ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3727/2008

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3727/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra

recursului de față;

În baza

lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin

cererea adresată Tribunalului Suceava și înregistrată sub nr. 314/86/2008,

inculpatul S.M. a solicitat, potrivit art. 522

1

C. proc. pen.,

rejudecarea cauzei penale prin care a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prev. de art. 211 alin.

(2) lit. b) și c) C. pen. cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen., prin sentința

penală nr. 119 din 5 aprilie 2006, pronunțată de Tribunalul Suceava în dosarul

nr. 100/P/2005, susținând că nu a participat la nici un termen la judecarea în

fond a cauzei și că are probe de administrat în dovedirea situației de fapt,

care ar conduce la o altă încadrare juridică a faptei reținută în sarcina sa și

implicit, la o altă pedeapsă.

Admițând

în principiu cererea de rejudecare după extrădare formulată de către

condamnatul S.M., Tribunalul a procedat la rejudecarea cauzei conform art. 405

- 406 C. proc. pen., fiind audiat condamnatul inculpat S.M. (fila 11 dosar) și

martorul S.M. propus de către acesta (fila 16 dosar).

Prin

sentința penală nr. 115 din 02 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Suceava în

dosar nr. 314/86/2008, s-a respins, ca nefondată, cererea de rejudecare după

extrădare, formulată de inculpat.

Prima

instanță, pentru a hotărî astfel, a reținut că prin sentința penală nr. 119 din

5 aprilie 2006 pronunțată de Tribunalul Suceava în dosarul nr. 100/P/2005,

inculpatul S.M. a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prev. de art. 211 alin. (2) lit. b), c) C.

pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

În

temeiul art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatului exercitarea drepturilor

prev.

de

art. 64 lit. a), b), c) C. pen.

S-a constatat, prin aceeași sentință,

că prejudiciul material a fost recuperat, iar inculpatul a fost obligat să

plătească părții vătămate E.F. suma de 500 lei, cu titlul de daune morale, iar

statului suma de 100 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut, în esență că, în noaptea de 10/11 aprilie 2004, cu prilejul

sărbătorilor pascale, partea vătămată E.F., inculpatul S.M. și martorul O.I.A.

se aflau în barul „Central" din localitatea Gura-Humorului, partea

vătămată aflându-se într-un alt grup de persoane, separat de al celorlalți doi,

toți fiind în stare de ebrietate. La un moment dat, în jurul orelor 3,00-4,00,

inculpatul S.M. și martorul O.I.A. au avut impresia că partea vătămată a râs de

ei, motiv pentru care s-a apropiat de masa acestuia și inculpatul a lovit

partea vătămată cu cotul în zona feței, astfel încât partea vătămată a căzut de

pe scaun. Imediat după aceea, atât inculpatul cât și martorul O. au lovit-o pe

partea vătămată cu pumnii și picioarele în zona toracelui, incidentul

epuizându-se în foarte scurt timp, iar cei doi agresori au părăsit apoi

localul.

S-a reținut că în împrejurările

anterior relevate și în timp ce inculpatul o lovea pe partea vătămată căzută pe

podea, acesta i-a sustras părții vătămate telefonul mobil prins pe cureaua

pantalonilor, fapt observat de martorul O.I.A.. După plecarea din local,

inculpatul și martorul O.I.A. s-au deplasat cu un taxi la un alt local din

aceeași localitate, în timpul deplasării inculpatului S.M., căzându-i mobilul

sustras de la partea vătămată pe bancheta mașinii.

În dimineața zilei de 11 aprilie 2004,

orele 7,00, același taximetrist care i-a preluat pe cei doi cu scopul de a-i

transporta la domiciliu, i-a dat telefonul inculpatului S.M. Numitul O.I.A.,

cunoscând proveniența lui, a luat telefonul de la inculpat și cu bunul asupra

sa, s-a deplasat la domiciliu.

S-a mai reținut că, după plecarea

inculpatului și respectiv a lui O.I.A. din barul „Central", partea

vătămată E.F. a plecat spre o discotecă din oraș și, înainte de a ajunge la

destinație, în stradă, a mai fost lovit de două persoane necunoscute, astfel

încât a fost nevoit să meargă la spitalul municipiului Gura Humorului, pentru

îngrijiri medicale.

S-a relevat, conform adresei nr. 232/A

din 16 aprilie 2004 a Serviciului de Medicină legală Suceava, că partea

vătămată a fost internată în perioada 11 aprilie -13 aprilie 2004 la Spitalul

Gura Humorului - Secția ORL, cu diagnosticul "traumatism cranio-facial,

fractură piramidă nazală", leziunile necesitând pentru vindecare 15-17

zile de îngrijiri medicale.

