ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1978/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea de arbitrare înregistrată la

10 martie 2009 reclamantul S.B.G. cheamă în judecată pe pârâta SC O.G. SRL

București solicitând tribunalului arbitral să constate rezoluțiunea

antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 49 din 16 februarie 2007, atestat de SCA

S. și Asociații, să dispună restabilirea situației anterioare prin obligarea

pârâtei la restituirea sumelor datorate în cuantum total de 61.307,63 Euro,

reprezentând avans și cheltuieli ocazionate de perfectarea promisiunii de

vânzare-cumpărare, respectiv 61.026 Euro reprezentând avansul achitat de

reclamant și 281,63 Euro reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate cu

perfectarea documentelor, adică atestare act conform facturii 0062074 din 16

februarie 2007 eliberată de SCA S. și Asociații, cu cheltuieli de arbitrare.

Prin sentința arbitrală nr. 170 din 9

iulie 2009 Tribunalul arbitral al Curții de Arbitraj Comercial Internațional de

pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României respinge excepția de

necompetență invocată de pârâtă, constată rezoluțiunea antecontractului de

vânzare-cumpărare atestat sub nr. 49 din 16 februarie 2007 de SCA S. și

Asociații și dispune repunerea părților în situația anterioară, obligând pe

pârâtă la restituirea sumei de 61.307,63 Euro către reclamantă, cu 23.738,50 lei

plus 28.249,20 lei cheltuieli arbitrale către reclamant în sarcina pârâtei.

Împotriva sentinței arbitrale pârâta

promovează la 6 august 2009 acțiune în anulare solicitând instanței să se

dispună anularea acesteia și soluționarea litigiului în primă instanță de

tribunalul arbitral ad-hoc potrivit dispozițiilor contractuale, precum și

suspendarea executării hotărârii arbitrale atacate potrivit art. 365 alin. (3) C.

proc. civ.

În fundamentarea acțiunii în anulare

promovate petenta pârâtă critică sentința arbitrală pentru motivele prevăzute

de dispozițiile art. 364 lit. c) și i) C. proc. civ., susținând că tribunalul

arbitral a fost constituit cu încălcarea clauzei compromisorii incluse în art. 11.1

din antecontractul de vânzare-cumpărare nr. 49/2007 dintre părți prin care

aceștia conveniseră ca orice litigiu eventual să se soluționeze de o instanță

arbitrală ad-hoc, stabilindu-se și modalitatea de numire a arbitrilor și

aplicabilitatea dispozițiilor Cărții a IV-a din Codul de procedură civilă,

intimatul reclamant introducând greșit cererea de arbitraj la Curtea de

Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, iar tribunalul

arbitral constituit respingând neîntemeiat excepția de necompetență invocată de

petentă și soluționând cauza, precum și că hotărârea arbitrală fiind pronunțată

de un complet necompetent general, s-au încălcat atât dispozițiile imperative

prevăzute de Codul de procedură civilă, cât și principiile de drept fundamental

referitoare la dreptul de apărare al părților și la aflarea adevărului,

tribunalul arbitral reținând doar argumentele și probele prezentate de una

dintre părți, respectiv de către reclamantul intimat.

Prin sentința comercială nr. 138 din 12

noiembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, anulează ca

netimbrată cererea de suspendare a executării sentinței arbitrale și respinge

ca neîntemeiată acțiunea în anulare a menționatei sentințe, formulată de

petentă, cu 4.165 lei cheltuieli de judecată în sarcina acesteia, reținând, în

acest sens, că petenta invocă în acțiunea în anulare alte motive decât cele

invocate în susținerea excepției de necompetență a tribunalului arbitral

ridicată în fața acestuia, susținând că prin clauza compromisorie prevăzută de

art. 11 pct. 1 din contract părțile au înțeles să supună litigiul lor

arbitrajului ad-hoc și nu celui instituționalizat, precum și că referirea art.

