ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1587/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin dispoziția nr. 1780 din 26 iunie 2006, Primarul Municipiului Timișoara a restituit în natură cota de ½ din terenul situat în Timișoara, instituind un drept de folosință special asupra imobilului, în favoarea notificatorului B.J. S-a propus de asemenea acordarea de despăgubiri, în condițiile art. 16 – Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în favoarea aceluiași notificator pentru cota de ½ din construcțiile situate pe terenul în legătură cu care s-a formulat notificarea și care nu pot fi restituite în natură. La 20 iulie 2006, B.J. și B.E. au contestat această dispoziție solicitând instanței să oblige pârâtul a le restitui în natură partea de teren rămasă liberă – în suprafață de 615 mp – care nu este aferentă construcțiilor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește construcțiile înstrăinate, respectiv casă de locuit, magazie și teren aferent, a căror suprafață s-a solicitat a fi stabilită la 302 mp, contestatorii au cerut obligarea Primarului Municipiului Timișoara la acordarea unor bunuri – imobile sau mobile – în compensare, corespunzător valorii de piață a imobilelor notificate, ce nu se pot restitui în natură. Investit în primă instanță, Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 2304/P.I din 6 noiembrie 2007, a admis contestația și a obligat Primarul Municipiului Timișoara să emită o nouă dispoziție de retrocedare a întregului imobil situat în Timișoara, respectiv, în natură, în limita terenului susceptibil de retrocedare (615 mp grădină) și prin echivalent, în limita imobilului construcție și teren încorporat (de 302 mp) înstrăinat în condițiile Legii nr. 112/1995, constatând că imobilul supus retrocedării a fost preluat fără titlu valabil în proprietatea statului.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că în mod greșit pârâtul a dispus restituirea doar a cotei de ½ din imobil, reținând că notificarea a fost formulată doar de J.B. în nume propriu, nefiind făcută și în numele soției, E.B., deși imobilul era bun comun la data preluării lui de către stat. Or, se arată, cererea de restituire a imobilului, formulată de un singur coindivizar are configurația juridică a unui act de conservare, fiind admisibilă. Cât privește art. 2 al dispoziției atacate, s-a reținut că pentru terenul aferent construcției înstrăinată în baza Legii nr. 112/1995 nu s-a dispus nici o măsură de restituire prin echivalent, iar propunerea de acordare a despăgubirilor pentru construcții a vizat în mod nelegal, tot cota de ½, deși ambii reclamanți erau îndreptățiți la măsuri reparatorii.

Prin decizia nr. 150 din 12 iunie 2008, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul Consiliului local al Municipiului Timișoara și Primăriei Municipiului Timișoara și Primarului Municipiului Timișoara și a schimbat în parte sentința în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâtei Primăria Municipiului Timișoara. A menținut în rest sentința. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că Primăria Municipiului Timișoara nu are calitate procesuală pasivă întrucât, în acord cu dispozițiile art. 21 alin. (4) din lege, restituirea în natură sau prin echivalent se face prin dispoziția motivată a primarilor.

Tot astfel, s-a mai reținut că, potrivit dispozițiilor art. 35 C. fam., notificarea formulată de unul din soți are natura unui act de conservare care profită și celuilalt soț, mai ales în condițiile în care este evidentă însușirea de către B.E., reclamantă în cauză, a demersului inițiat de soțul său. Instanța de apel a mai reținut totodată că nu pot fi reținute susținerile pârâților vizând lipsa dovezii calității de cetățean român a reclamantului, câtă vreme legea prevede că foștii proprietari deposedați abuziv, fără un titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării. În cauză, au declarat recurs în termen legal Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul local al Municipiului Timișoara care, invocând temeiurile prev. de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., critică hotărârile pronunțate în cauză pe considerentul că măsurile reparatorii cuprinse în dispoziția atacată sunt corecte, în condițiile în care notificarea a fost formulată doar în numele lui B.J. iar notificatorul nu a făcut dovada, prin actele depuse la dosar, a deținerii cetățeniei române, situație în care în acord cu prevederile legii speciale, s-a dispus acordarea unui drept de folosință special asupra cotei de ½ din terenul notificat precum și acordarea despăgubirilor, în aceeași cotă, pentru construcțiile ce nu se pot restitui în natură. Mai mult, se arată, instanța nu se poate substitui Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 obligând Primarul Municipiului Timișoara la emiterea unei noi dispoziții de restituire, în limitele indicate prin hotărârea atacată.

Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed. Este de netăgăduit că imobilul în litigiu a aparținut soților B.I. și B.E., fiind dobândit de aceștia prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 11283 din 10 iulie 1974 și având natura juridică de bun comun. Chiar dacă notificarea a fost formulată doar în numele reclamantului B.J., în cuprinsul actului se face referire expresă la apartenența imobilului, patrimoniului comun, al celor doi soți iar însușirea de către E.B. a demersului inițiat de către soțul său (în sensul declanșării procedurii administrative vizând restituirea imobilului) este confirmată prin însăși formularea și de către aceasta, în nume propriu, a cererii introductive.

În acest context, în mod corect instanțele [făcând trimitere și la dispozițiile art. 35 alin. (2) C. fam., vizând mandatul tacit reciproc al soților atunci când oricare din aceștia face un act de administrare sau conservare a unui bun aparținând patrimoniului comun] au statuat asupra îndreptățirii ambilor reclamanți la măsurile reparatorii prevăzute de lege. Nu poate fi primită nici critica vizând greșita restituire în natură, către reclamanți, a terenului în suprafață de 615 mp, din C.F. 17631 Timișoara, pe considerentul că aceștia nu au făcut dovada păstrării cetățeniei române.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 312 din 10 noiembrie 2005, coroborat cu art. 9 din același act normativ, de la data aderării României la Uniunea Europeană, cetățenii străini, apatrizii și persoanele juridice aparținând statelor terțe, pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, în condițiile reglementate prin tratatele naționale, pe bază de reciprocitate. Or, cerința impusă de textul mai sus citat a fost îndeplinită, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, respectiv la 1 ianuarie 2007, anterior hotărârii pronunțată în primă instanță, hotărâre ce a fost menținută prin decizia atacată sub aspectul fondului dreptului recunoscut în favoarea celor doi reclamanți.

Tot astfel, în condițiile în care constată că dispoziția atacată a fost emisă cu încălcarea prevederilor legale în materie, instanța în funcție de probele administrate poate soluționa ea însăși cererile formulate pe calea notificării în sensul obligării persoanei deținătoare fie la restituirea în natură, fie la plata măsurilor reparatorii prin echivalent, fie la emiterea unei noi dispoziții care să constate aceste drepturi, întrucât nu există nici un text de lege care să interzică aceasta, o atare soluție neputând fi interpretată ca o „substituire” în atribuțiile entității investite cu soluționarea notificării. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâții Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 150 din 12 iunie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Obligă pe recurenți la plata sumei de 2.600 lei, cheltuieli de judecată către intimații B.J. și B.E. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2010.