ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3553/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3553/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din
dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 14 iulie 2010, Curtea de Apel
București, secția a VI-a comercială, a respins excepția
puterii de lucru judecat, ca neîntemeiată.
A respins cererea de suspendare
provizorie a executării formulate de reclamanta SC M.P.C. SRL împotriva
sentinței comerciale nr. 5196 din 22 aprilie 2010 pronunțată de
Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 10401.01/3/2007,
în contradictoriu cu pârâta SC P. SA, ca nefondată.
Pentru a pronunța această
soluție, instanța de apel a analizat cu prioritate, conform art. 137 alin.
(1) C. proc. civ. excepția invocată, instanța constatând ca,
potrivit art. 1201 C. civ., este lucru judecat când a doua cerere în
judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași
cauză și este între aceleași părți, făcute de ele
și contra lor în aceeași calitate.
Curtea de apel a reținut că,
prin sentința comercială nr. 90 din 16 iunie 2010 pronunțată
de Curtea de Apel București, secția a Vl-a comercială, în
dosarul nr. 4587/2/2010, s-a respins, ca nefondată, cererea reclamantei SC
M.P.C. SRL de suspendare vremelnică a executării sentinței
comerciale nr. 5196 din 22 aprilie 2010.
Această hotărâre a fost
pronunțată într-o cerere de ordonanță
președințială. De asemenea, prezenta cerere se întemeiază
pe dispozițiile speciale ale art. 581 C. proc. civ.
A mai reținut că, o
hotărâre pronunțată într-o cerere de ordonanță
președințială nu dobândește calitatea puterii lucrului
judecat, calitate conferită de legiuitor numai acelor hotărâri prin
care se tranșează un litigiu pe fond. Într-o cerere de
ordonanță președințială instanța este
învestită doar cu puterea de a dispune o măsură vremelnică,
în cazuri urgente, în considerarea anumitor circumstanțe.
În speță, situația de
fapt s-a schimbat în raport cu privire la cererea de suspendare, întrucât
pârâta a emis în baza hotărârii o factură cu noul cuantum al chiriei.
Cu privire la cererea de suspendare
provizorie a executării sentinței apelate s-a apreciat că este
nefondată, întrucât din înscrisurile dosarului nu rezultă și de
altfel, niciuna dintre părți nu a dovedit contrariul, respectiv
că sentința apelată a fost pusă în executare.
Prin sentința atacată s-a
admis în parte acțiunea pârâtei și reclamanta, în calitate de
locatar, a fost obligată la plata către reclamantă a unei chirii
în sumă de 6.000 euro lunar începând cu data de 22 aprilie 2010.
A învederat curtea de apel că,
simpla emitere de către pârâtă a unei facturi fiscale cu noul cuantum
al chiriei nu poate echivala cu demararea procedurii executării silite a
acestei sentințe.
Or, în situația în care
sentința nu a fost pusă în executare de către creditor, în mod
logic, nici măsura suspendării nu poate fi aplicată, neexistând
executare. Abia în cazul în care se demarează procedura executării
silite, măsura suspendării are un obiect.
Instanța de apel a reținut
că, reclamanta nu a reușit să probeze urgența cerută
de prevederile art. 581 C. proc. civ., atât timp cât nu a început executarea
sentinței.
De asemenea, reclamanta nu a dovedit
nici cea de a doua condiție fundamentală cerută de art. 581 C. proc.
civ. și anume, măsura solicitată a fi luată (suspendarea)
să fie necesară pentru păstrarea unui drept care s-ar
păgubi prin întârziere sau pentru prevenirea unei pagube iminente care nu
s-ar mai putea repara.
Măsura suspendării
solicitată de reclamantă nu a avut ca scop păstrarea unui drept
al său, pentru că prin sentința apelată nu i s-a recunoscut
un drept, ci dimpotrivă, i s-a impus o obligație, și, în al
doilea rând, paguba ce s-ar produce în patrimoniul reclamantei în
eventualitatea schimbării sentinței, nu este ireparabilă, atât
timp cât există posibilitatea legală a întoarcerii executării.
