ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3219/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3219/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

A

supra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 927 din 19 iunie 2009 pronunțată în dosarul nr.

16030/3/2008, Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, a admis

acțiunea formulată de reclamantul

B.R.G.C., în contradictoriu cu pârâtul MUNICIPIUL BUCUREȘTI și, în consecință,

a obligat pârâtul să acorde reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent cu

alte bunuri sau

servicii pentru construcția

demolată, ce a fost situată în București,

sector 1, până la concurența sumei de 4.534.490

lei, omologând

raportul de expertiză imobiliară întocmit de expert I.A.

In motivarea

sentinței, s-a arătat că imobilul din București,

sector 1, a reprezentat proprietatea autoarei

reclamantului, E.S. și a fost preluat

abuziv de către stat în

anul 1951.

In aceste condiții, reclamantul este

îndreptățit la măsuri

reparatorii în echivalent

pentru construcția demolată, potrivit Titlului

VII al Legii nr. 247/2005, avându-se în vedere și faptul că terenul de

la

aceeași adresă, în suprafață de

288,24 mp, a fost restituit reclamantului,

în deplină proprietate și posesie, prin decizia nr. 223 A din 30 aprilie

2001 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. 249/2001.

Apelul declarat de către reclamant

împotriva sentinței

menționate a fost

respins ca nefondat prin decizia nr. 528 din 28 octombrie 2009

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Pentru a pronunța această decizie, s-a

constatat că, în mod

corect, prima instanță

a soluționat în fond contestația reclamantului,

atare soluție fiind

impusă de controlul jurisdicțional exercitat de

instanța de judecată asupra deciziilor administrative și fiind

confirmată

prin Decizia nr. XX din 9

martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, Secțiile Unite, într-un recurs în interesul legii.

Independent de natura termenului de 60

de zile, este vorba despre un refuz nejustificat de a răspunde notificării

formulate în

august 2001, cu atât mai mult

cu cât, până în acest moment, pârâta nu

a soluționat notificarea și nici nu a învederat necesitatea depunerii

de

acte sau dovezi suplimentare.

Instanța

de apel a înlăturat și critica referitoare la nerespectarea

dispozițiilor Legii nr. 247/2005, întrucât calitatea de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii recunoscută reclamantului prin

sentința apelată îl îndreptățește pe acesta la

despăgubire în condițiile

legii speciale.

Împotriva deciziei menționate, a

declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul General,

criticând-o pentru

nelegalitate în temeiul

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând

că instanța de apel a făcut o interpretare eronată a dispozițiilor art.

9 -

11, art. 21 - 23 din Legea nr.

10/2001, precum și a prevederilor art. 16 din

Titlul VII al Legii nr.

247/2005.

Înscrisurile avute în vedere pentru

stabilirea calității

reclamantului de

persoană îndreptățită nu reprezintă dovada dreptului

de proprietate în sensul art. 21 din Legea nr.

10/2001 și al art. 21.1 din

Normele

metodologice de aplicare a legii, în absența înfățișării titlului

de proprietate, sarcina probei proprietății și a

deținerii legale a acesteia

la

momentul deposedării abuzive revenind persoanei ce se pretinde a fi

îndreptățită, conform Capitolului I pct. 1 lit. e)

din același act normativ.

Potrivit legii în vigoare la momentul

depunerii notificării,

înscrisurile

doveditoare trebuiau depuse odată cu notificarea sau în

termen de cel mult 18 luni de la data intrării în

vigoare a legii.

Pe de altă parte, instanța a dispus

acordarea de despăgubiri

bănești în cuantum

de 4.543.493 lei pentru imobilul demolat, cu toate

că această măsură reparatorie în echivalent nu

mai este prevăzută în

reglementarea în vigoare la momentul notificării.

Conform

art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede în

mod expres că valoarea echivalentă a imobilului

solicitat urmează a fi

stabilită

de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

sens în care notificările vor fi predate acesteia.

Examinând

decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului,

Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Obiectul

cererii de chemare în judecată din cauză, astfel cum a fost stabilit de către

prima instanță și confirmat în apel, îl reprezintă

obligarea Primarului General al Municipiului

București la acordarea de

măsuri

reparatorii în echivalent pentru construcția demolată după

deposedarea abuzivă de către stat a proprietarului.

