. 1186 din 21

februarie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamantul M.R., a

casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel

București, secția civilă.

Prin decizia nr. 892/A din 11

decembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a admis apelul formulat de apelantul reclamant, a

desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe,

reținând că „prima instanță nu a soluționat fondul cauzei”, devenind astfel

incidente în speță dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate,

potrivit art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate,

se arată că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină în

sensul art. 261 alin. (5) C. proc. civ., respectiv cu cuprinde motivele de fapt

și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au

înlăturat cererile părților.

În considerente nu se găsește nici

un motiv care să justifice soluția pronunțată, respectiv în ce mod și-a depășit

prima instanță atribuțiile pentru care a fost investită.

Se mai arată, că prin considerentele

deciziei de casare s-a sugerat ce soluție ar fi trebuit să fie pronunțată de

către instanța de apel, respectiv aceea de a obliga pârâta să soluționeze

notificarea.

Instanța de apel, ca urmare a

respectării deciziei de casare, a trecut peste voința reclamantului, în sensul

că înțelege să renunțe la notificarea adresată Prefecturii municipiului

București, urmând să soluționeze cererea de acordare a despăgubirilor,

pronunțându-se astfel, asupra unei cereri cu care nu a fost investită.

De asemenea, s-a arătat, că nu s-a

prezentat în considerentele hotărârii nici un argument pentru care Ministerul

Finanțelor Publice ar avea calitate procesuală, față de dispozițiile art. 28 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora statul, prin Ministerul Finanțelor

Publice, poate fi chemat în judecată în cazul în care unitatea deținătoare nu a

fost identificată.

Or, în speță, deținătorul bunului

revendicat este cunoscut, astfel că nu sunt întrunite condițiile cerute de lege

privind chemarea în judecată a Statului Român.

Concluzionând, recurentul pârât a

arătat că „în mod greșit instanța a admis apelul, apreciind că prima instanță

nu a soluționat fondul litigiului”.

Examinând decizia recurată în limita

motivelor de recurs ce fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 5 și 7 C. proc.

civ., instanța constată următoarele:

Critica întemeiată pe dispozițiile

art. 304 pct. 5 C. proc. civ., este întemeiată pentru cele ce succed:

Potrivit art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. „în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat

procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa

părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea

atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe”.

În speță, prima instanță, Tribunalul

București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 1126 din 15

octombrie 2001, s-a pronunțat asupra fondului litigiului, reținând că

„reclamantul nu a făcut dovada preluării abuzive a imobilului și nici dovada că

acesta a fost demolat pentru a verifica dacă este aplicabilă Legea nr. 10/2001

și respectiv sunt aplicabile dispozițiile privitoare la măsurile reparatorii

prin echivalent” și că „reclamantul era chemat să dovedească și faptul că

notificarea a fost comunicată destinatarului, respectiv Prefecturii

municipiului București”.

Prin urmare, față de cele expuse

soluția instanței de apel apare ca nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a

prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte, decizia recurată

este dată cu încălcarea și a art. 315 C. proc. civ.

Astfel, prin decizia pronunțată în

recurs, nr. 1186 din 21 februarie 2008, în primul ciclu procesual, Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis

recursul declarat de reclamantul M.R., a casat decizia recurată și a trimis

cauza spre rejudecare curții de apel pentru soluționarea pe fond a solicitării

reclamantului, întrucât în mod greșit aceasta a reținut că reclamantul s-a

adresat prematur instanței, înaintea definitivării procedurii administrative.

Hotărând astfel, instanța de recurs

a stabilit, implicit, că prima instanță a soluționat pricina în fond și numai

instanța de apel a soluționat greșit apelul declarat de reclamant, pe excepția

prematurității acțiunii, dezlegare de drept obligatorie pentru instanța de

trimitere potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit

căruia „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de

drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii

pentru judecătorii fondului”.

Critica întemeiată pe dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea recurată nu cuprinde

motivele pe care se sprijină, este nefondată, întrucât hotărârea ce face

obiectul prezentului recurs cuprinde motivele de fapt și de drept pe care

instanța și-a întemeiat soluția pronunțată, ceea ce permite efectuarea

controlului judiciar în calea de atac a recursului.

Pentru considerentele expuse,

constatând că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 297

alin. (1) și art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța, în baza art. 312 (1) C.

proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, va casa decizia recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe, spre

rejudecarea apelului declarat de reclamantul M.R.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 892 A din 11 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, pe care o casează.

Trimite cauza aceleiași instanțe,

spre rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 octombrie 2009.