ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3363/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3363/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului penal de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 426 din 11 aprilie 2008 pronunțată

de Tribunalul București, secția a II-a penală, în dosarul nr. 36865/3/2007 s-a

dispus condamnarea inculpatului T.F. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen.

raportat la art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 78/2000.

I-a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., în condițiile și

pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.

A menținut starea de arest și a dedus reținerea și

arestarea preventivă de la 3 octombrie 2007 la zi.

În baza art. 257 alin. (2) C. pen. raportat la art. 256 alin.

(2) C. pen., a dispus confiscarea specială de la inculpat, în folosul statului,

a sumei de 1.500 Euro sau echivalentul acesteia în lei.

A obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către

stat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a

reținut, în fapt, următoarele:

În cursul lunii mai 2007, inculpatul T.F., în timp ce se

afla în autoturismul său, cu număr de înmatriculare a primit de la denunțătorul

T.G.I. suma de 1.500 Euro pentru a interveni, în calitatea sa de polițist, în

obținerea unei soluții favorabile în dosarul nr. 4679/P/2007 al Parchetului de

pe lângă Judecătoria Cornetu, pentru ca fratele denunțătorului să nu suporte

consecințele săvârșirii infracțiunii de conducere fără permis.

Instanța de fond reține că denunțătorul, după ce a aflat că

fratele său, T.J., a condus fără permis, s-a hotărât să ia legătura cu inculpatul

T.F., aspect cunoscut și confirmat de martorul T.G.I.

De asemenea, prima instanță a reținut că inculpatul s-a

deplasat la locuința familiei T.N. - un alt frate al conducătorului

motocicletei implicate în accident - purtând discuții privind accidentul de

circulație.

Probele testimoniale administrate au fost coroborate cu

procesele-verbale de redare a înregistrărilor convorbirilor telefonice,

instanța de fond reținând astfel că, fapta inculpatului T.F. realizează

elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență prevăzută de

art. 257 C. pen.

În raport de această încadrare juridică, instanța de fond a

apreciat că se impune aplicarea unei pedepse cu închisoarea, în limitele

prevăzute în norma de incriminare, cu executare în regim privativ de libertate.

Împotriva sentinței pronunțate de prima instanță a declarat

apel inculpatul T.F. invocând aspecte de nelegalitate și de netemeinicie.

Astfel, a invocat, sub un prim aspect, nulitatea absolută a

hotărârii, considerând că au fost încălcate dispozițiile art. 300 alin. (1) C.

proc. pen., instanța neverificând regularitatea actului de sesizare.

De asemenea, a apreciat că probele nu conduc la concluzia

vinovăției inculpatului, impunându-se achitarea acestuia, iar în subsidiar,

aplicarea unei pedepsei neprivativă de libertate.

Prin decizia penală nr.16/A din 25 februarie 2009,

pronunțată de Curtea de Apel Pitești – Secția penală și pentru Cauze cu Minori

și de Familie, s-a dispus respingerea apelului declarat de inculpat ca fiind

nefondat.

A obligat apelantul inculpat la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

Instanța de apel reține, în esență, că a fost verificată

regularitatea actului de sesizare, iar omisiunea consemnării în încheiere nu

constituie o nulitate absolută.

Sub aspectul probațiunii, instanța de apel reține că

vinovăția inculpatului a fost dovedită astfel încât critica sa, sub acest

aspect, este neîntemeiată.

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul T.F.

invocând cazurile de casare circumscrise dispozițiilor art. 385

9

pct. 3, 18, 14 C. proc. pen.

În motivele scrise (f.27-35 d.u.p.) și în susținerea orală,

recurentul inculpat, prin apărător ales, a arătat că recursul privește și

încheierea pronunțată de instanța de apel la data de 10 decembrie 2008,

încheiere prin care s-a dispus respingerea cererii de recuzare.

Recurentul inculpat susține, sub acest aspect, că

judecătorii cauzei pronunțându-se cu privire la menținerea măsurii arestării

preventive – făcând trimitere la probe – nu puteau să judece și fondul apelului,

întrucât erau incompatibili, fiind aplicabile prevederile art. 47 alin. (2) C.

pen.

Se invocă, de asemenea, încălcarea dispozițiilor art. 300 alin.

(1) C. proc. pen., neverificarea actului de sesizare atrăgând, în opinia

recurentului inculpat, nulitatea absolută a hotărârilor pronunțate.

În ceea ce privește fondul cauzei, se arată că inculpatului

nu i s-a asigurat dreptul la un proces echitabil în condițiile în care instanța

de fond și cea de apel nu au manifestat imparțialitate în administrarea probelor.