Instanța a procedat la examinarea în

fond a cererii, în

conformitate cu Decizia

nr. XX din 9 martie 2007 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, într-un recurs în

interesul

legii, stabilind calitatea

reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii, precum și

natura acestora.

Într-un asemenea cadru procesual, în mod

corect instanța de

apel, care a confirmat

hotărârea tribunalului, s-a raportat la norma de

procedură în vigoare la momentul soluționării notificării, și nu al

formulării notificării, așadar la prevederile

Legii nr. 10/2001 în forma

modificată

prin Legea nr. 247/2005, ca fiind norma care reglementează

procedura de examinare a pretențiilor formulate

prin notificare.

Astfel,

s-au respectat corespunzător prevederile art. 23 din lege,

în forma conturată prin Legea nr. 247/2005, ce permit persoanelor

îndreptățite să depună actele doveditoare până la soluționarea

notificării, instanțele de fond raportându-se la

înscrisurile depuse de

către

reclamant în dovedirea vocației sale la măsuri reparatorii.

Drept urmare, susținerile recurentului

în ceea ce privește

momentul depunerii

înscrisurilor doveditoare sunt nefondate, neținând cont de regulile de aplicare

în timp a normei de procedură.

De altfel, recurentul recunoaște aceste

reguli și le susține în motivarea căii de atac în privința acordării măsurilor

reparatorii constând în despăgubiri potrivit

reglementării în vigoare la

momentul

soluționării notificării, respectiv Titlul VII al Legii nr.

247/2005,

fapt ce atestă caracterul contradictoriu al motivelor de recurs.

Susținerile

referitoare la forța probantă a înscrisurilor pe care se întemeiază pretențiile

persoanei îndreptățite nu reprezintă critici reale

ale considerentelor instanței de apel pe aspectul

dovezii proprietății și

al

calității de moștenitor de pe urma proprietarului deposedat abuziv,

ci simple trimiteri la dispozițiile legale în materie.

Astfel, nu

s-a arătat în concret în ce măsură înscrisurile avute în

vedere

de către instanțele de fond nu au aptitudinea de a proba

aspectele în discuție, din considerentele

sentinței, confirmate în apel,

rezultând

că instanța s-a raportat la un titlu translativ de proprietate din

anul

1940 și la certificatul de moștenitor întocmit de pe urma

dobânditorului de la acel moment, deposedat

abuziv de către stat.

În ceea ce

privește natura măsurilor reparatorii recunoscute de

către prima instanță și confirmate prin decizia

recurată, se constată ca

fiind

greșite susținerile recurentei în sensul că ar fi fost obligată la

acordarea de despăgubiri bănești în

cuantum de 4.543.493 lei pentru

construcția demolată.

In fapt,

obligația stabilită în sarcina sa a fost aceea de acordare de

măsuri reparatorii prin echivalent cu alte

bunuri sau servicii, ceea ce înseamnă aplicarea corectă a dispozițiilor art. 26

din lege, la care trimit

prevederile art. 32 incidente în

cauză.

Art. 26 alin. (1) introduce o ierarhie a

tipurilor de măsuri reparatorii în echivalent ce pot fi acordate persoanei

îndreptățite,

prioritate având compensarea

cu alte bunuri sau servicii, disponibile

pentru atare operațiune potrivit propriilor evidențe și comunicate ca

atare prin procedura prevăzută de art. 1 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, doar în situațiile în care măsura

compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită,

Primarul General va emite în cauză o decizie motivată cu propunere de

despăgubiri ce urmează a fi acordate în

condițiile Titlului VII al Legii

nr.

247/2005, pe care autoritatea administrativă locală o va înainta

Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, conform art. 16.1

din

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate

prin H.G.

nr. 250/2007.

Față de considerentele expuse, Înalta

Curte constată că

instanța de apel a făcut

o corectă aplicare a legii, motiv pentru care va

respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București,

prin Primarul General, împotriva deciziei

nr. 528 A din 28 octombrie 2009

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, azi, 21 mai 2010.