ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1978/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea de arbitrare înregistrată la 10 martie 2009 reclamantul S.B.G. cheamă în judecată pe pârâta SC O.G. SRL București solicitând tribunalului arbitral să constate rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 49 din 16 februarie 2007, atestat de SCA S. și Asociații, să dispună restabilirea situației anterioare prin obligarea pârâtei la restituirea sumelor datorate în cuantum total de 61.307,63 Euro, reprezentând avans și cheltuieli ocazionate de perfectarea promisiunii de vânzare-cumpărare, respectiv 61.026 Euro reprezentând avansul achitat de reclamant și 281,63 Euro reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate cu perfectarea documentelor, adică atestare act conform facturii 0062074 din 16 februarie 2007 eliberată de SCA S. și Asociații, cu cheltuieli de arbitrare.

Prin sentința arbitrală nr. 170 din 9 iulie 2009 Tribunalul arbitral al Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României respinge excepția de necompetență invocată de pârâtă, constată rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare atestat sub nr. 49 din 16 februarie 2007 de SCA S. și Asociații și dispune repunerea părților în situația anterioară, obligând pe pârâtă la restituirea sumei de 61.307,63 Euro către reclamantă, cu 23.738,50 lei plus 28.249,20 lei cheltuieli arbitrale către reclamant în sarcina pârâtei. Împotriva sentinței arbitrale pârâta promovează la 6 august 2009 acțiune în anulare solicitând instanței să se dispună anularea acesteia și soluționarea litigiului în primă instanță de tribunalul arbitral ad-hoc potrivit dispozițiilor contractuale, precum și suspendarea executării hotărârii arbitrale atacate potrivit art. 365 alin. (3) C. proc.

civ. În fundamentarea acțiunii în anulare promovate petenta pârâtă critică sentința arbitrală pentru motivele prevăzute de dispozițiile art. 364 lit. c) și i) C. proc.

civ., susținând că tribunalul arbitral a fost constituit cu încălcarea clauzei compromisorii incluse în art. 11.1 din antecontractul de vânzare-cumpărare nr. 49/2007 dintre părți prin care aceștia conveniseră ca orice litigiu eventual să se soluționeze de o instanță arbitrală ad-hoc, stabilindu-se și modalitatea de numire a arbitrilor și aplicabilitatea dispozițiilor Cărții a IV-a din Codul de procedură civilă, intimatul reclamant introducând greșit cererea de arbitraj la Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, iar tribunalul arbitral constituit respingând neîntemeiat excepția de necompetență invocată de petentă și soluționând cauza, precum și că hotărârea arbitrală fiind pronunțată de un complet necompetent general, s-au încălcat atât dispozițiile imperative prevăzute de Codul de procedură civilă, cât și principiile de drept fundamental referitoare la dreptul de apărare al părților și la aflarea adevărului, tribunalul arbitral reținând doar argumentele și probele prezentate de una dintre părți, respectiv de către reclamantul intimat.

Prin sentința comercială nr. 138 din 12 noiembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, anulează ca netimbrată cererea de suspendare a executării sentinței arbitrale și respinge ca neîntemeiată acțiunea în anulare a menționatei sentințe, formulată de petentă, cu 4.165 lei cheltuieli de judecată în sarcina acesteia, reținând, în acest sens, că petenta invocă în acțiunea în anulare alte motive decât cele invocate în susținerea excepției de necompetență a tribunalului arbitral ridicată în fața acestuia, susținând că prin clauza compromisorie prevăzută de art. 11 pct. 1 din contract părțile au înțeles să supună litigiul lor arbitrajului ad-hoc și nu celui instituționalizat, precum și că referirea art. 11 pct. 1 din contract – menționat – la competența soluționării litigiului a unei „instanțe arbitrale”, coroborată cu numărul de arbitri din componența tribunalului arbitral exclud de plano ideea arbitrajului ad-hoc, voința părților conținând indubitabil opțiunea în favoarea instituției permanente de arbitraj, instanța arbitrală de la sediul părților litigante fiind Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, legal investită de către reclamantul intimat, petenta nerecurgând – de altfel – la acțiunea prevăzută de art. 342 alin. (1) C. proc.

