ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3219/2010

A supra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 927 din 19 iunie 2009 pronunțată în dosarul nr. 16030/3/2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamantul B.R.G.C., în contradictoriu cu pârâtul MUNICIPIUL BUCUREȘTI și, în consecință, a obligat pârâtul să acorde reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent cu alte bunuri sau servicii pentru construcția demolată, ce a fost situată în București, sector 1, până la concurența sumei de 4.534.490 lei, omologând raportul de expertiză imobiliară întocmit de expert I.A. In motivarea sentinței, s-a arătat că imobilul din București, sector 1, a reprezentat proprietatea autoarei reclamantului, E.S.

și a fost preluat abuziv de către stat în anul 1951. In aceste condiții, reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii în echivalent pentru construcția demolată, potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005, avându-se în vedere și faptul că terenul de la aceeași adresă, în suprafață de 288,24 mp, a fost restituit reclamantului, în deplină proprietate și posesie, prin decizia nr. 223 A din 30 aprilie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. 249/2001. Apelul declarat de către reclamant împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 528 din 28 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Pentru a pronunța această decizie, s-a constatat că, în mod corect, prima instanță a soluționat în fond contestația reclamantului, atare soluție fiind impusă de controlul jurisdicțional exercitat de instanța de judecată asupra deciziilor administrative și fiind confirmată prin Decizia nr. XX din 9 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, într-un recurs în interesul legii. Independent de natura termenului de 60 de zile, este vorba despre un refuz nejustificat de a răspunde notificării formulate în august 2001, cu atât mai mult cu cât, până în acest moment, pârâta nu a soluționat notificarea și nici nu a învederat necesitatea depunerii de acte sau dovezi suplimentare.

Instanța de apel a înlăturat și critica referitoare la nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 247/2005, întrucât calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii recunoscută reclamantului prin sentința apelată îl îndreptățește pe acesta la despăgubire în condițiile legii speciale. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând că instanța de apel a făcut o interpretare eronată a dispozițiilor art. 9 - 11, art. 21 - 23 din Legea nr. 10/2001, precum și a prevederilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Înscrisurile avute în vedere pentru stabilirea calității reclamantului de persoană îndreptățită nu reprezintă dovada dreptului de proprietate în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001 și al art. 21.1 din Normele metodologice de aplicare a legii, în absența înfățișării titlului de proprietate, sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revenind persoanei ce se pretinde a fi îndreptățită, conform Capitolului I pct. 1 lit. e) din același act normativ. Potrivit legii în vigoare la momentul depunerii notificării, înscrisurile doveditoare trebuiau depuse odată cu notificarea sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a legii. Pe de altă parte, instanța a dispus acordarea de despăgubiri bănești în cuantum de 4.543.493 lei pentru imobilul demolat, cu toate că această măsură reparatorie în echivalent nu mai este prevăzută în reglementarea în vigoare la momentul notificării.

Conform art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede în mod expres că valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, sens în care notificările vor fi predate acesteia. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. Obiectul cererii de chemare în judecată din cauză, astfel cum a fost stabilit de către prima instanță și confirmat în apel, îl reprezintă obligarea Primarului General al Municipiului București la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru construcția demolată după deposedarea abuzivă de către stat a proprietarului.

Instanța a procedat la examinarea în fond a cererii, în conformitate cu Decizia nr. XX din 9 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, într-un recurs în interesul legii, stabilind calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, precum și natura acestora. Într-un asemenea cadru procesual, în mod corect instanța de apel, care a confirmat hotărârea tribunalului, s-a raportat la norma de procedură în vigoare la momentul soluționării notificării, și nu al formulării notificării, așadar la prevederile Legii nr. 10/2001 în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, ca fiind norma care reglementează procedura de examinare a pretențiilor formulate prin notificare.

Astfel, s-au respectat corespunzător prevederile art. 23 din lege, în forma conturată prin Legea nr. 247/2005, ce permit persoanelor îndreptățite să depună actele doveditoare până la soluționarea notificării, instanțele de fond raportându-se la înscrisurile depuse de către reclamant în dovedirea vocației sale la măsuri reparatorii. Drept urmare, susținerile recurentului în ceea ce privește momentul depunerii înscrisurilor doveditoare sunt nefondate, neținând cont de regulile de aplicare în timp a normei de procedură. De altfel, recurentul recunoaște aceste reguli și le susține în motivarea căii de atac în privința acordării măsurilor reparatorii constând în despăgubiri potrivit reglementării în vigoare la momentul soluționării notificării, respectiv Titlul VII al Legii nr. 247/2005, fapt ce atestă caracterul contradictoriu al motivelor de recurs.

Susținerile referitoare la forța probantă a înscrisurilor pe care se întemeiază pretențiile persoanei îndreptățite nu reprezintă critici reale ale considerentelor instanței de apel pe aspectul dovezii proprietății și al calității de moștenitor de pe urma proprietarului deposedat abuziv, ci simple trimiteri la dispozițiile legale în materie. Astfel, nu s-a arătat în concret în ce măsură înscrisurile avute în vedere de către instanțele de fond nu au aptitudinea de a proba aspectele în discuție, din considerentele sentinței, confirmate în apel, rezultând că instanța s-a raportat la un titlu translativ de proprietate din anul 1940 și la certificatul de moștenitor întocmit de pe urma dobânditorului de la acel moment, deposedat abuziv de către stat.

În ceea ce privește natura măsurilor reparatorii recunoscute de către prima instanță și confirmate prin decizia recurată, se constată ca fiind greșite susținerile recurentei în sensul că ar fi fost obligată la acordarea de despăgubiri bănești în cuantum de 4.543.493 lei pentru construcția demolată. In fapt, obligația stabilită în sarcina sa a fost aceea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent cu alte bunuri sau servicii, ceea ce înseamnă aplicarea corectă a dispozițiilor art. 26 din lege, la care trimit prevederile art. 32 incidente în cauză. Art. 26 alin. (1) introduce o ierarhie a tipurilor de măsuri reparatorii în echivalent ce pot fi acordate persoanei îndreptățite, prioritate având compensarea cu alte bunuri sau servicii, disponibile pentru atare operațiune potrivit propriilor evidențe și comunicate ca atare prin procedura prevăzută de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, doar în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită, Primarul General va emite în cauză o decizie motivată cu propunere de despăgubiri ce urmează a fi acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pe care autoritatea administrativă locală o va înainta Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform art. 16.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 528 A din 28 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, azi, 21 mai 2010.