Concret, se reține că, la termenul de judecată din 24

ianuarie 2008, instanța de fond a procedat la audierea martorilor S.I., Z.E., T.G.I.

și P.S.

În timpul audierii martorului T.G., reprezentantul

Ministerului Public a precizat că formulează plângere împotriva acestuia pentru

săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă.

În aceeași zi, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a

dispus reținerea învinuitului T.G. și a formulat propunere de arestare

preventivă a acestuia.

Instanța competentă, respectiv Judecătoria Sectorului 3

București a constatat că măsura reținerii a încetat de drept, dispunându-se

punerea în libertate a învinuitului T.G.I.

În fine, recurentul inculpat susține că probele

administrate nu dovedesc vinovăția sa, impunându-se, pe cale de consecință,

casarea ambelor hotărâri și achitarea în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit.

a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei,

consideră că executarea pedepsei în regim privativ de libertate este excesivă.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând hotărârile

atacate prin prisma motivelor de recurs invocate dar și din oficiu ambele

hotărâri, conform dispozițiilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen.

raportat la art. 385

6

alin. (1) și art. 385

7

alin. (3) C.

proc. pen., constată că recursul declarat de inculpatul T.F. este nefondat

pentru următoarele considerente:

Curtea de Apel Pitești – ca instanță de apel (f.104) – s-a dispus respingerea

cererii de recuzare formulată de inculpatul T.F. împotriva membrilor

completului de judecată compus din judecătorii M.A. și T.G.S.

Din cuprinsul acesteia rezultă că prin încheierea din 2

septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. 36865/3/2007,

instanța a constatat, conform art. 300

2

C. proc. pen. raportat la

art. 160

b

alin. (1) și (3) C. pen., legalitatea și temeinicia

arestării preventive a inculpatului T.F., aspect care nu atrage

incompatibilitatea judecătorului, nefiind incidente nici dispozițiile art. 47 C.

proc. pen. și nici dispozițiile art. 48 C. proc. pen.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte de Casație și

Justiție reține că, potrivit art. 47 alin. (2) C. proc. pen., nu mai poate

participa la judecarea cauzei judecătorul care și-a exprimat anterior părerea

cu privire la soluția care ar putea fi dată în acea cauză.

Exprimarea părerii, în sensul dispozițiilor legale

invocate, trebuie să se refere la „soluția care ar putea fi dată în acea cauză”,

ceea ce înseamnă, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal,

admiterea sau respingerea căilor de atac.

Nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 47 alin.

(2) C. proc. pen., atunci când judecătorul se pronunță asupra legalității și

temeiniciei măsurii arestării preventive în cursul judecății în apel, deoarece

analiza privește în exclusivitate starea de detenție provizorie și nu

soluționarea nemijlocită a cauzei, în sensul admiterii sau respingerii căii de

atac.

Trimiterea în cuprinsul încheierii din 2 septembrie 2009 la

noțiunea de „probe” nu reprezintă o analiză pe fondul cauzei ci doar o referire

la acele indicii temeinice prevăzute de art. 143 C. proc. pen. și art. 148 lit.

f) C. proc. pen.

Ca atare, cum probele au fost analizate din perspectiva

pericolului concret pentru ordinea publică, critica recurentului inculpat sub

acest aspect nu este fondată.

2.Potrivit dispozițiilor art. 300 alin. (1) C. proc. pen.,

instanța este datoare să verifice din oficiu, la prima înfățișare, regularitatea

actului de sesizare.

Legea procesual penală, obligă astfel instanța să

procedeze, în prealabil, la verificarea actului de sesizare, dacă a fost emis

în condițiile legii.

În ipoteza în care, instanța constată că actul de sesizare

al instanței – în speță, rechizitoriul procurorului – nu este legal întocmit,

se dispune înlăturarea lipsurilor fie de îndată dacă este posibil, fie

acordându-se un termen în acest scop.

Critica recurentului inculpat se impune a fi analizată din

două perspective: prima este aceea a indicării în concret a neregularităților

actului de sesizare al instanței; al doilea aspect vizează felul nulității care

poate opera în cauză și consecințele acesteia.

Sub primul aspect, Înalta Curte constată că recurentul

inculpat invocă numai omisiunea instanței de a consemna – în mod explicit – în

încheierea de ședință la primul termen de judecată, verificarea actului de

sesizare fără a indica în concret care ar fi neregularitățile acestuia.

Din actele dosarului, rezultă că instanța de fond, la data

de 29 noiembrie 2007 (f.17, dos.fond) constatând că nu mai sunt excepții și

nici cereri de formulat – inculpatul fiind asistat de apărător ales – a trecut

la citirea actului de sesizare și la audierea inculpatului T.F.