civ. pentru înlăturarea piedicilor legate de arbitraj, astfel că instanța arbitrală sesizată este cea competentă potrivit clauzei compromisorii convenite de părți, petenta nefăcând dovada că menționata instanță de arbitraj nu ar fi existat la data de 16 februarie 2007, data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare din litigiu. Mai reține instanța că afirmațiile referitoare la acceptarea argumentelor și probelor prezentate de o singură parte litigantă nu se subsumează motivului de anulare prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ., petenta neputându-se prevala de propria culpă în fundamentarea pretinsei încălcări a dreptului său la apărare și a principiului aflării adevărului, aceasta, legal citată, refuzând să se prezinte și să-și formuleze apărări și probe în fața tribunalului arbitral legal competent.

Împotriva sentinței de mai sus petenta pârâtă declară recurs solicitând, ca invocarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, modificarea hotărârii instanței de fond ca netemeinică și nelegală și admiterea acțiunii în anulare declarate împotriva hotărârii arbitrale. În fundamentarea recursului său petenta pârâtă recurentă critică prima instanță pentru interpretarea greșită a normei legale incidente, respectiv art. 340 1 raportat la art. 341 1 C. proc. civ., și a clauzei compromisorii din antecontractul în litigiu, clauză pe care o considera clară și neechivocă, instanța interpretând-o fără legătură cu voința părților. Prin întâmpinarea depusă la dosar intimatul reclamant solicită respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Examinând recursul recurentei prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constată că acesta este nefondat, criticile avansate de recurentă fiind neîntemeiate. Într-o motivare neclară, și chiar incoerentă, recurenta reproșează în fond instanței greșita aplicare a dispozițiilor art. 340 1 raportat la art. 341 1 C. proc. civ., deși o acțiune în anulare se poate întemeia numai pe dispozițiile art. 364 lit. a)-i) C. proc. civ., în recursul la hotărârea instanței judecătorești de respingere a unei acțiuni în anulare putându-se invoca doar greșita aplicare de către instanță a menționatelor dispoziții ale art. 364 C. proc. civ., or recurenta, care în acțiunea în anulare a invocat dispozițiile art. 364 lit. c) și i), își întemeiază recursul pe încălcarea de către instanță a dispozițiilor art. 340 1 raportat la art. 341 1 C. proc.

civ., dispoziții invocate expres direct în recurs. Făcându-se abstracție de motivarea inconsecventă și neclară a recursului, examinându-se criticile recurentei și față de dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., se constată că soluția instanței judecătorești este legală și temeinică, aceasta interpretând corect clauza compromisorie formulată de părți în art. 11 pct. 1 din antecontractul din litigiu, respingând fundamentat acțiunea în anulare formulată de petenta recurentă împotriva sentinței pronunțate de tribunalul arbitral. Se constată, în acest sens, că în art. 11.1 din antecontractul de vânzare-cumpărare nr. 49 din 16 februarie 2007 încheiat de părți se precizează că litigiile în legătură cu menționatul act juridic, nesoluționate pe cale amiabilă, se vor soluționa de o instanță arbitrală, formată din 3 arbitri, stabilindu-se și modul de desemnare a acestora.

Se constată că spre deosebire de ceea ce a susținut în fața Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României (f.51 dosar de arbitraj), respectiv că între părți nu există convenită o clauză compromisorie, care să stabilească ca litigiile să fie soluționate de menționata instanță și nici încheiat un compromis în acest sens, în acțiunea în anulare petenta însăși susține că o astfel de clauză compromisorie există și este foarte clară în sensul că aceasta prevede că orice litigiu urmează să fie soluționat de o instanță arbitrală ad-hoc, cu atât mai mult cu cât – nu putea fi avută în vedere competența Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României întrucât aceasta – susține petenta – s-a constituit după semnarea contractului dintre părți, la 16 februarie 2007, iar în recurs aceeași parte reproșează instanței judecătorești a fondului doar greșita aplicare a art. 340 1 raportat la art. 341 1 C. proc.