11 pct. 1 din contract – menționat – la competența soluționării litigiului a

unei „instanțe arbitrale”, coroborată cu numărul de arbitri din componența tribunalului

arbitral exclud de plano ideea arbitrajului ad-hoc, voința părților conținând

indubitabil opțiunea în favoarea instituției permanente de arbitraj, instanța

arbitrală de la sediul părților litigante fiind Curtea de Arbitraj Comercial

Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, legal

investită de către reclamantul intimat, petenta nerecurgând – de altfel – la

acțiunea prevăzută de art. 342 alin. (1) C. proc. civ. pentru înlăturarea

piedicilor legate de arbitraj, astfel că instanța arbitrală sesizată este cea

competentă potrivit clauzei compromisorii convenite de părți, petenta nefăcând

dovada că menționata instanță de arbitraj nu ar fi existat la data de 16

februarie 2007, data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare din

litigiu. Mai reține instanța că afirmațiile referitoare la acceptarea

argumentelor și probelor prezentate de o singură parte litigantă nu se

subsumează motivului de anulare prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ.,

petenta neputându-se prevala de propria culpă în fundamentarea pretinsei

încălcări a dreptului său la apărare și a principiului aflării adevărului,

aceasta, legal citată, refuzând să se prezinte și să-și formuleze apărări și

probe în fața tribunalului arbitral legal competent.

Împotriva sentinței de mai sus petenta pârâtă declară recurs solicitând,

ca invocarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea

acestuia, modificarea hotărârii instanței de fond ca netemeinică și nelegală și

admiterea acțiunii în anulare declarate împotriva hotărârii arbitrale.

În fundamentarea recursului său

petenta pârâtă recurentă critică prima instanță pentru interpretarea greșită a

normei legale incidente, respectiv art. 340

1

raportat la art. 341

1

C. proc. civ., și a clauzei compromisorii din antecontractul în litigiu, clauză

pe care o considera clară și neechivocă, instanța interpretând-o fără legătură

cu voința părților.

Prin întâmpinarea depusă la dosar

intimatul reclamant solicită respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli

de judecată.

Examinând recursul recurentei prin

prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se constată că

acesta este nefondat, criticile avansate de recurentă fiind neîntemeiate.

Într-o motivare neclară, și chiar

incoerentă, recurenta reproșează în fond instanței greșita aplicare a

dispozițiilor art. 340

1

raportat la art. 341

1

C. proc.

civ., deși o acțiune în anulare se poate întemeia numai pe dispozițiile art. 364

lit. a)-i) C. proc. civ., în recursul la hotărârea instanței judecătorești de

respingere a unei acțiuni în anulare putându-se invoca doar greșita aplicare de

către instanță a menționatelor dispoziții ale art. 364 C. proc. civ., or

recurenta, care în acțiunea în anulare a invocat dispozițiile art. 364 lit. c)

și i), își întemeiază recursul pe încălcarea de către instanță a dispozițiilor

art. 340

1

raportat la art. 341

1

C. proc. civ., dispoziții

invocate expres direct în recurs.

Făcându-se abstracție de motivarea

inconsecventă și neclară a recursului, examinându-se criticile recurentei și

față de dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., se constată că soluția

instanței judecătorești este legală și temeinică, aceasta interpretând corect

clauza compromisorie formulată de părți în art. 11 pct. 1 din antecontractul

din litigiu, respingând fundamentat acțiunea în anulare formulată de petenta

recurentă împotriva sentinței pronunțate de tribunalul arbitral.

Se constată, în acest sens, că în

art. 11.1 din antecontractul de vânzare-cumpărare nr. 49 din 16 februarie 2007

încheiat de părți se precizează că litigiile în legătură cu menționatul act

juridic, nesoluționate pe cale amiabilă, se vor soluționa de o instanță

arbitrală, formată din 3 arbitri, stabilindu-se și modul de desemnare a

acestora.

Se constată că spre deosebire de

ceea ce a susținut în fața Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe

lângă Camera de Comerț și Industrie a României (f.51 dosar de arbitraj),

respectiv că între părți nu există convenită o clauză compromisorie, care să

stabilească ca litigiile să fie soluționate de menționata instanță și nici

încheiat un compromis în acest sens, în acțiunea în anulare petenta însăși

susține că o astfel de clauză compromisorie există și este foarte clară în

sensul că aceasta prevede că orice litigiu urmează să fie soluționat de o instanță

arbitrală ad-hoc, cu atât mai mult cu cât – nu putea fi avută în vedere

competența Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a

României întrucât aceasta – susține petenta – s-a constituit după semnarea

contractului dintre părți, la 16 februarie 2007, iar în recurs aceeași parte

reproșează instanței judecătorești a fondului doar greșita aplicare a art. 340

1

raportat la art. 341

1

C. proc. civ. – într-o interpretare eronată –

susținând că art. 340

1

C. proc. civ. ar reglementa arbitrajul ad-hoc

și art. 341

1

C. proc. civ. ar reglementa arbitrajul

instituționalizat, care – în opinia recurentei – reprezintă excepția, fiind

deci de strictă interpretare și aplicare.