Sub cel de-al doilea aspect, Înalta Curte de Casație și

Justiție, constată că nulitățile absolute sunt prevăzute în mod expres în

dispozițiile art. 197 alin. (2) C. pen., care se referă la competența după

materie și după calitatea persoanei; compunerea instanței de judecată;

publicitatea ședinței de judecată; participarea procurorului, când este

obligatorie potrivit legii, prezența învinuitului sau inculpatului, când este

obligatorie potrivit legii; efectuarea referatului de evaluare în cauzele cu

infractori minori.

Toate celelalte dispoziții care reglementează desfășurarea

procesului penal, atrag, în cazul încălcării lor, nulitatea relativă. Pentru

nulitățile relative se cere îndeplinirea a trei condiții, și anume: încălcarea

unei dispoziții legale de procedură care nu se încadrează în art. 197 alin. (2)

C. proc. pen., producerea unei vătămări, care nu poate fi înlăturată altfel

decât prin anularea actului.

Rezultă că nulitățile relative pot fi acoperite prin voința

părților, că ele trebuiesc invocate într-o anumită stare a procesului –

depășirea acestui moment atrage tardivitatea excepției de nulitate și validează

actul – și că pot fi invocate numai de partea care a suferit vătămarea prin

încălcarea legii.

Având în vedere condițiile în care operează nulitățile

absolute, precum și particularitățile nulității relative, Înalta Curte constată

că omisiunea primei instanțe de a consemna, în mod expres, la primul termen de

judecată, verificarea regularității actului de sesizare (aceasta făcând însă

referire la cereri și excepții) nu constituie o nulitate absolută, ci o

nulitate relativă circumscrisă dispozițiilor art. 197 alin. (1) și (4) C. proc.

pen.

Fiind o nulitate relativă, nefiind invocată în termenul

prevăzut de lege - inculpatul putea să o invoce în cursul efectuării actului,

fiind prezent și asistat de apărător ales - și nefiind dovedită vătămarea, se

impune a se constata valabilitatea actului încheiat.

3.Cu privire la cazul de casare circumscris dispozițiilor

art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și

Justiție, constată că nici această critică nu este fondată.

Instanța de fond a stabilit corect starea de fapt –

reținând că inculpatul T.F., în cursul lunii mai 2007, a primit de la denunțătorul T.G.I. suma de 1.500 Euro dându-i de înțeles că, în calitatea sa de

agent de poliție la Postul Domnești va interveni pentru soluționarea favorabilă

a dosarului nr. 4679/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu,

pentru ca fratele său T.J. să nu fie tras la răspundere penală pentru

săvârșirea infracțiunii de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice,

fără să posede permis – încadrarea juridică a faptei, precum și vinovăția

inculpatului.

Relativ la aprecierea probelor se impune a se reține că

aceasta este operațiunea finală a activității de probațiune, care permite

instanței de judecată să determine măsura în care probele reflectă adevărul.

Prin aprecierea tuturor probelor administrate, în ansamblul lor, instanța își

formează convingerea cu privire la temeinicia sau netemeinicia învinuirii, cu privire

la măsura în care prezumția de nevinovăție a fost sau nu înlăturată prin probe

certe de vinovăție, dacă se impune sau nu achitarea inculpatului pentru fapta

dedusă judecății.

Potrivit dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen.,

probele nu au o valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se

face de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată, în urma

examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

În virtutea acestor dispoziții, orice infracțiune poate fi

dovedită prin orice mijloace de probă prevăzute de lege dacă organul judiciar

și-a format convingerea că a aflat adevărul în cauza dedusă judecății.

Pe de altă parte, prezumția de nevinovăție, astfel cum este

reglementată și în dispozițiile art. 6 paragraful 2 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului produce, în principal, două categorii de consecințe:

a) în privința organelor judiciare care trebuie să

manifeste prudență în examinarea actului de trimitere în judecată și să

analizeze, în mod obiectiv, argumentele în favoarea și în defavoarea

inculpatului;

b) în privința inculpatului, prezumția de nevinovăție

implică dreptul acestuia de a propune probe în apărarea sa și acela de a nu

depune mărturie contra lui însuși.

În sistemul nostru de drept, prezumția de nevinovăție –

astfel cum este reglementată prin dispozițiile art. 5

2

C. proc. pen.

și art. 66 alin. (1) C. proc. pen. – îmbracă două coordonate: administrarea

probelor și interpretarea acestora. În ceea ce privește interpretarea probelor,

pentru a putea fi înlăturată prezumția de nevinovăție este necesar ca instanța

să înlăture eventualitatea, bănuielile, suspiciunile, aproximațiile pentru ca

atunci când infracțiunea nu este dovedită cu certitudine, prezumția de

nevinovăție împiedică pronunțarea unei hotărâri de condamnare.

În cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că

prezumția de nevinovăție a fost înlăturată, probele administrate de organele

judiciare, demonstrând, fără echivoc, vinovăția inculpatului.

Din probele administrate rezultă că, în data de 9 mai 2007,

pe raza comunei Domnești, județul Ilfov, a avut loc un accident de circulație

în care au fost implicate autoutilitara Dacia Pick-up cu număr de

înmatriculare, condusă de martorul S.I. și motocicleta KAWASAKI, înmatriculată

în Italia, condusă de martorul T.J., fratele denunțătorului T.G.I.

Din conținutul procesului-verbal încheiat de organele de

poliție rezultă că fratele denunțătorului nu posedă permis de conducere.

În aceste împrejurări, pentru a evita tragerea la

răspundere penală a fratelui său, denunțătorul T.G.I. a luat hotărârea de a se

întâlni cu inculpatul, cunoscând că acesta este agent de poliție la Postul de Poliție Domnești.

A doua zi, după producerea accidentului l-a sunat pe

inculpat, stabilind să se întâlnească ulterior pentru a-i da toate detaliile.

În virtutea acestei înțelegeri, inculpatul s-a întâlnit cu

denunțătorul în cursul lunii mai 2007, pretinzând, în schimbul ajutorului – în

sensul de a influența modul de soluționare al dosarului nr. 4679/P/2007 al

Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu – suma de 1.500 Euro.

Relevant este faptul că, după prima discuție telefonică cu

inculpatul, acesta s-a deplasat la domiciliul martorului T.N., aspect confirmat

de denunțător, dar și de martorul Z.E., care știa că inculpatul urma să-l ajute

pe denunțător pentru rezolvarea situației juridice a fratelui acestuia.

De asemenea, martorul S.I. - conducătorul autoutilitarei

implicată în accident – a arătat, în declarațiile date, că la 2-3 zile de la

accident, a fost sunat de denunțător, s-a întâlnit cu acesta, care i-a

confirmat faptul că a găsit pe cineva care să-l ajute pe fratele său și că

această persoană i-a cerut suma de 1.500 Euro.

Același martor a arătat că i-a dat denunțătorului suma de

400 Euro și că a rămas cu acesta până când a venit inculpatul T.F. Denunțătorul

și inculpatul au plecat cu autoturismul proprietatea personală a acestuia din

urmă, cerându-i să lase suma de 1.500 Euro în torpedoul autoturismului.

În aceeași zi, denunțătorul l-a sunat pe martorul S.I.,

spunându-i că problema s-a rezolvat.

Aceleași împrejurări au fost prezentate de martori și în

cursul cercetării judecătorești, probele testimoniale coroborându-se cu

celelalte probe administrate, din analiza, în ansamblu a acestora, rezultând,

fără dubiu, vinovăția inculpatului.

În ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepsei,

Înalta Curte reține că, potrivit principiului individualizării pedepsei,

aceasta trebuie stabilită în raport cu pericolul social concret al faptei

săvârșite și în raport de individualitatea infractorului.

Indicarea criteriilor generale de individualizare prevăzute

de art. 72 C. pen., nu reprezintă o simplă recomandare, ci are un caracter

obligatoriu pentru instanță, fiind necesar a releva în considerentele hotărârii

aspecte care susțin pedeapsa aplicată, atât în ceea ce privește cuantumul dar

și sub aspectul modalității de executare a acesteia.

Sub aspectul gravității faptei, Înalta Curte constată că

aceasta prezintă un grad de pericol social ridicat, relevat de împrejurările

comiterii infracțiunii.

Astfel, inculpatul avea obligația să respecte legea, să

impună și celorlalte persoane aceeași obligație. Contrar însă, inculpatul a

încălcat-o, folosindu-se de calitatea sa de agent de poliție, calitate care i-a

permis să-l convingă pe denunțător că va interveni în rezolvarea favorabilă a

unui dosar penal în care fratele denunțătorului era cercetat.

După consumarea infracțiunii, inculpatul a negat constant

fapta, încercând să denatureze adevărul și să obțină o soluție de achitare.

Ca atare, nu se justifică nici reducerea pedepsei și nici

schimbarea modalității de executare a acesteia.

Așa fiind, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de

inculpatul T.F.

Va obliga inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către

stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul T.F. împotriva deciziei penale nr. 16/A din 25 februarie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Constată că inculpatul a fost arestat preventiv de la

data de 03 octombrie 2007 la 20 septembrie 2008.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei

cu titlu de cheltuielile judiciare către stat din care suma de 100 lei

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea

apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și

Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 21 octombrie 2009.