Prin urmare, instanța a
constatat că nici una dintre cerințele exhibate de art. 581 C. proc.
civ. nu a fost îndeplinită, astfel că a respins, ca nefondată,
cererea de suspendare a executării vremelnice a sentinței nr. 5196
din 22 aprilie 2010.
Împotriva încheierii mai sus
menționate, a declarat recurs reclamanta SC M.P.C. SRL, fără a
indica dispozițiile art. 304 C. proc. civ. și solicitând admiterea
recursului și suspendarea vremelnică a executării sentinței
nr. 5196 din 22 aprilie 2010 a Tribunalului București, până la
soluționarea cererii de suspendare formulată în calea de atac a
apelului, urgența cererii fiind justificată de imperativul prevenirii
producerii unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara.
În motivarea recursului sunt
formulate următoarele critici:
Recurenta susține că
încheierea instanței de fond este nelegală, aceasta fiind dată
cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor
art. 581 C. proc. civ., în cauză fiind îndeplinite toate cele 3
condiții necesare pentru suspendarea provizorie a executării
hotărârii de fond, pe calea ordonanței presedințiale.
Se susține de către
recurentă că, nu se poate reține ca fiind legala
argumentația instanței în sensul că, măsura
suspendării nu are obiect întrucât nu s-a demarat procedura
executării silite, câtă vreme, prevederile art. 280 alin. (5) C. proc.
civ. conferă posibilitatea acordării acestei măsuri provizorii
în cazul pronunțării unei hotărâri executorii, textul
neinstituind vreo condiție privind demararea unei proceduri de executare
silită. Totodată, câtă vreme s-a emis factura de către SC
P. SA, în care se menționează că noul cuantum al chiriei are în
vedere sentința nr. 5196 din 22 aprilie 2010 a Tribunalul București,
este evident că se uzează de măsura executorie dispusă prin
această sentință.
Mai mult decât atât, susține
recurenta, nici instituția întoarcerii executării nu este
viabilă, după cum a arătat Curtea de Apel București,
dată fiind situația economico-financiară în care se află
societatea și consecințele negative majore ale punerii în executare
la acest moment a sentinței Tribunalului București, astfel că în
cauză măsura suspendării se impune pentru prevenirea unei pagube
iminente, pe care o reliefează în cele ce urmează.
Recurenta susține că,
dificultățile rezultate din indisponibilizarea unei sume de 10 ori
mai mari decât în precedent, în contextul actualei crize economice, ar putea
conduce chiar la ajungerea în stare de insolvență a pârâtei-apelante,
motiv pentru care se văd îndreptățiți să solicite
suspendarea, deoarece, după cum reiese din balanța de verificare
analitică a societății, în prezent este în situația de a
desfășura activitatea pe pierdere, după cum reiese din fișa
contului, contul de profit și pierdere înregistrând o pierdere în cuantum
de 31.084,80 lei.
Mai învederează faptul că,
situația economică dificilă este demonstrată și prin
faptul că, lipsa lichidităților a condus la situația de a
fi în faza de executare silită de către A.N.A.F., pentru suma de
10.711 lei, conform somației și suma de 1.870 lei, conform
somației, la care se adaugă obligațiile de plată accesorii,
în cuantum de 3.935 lei, conform deciziei nr. 411 din 12 aprilie 2010.
În contextul celor arătate,
recurenta apreciază că, punerea în executare a sentinței
Tribunalului București, pentru un cuantum al chiriei de 6.000 euro, este
de natură a influența hotărâtor desfășurarea
normală a activității societății, în sensul
iminenței măsurii insolventei.
Recurenta susține că,
măsura suspendării ce se impune a fi luată în cauză este în
acord și cu practica comunitară în materie, obiectul dedus
judecății urmând a fi analizat și din perspectiva
recomandării adoptată de Comitetul de Miniștri din cadrul
Consiliului Europei la 13 septembrie 1989, referitoare la protecția
jurisdicțională provizorie în materia administrativă.
Susține recurenta, referitor la
cerința neprejudecării fondului, că instanța, cercetând
aparența dreptului, „pipăind fondul", urmează a constata
că pretențiile invocate prin acțiunea introductivă de
instanță sunt neîntemeiate, de natură a atrage admiterea
apelului său, cu consecința respingerii acțiunii reclamantei.