Examinându-se însă clauza

compromisorie în redactarea dată de art. 11.1 din antecontractul în litigiu se

constată că aceasta a fost corect interpretată atât de tribunalul arbitral cu

prilejul examinării excepției de necompetență invocată de pârâtă (filele 105

verso – 106 verso dosar arbitral), cât și de către instanța judecătorească

criticată, cu prilejul examinării acțiunii în anulare formulată de petenta

pârâtă, reținându-se că, față de stabilirea de către părți a competenței de

soluționare a litigiilor în favoarea unei instanțe de arbitraj, părțile au

înțeles să investească o instanță permanentă de arbitraj, cum se prevede și în

art. 341

1

C. proc. civ., ale cărui dispoziții permit părților să

convină ca arbitrajul să fie organizat de o instituție permanentă de arbitraj

sau de o terță persoană, or petenta recurentă nu a demonstrat că voința

părților a fost să încredințeze arbitrajul unei terțe persoane, alta decât o

instanță de arbitraj.

Se reține, de asemenea, că în baza

clauzei compromisorii din art. 11.1 din antecontract reclamantul intimat a

investit corect Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera

de Comerț și Industrie a României ca instanță de arbitraj de la sediul

pârâtului, întrucât, în condițiile în care părțile nu au precizat ele însele

care este instanța arbitrală competentă, s-au urmat regulile de drept comun,

prin raportare și la prevederile art. 342 alin. (1) C. proc. civ., instanța

permanentă menționată existând la momentul încheierii antecontractului, ea

fiind reconfirmată și de Decretul-lege nr. 139 din 1991 – aceasta fiind și

singura instanță permanentă de arbitraj de la sediul pârâtului, după

desființarea, prin absorbție, a Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț

și Industrie a Municipiului București. Cum părțile nu au indicat în clauza

compromisorie încheiată aplicarea anumitor reguli de procedură, față de

dispozițiile art. 353

1

C. proc. civ., în speță s-a aplicat

Regulamentul de procedură al Curții investite, tribunalul arbitral

constituindu-se, așa cum chiar părțile au convenit prin clauza menționată din

trei arbitri, astfel că în mod judicios a stabilit instanța judecătorească

netemeinicia criticilor petentei formulate în acțiunea în anulare cu referire

la art. 364 lit. c) C. proc. civ.

Din examinarea actelor din dosarul

de arbitraj se constată că dreptul la apărare al pârâtei recurente a fost

respectat, aceasta fiind corect citată pentru toate termenele procedurale

comunicându-i-se cererea de chemare în judecată și înscrisurile doveditoare

depuse de reclamantul intimat, fiind respectate de altfel și celelalte

principii procesuale precum cel al contradictorialității, al egalității de

tratament (f.49, 68, 75), pârâta recurentă refuzând să se prezinte în fața

Tribunalului arbitral, astfel că în mod judicios instanța judecătorească a

reținut judicios înfrângerea de către petenta pârâtă a principiului nemo

auditur propriam turpitudinem allegans, ca și faptul că nu se circumscriu

motivului prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. criticile formulate de

aceasta în acțiunea în anulare, aceasta neprecizând dispozițiile de ordine

publică ori dispozițiile imperative ale legii încălcate prin hotărârea de

arbitraj atacată.

Astfel

fiind, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul

declarat de petenta pârâtă împotriva sentinței primei instanțe urmează a fi

respins ca nefondat.

Cu aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., ca

parte căzută în pretenții recurenta urmează a fi obligată să plătească

intimatului suma de 4.962,3 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC O.G. SRL București împotriva sentinței comerciale nr. 138 din

12 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca

nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă

să plătească intimatului-pârât S.B.G. suma de 4.962,3 lei cu titlul de

cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 mai 2010.