civ. – într-o interpretare eronată – susținând că art. 340 1 C. proc. civ. ar reglementa arbitrajul ad-hoc și art. 341 1 C. proc. civ. ar reglementa arbitrajul instituționalizat, care – în opinia recurentei – reprezintă excepția, fiind deci de strictă interpretare și aplicare. Examinându-se însă clauza compromisorie în redactarea dată de art. 11.1 din antecontractul în litigiu se constată că aceasta a fost corect interpretată atât de tribunalul arbitral cu prilejul examinării excepției de necompetență invocată de pârâtă (filele 105 verso – 106 verso dosar arbitral), cât și de către instanța judecătorească criticată, cu prilejul examinării acțiunii în anulare formulată de petenta pârâtă, reținându-se că, față de stabilirea de către părți a competenței de soluționare a litigiilor în favoarea unei instanțe de arbitraj, părțile au înțeles să investească o instanță permanentă de arbitraj, cum se prevede și în art. 341 1 C. proc.

civ., ale cărui dispoziții permit părților să convină ca arbitrajul să fie organizat de o instituție permanentă de arbitraj sau de o terță persoană, or petenta recurentă nu a demonstrat că voința părților a fost să încredințeze arbitrajul unei terțe persoane, alta decât o instanță de arbitraj. Se reține, de asemenea, că în baza clauzei compromisorii din art. 11.1 din antecontract reclamantul intimat a investit corect Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României ca instanță de arbitraj de la sediul pârâtului, întrucât, în condițiile în care părțile nu au precizat ele însele care este instanța arbitrală competentă, s-au urmat regulile de drept comun, prin raportare și la prevederile art. 342 alin. (1) C. proc.

civ., instanța permanentă menționată existând la momentul încheierii antecontractului, ea fiind reconfirmată și de Decretul-lege nr. 139 din 1991 – aceasta fiind și singura instanță permanentă de arbitraj de la sediul pârâtului, după desființarea, prin absorbție, a Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a Municipiului București. Cum părțile nu au indicat în clauza compromisorie încheiată aplicarea anumitor reguli de procedură, față de dispozițiile art. 353 1 C. proc. civ., în speță s-a aplicat Regulamentul de procedură al Curții investite, tribunalul arbitral constituindu-se, așa cum chiar părțile au convenit prin clauza menționată din trei arbitri, astfel că în mod judicios a stabilit instanța judecătorească netemeinicia criticilor petentei formulate în acțiunea în anulare cu referire la art. 364 lit. c) C. proc.

civ. Din examinarea actelor din dosarul de arbitraj se constată că dreptul la apărare al pârâtei recurente a fost respectat, aceasta fiind corect citată pentru toate termenele procedurale comunicându-i-se cererea de chemare în judecată și înscrisurile doveditoare depuse de reclamantul intimat, fiind respectate de altfel și celelalte principii procesuale precum cel al contradictorialității, al egalității de tratament (f.49, 68, 75), pârâta recurentă refuzând să se prezinte în fața Tribunalului arbitral, astfel că în mod judicios instanța judecătorească a reținut judicios înfrângerea de către petenta pârâtă a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, ca și faptul că nu se circumscriu motivului prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc.

civ. criticile formulate de aceasta în acțiunea în anulare, aceasta neprecizând dispozițiile de ordine publică ori dispozițiile imperative ale legii încălcate prin hotărârea de arbitraj atacată. Astfel fiind, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat de petenta pârâtă împotriva sentinței primei instanțe urmează a fi respins ca nefondat. Cu aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., ca parte căzută în pretenții recurenta urmează a fi obligată să plătească intimatului suma de 4.962,3 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC O.G. SRL București împotriva sentinței comerciale nr. 138 din 12 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatului-pârât S.B.G. suma de 4.962,3 lei cu titlul de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 mai 2010.