Prin hotărârea a cărei
suspendare o solicită, instanța a obligat SC M.P.C. SRL începand cu
data de 22 aprilie 2010, la plata către reclamanta SC P. SA a chiriei de 6.000
euro lunar.
În considerentele hotărârii,
instanța face aplicarea teoriei impreviziunii, teorie nereglementată
în dreptul roman decât la nivel doctrinar, trecând în mod nepermis peste
voința expresă a părților consfințită prin
contractul de închiriere din 7 august 1997, modificat prin act adițional
din 21 noiembrie 1997. Astfel s-a reținut în considerentele hotărârii
că, în speță, „are loc, prin mecanismul teoriei impreviziunii,
adaptarea clauzelor contractului la noua situație economică și
monetară din societate, care se întemeiază pe interpretarea
voinței prezumate sau probabile a părților contractante,
putându-se presupune că ele s-au obligat sub condiția
subînțeleasă că situația economică avută în vedere
la încheierea contractului să rămână aceeași pe toată
durata executării lui."
Recurenta susține că,
deși în contract s-a făcut precizarea expresa privind chiria fixa pe
toata durata contractului (considerentele care au stat la baza acordului de
voință sub această formă fiind esențiale: durata
îndelungată a contractului, starea activului la momentul predării,
efectuarea unor investiții majore - la o valoare a activului de
8.499.447.605 lei, valoarea investițiilor a fost de 5.670.012.395 lei,
siguranța unei chirii fixe), instanța s-a substituit voinței
părților, modificând clauzele contractuale, respectiv prețul
contractului- prețul folosinței spațiului, elementul
esențial.
Asupra recursului astfel formulat,
Înalta Curte urmează a face, în primul rând, aplicarea dispozițiilor art.
137 alin. (1) C. proc. civ. și a examina și a se pronunța
primordial în ce privește excepția inadmisibilității recursului,
invocată de intimata SC P. SA București, pentru termenul de
judecată de astăzi 27 octombrie 2010, prin notele scrise depuse la
dosarul cauzei.
Se constată, drept urmare,
că excepția invocată este întemeiată și va fi
admisă, cu consecința respingerii recursului, ca inadmisibil, pentru
considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Potrivit art. 129 alin. (1) C. proc.
civ., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate, exercitarea
drepturilor procedurale în condițiile, ordinea și termenele stabilite
de lege.
Totodată, aceleași
dispoziții legale exclud examinarea în fond a unei cereri formulate sau a
unei căi de atac, în alte condiții decât cele statuate prin legea
procesuală.
În raport de principiul consacrat
prin textul de lege sus evocat, admisibilitatea unei căi de atac, și
pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al
hotărârii atacate, este condiționată de exercitarea acesteia în
condițiile legii.
În speță, se constată
că recurenta SC M.P.C. SRL a declarat recurs împotriva încheierii din data
de 14 iulie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția
a VI-a comercială, prin care i s-a respins cererea de suspendare
provizorie a executării sentinței comerciale nr. 5196 din 22 aprilie
2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a
comercială.
Or, în raport de dispozițiile art.
403 alin. (4) C. proc. civ., încheierea prin care a fost soluționată cererea
de suspendare provizorie nu este supusă nici unei căi de atac
și, în consecință, se constată că recursul formulat de
recurenta SC M.P.C. SRL împotriva încheierii prin care i s-a respins cererea de
suspendare provizorie a executării este inadmisibil.
Astfel fiind, va fi admisă
excepția inadmisibilității recursului invocată de
intimată și se va respinge ca inadmisibil recursul declarat de SC
M.P.C. SRL împotriva încheierii din 14 iulie 2010 pronunțată de
Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepția
inadmisibilității recursului declarat de SC M.P.C. SRL Săftica
invocată de intimata SC P. SA București.
Respinge, ca inadmisibil, recursul
declarat de SC M.P.C. SRL Săftica împotriva încheierii din 14 iulie 2010 a
Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 27 octombrie 2010.