După internarea părții vătămate în spital,

în dimineața aceleiași zile de 11 aprilie 2004, orele 7,00, soția părții

vătămate, E.M., a mers la spital, ocazie cu care a aflat de la acesta

împrejurările în care i-a fost sustras telefonul. În jurul aceleiași ore,

numita E.M. s-a deplasat la domiciliul lui O.I.A., căruia i-a solicitat să-i

restituie telefonul, însă acesta a negat că ar avea telefonul asupra sa, precum

și faptul că ar fi lovit partea vătămată.

S-a mai reținut că în aceeași zi, în

jurul orelor 10:30, martorul O.I.A. s-a deplasat la domiciliul inculpatului

S.M. și împreună s-au dus la partea vătămată la spital și i-au restituit

telefonul mobil marca "Nokia 2100", în valoare de 4.800.000 lei,

prejudiciul fiind astfel acoperit integral prin restituire.

S-a constatat că pe parcursul urmăririi

penale, inculpatul S.M. a avut o poziție procesuală contradictorie, astfel

încât s-a impus supunerea lui la testul poligraf, raportul întocmit arătând că

"au fost evidențiate modificări ale stresului emoțional semnificativ caracteristice

indicilor comportamentului simulat", iar cu ocazia prezentării

materialului de urmărire penală în prezența apărătorului ales, acesta nu a

recunoscut săvârșirea faptei.

Deși legal citat, inculpatul nu s-a

prezentat în cursul cercetării judecătorești la instanța de fond.

Instanța de fond, în raport de

probatoriul administrat în cauză (plângerea și declarația părții vătămate,

adresa nr. 232 din 16 aprilie 2004 a Serviciului de Medicină legală Suceava,

bon fiscal privind valoarea bunului, procese-verbale contravenționale, proces

verbal de cercetare la fața locului și planșe foto, raport de expertiză privind

detecția psihologică a comportamentului simulat nr. 153654 din 26 noiembrie

2004 al IPJ Bacău, declarațiile martorilor: M.G., E.M., O.V., M.R.S., T.G. și

B.M.) a constatat că vinovăția inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii

reținută în sarcina sa a fost pe deplin dovedită, astfel încât a procedat la

condamnarea acestuia la pedeapsa închisorii, individualizată în raport de

criteriile generale prev. de art. 72 C. pen., cu executare în regim privativ de

libertate, reținând și incidența dispozițiilor art. 37 lit. b) C. pen. De

asemenea, prima instanță a apreciat că în cauză nu se impune schimbarea

încadrării juridice în infracțiunile prev. de art. 180 alin. (2) sau art. 208,

art. 209 C. pen., întrucât inculpatul a folosit violența în vederea sustragerii

telefonului mobil.

Referitor la latura civilă, prima

instanță a reținut că acesta a fost integral acoperit prin restituire.

Totodată, constatând îndeplinite

condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prev. de art.

998, art. 999 C. civ., instanța de fond a admis acțiunea civilă formulată de

partea vătămată E.F. obligându-l, astfel, pe inculpat să-i plătească acesteia

daune morale într-un cuantum stabilit prin apreciere.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel inculpatul S.M., iar prin decizia penală nr. 209 din 19 iunie 2006 Curtea

de Apel Suceava a respins apelul ca nefondat.

Sentința penală nr. 119/2006 a

Tribunalului Suceava a rămas definitivă prin decizia penală nr. 6508 din 7

noiembrie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr.

2641/39/2006, prin care s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul S.M. împotriva deciziei penale nr. 209 din 19 iunie 2006 a Curții de

Apel Suceava, iar pe cale de consecință, Tribunalul Suceava a emis mandatul de

executare a pedepsei închisorii nr. 146/2006 din 6 iulie 2006.

Prin adresa nr. 146/100/P/2005 din 08

noiembrie 2006, Tribunalul Suceava a înaintat Inspectoratului General al

Poliției de Frontieră București, ordinul de interzicere a părăsirii țării nr.

146/2006 emis la data de 07 noiembrie 2006, privind pe inculpatul S.M., iar

prin adresa nr. 4428/II/5 din 19 decembrie 2006, Parchetul de pe lângă

Tribunalul Suceava a solicitat Tribunalului Suceava, în temeiul art. 66

1

din Legea nr. 302/2004, emiterea unui mandat de urmărire internațională în

vederea extrădării pe numele condamnatului S.M., mandat ce a fost emis în data

de 20 decembrie 2006 de către Tribunalul Suceava, iar ulterior, la data de 14

februarie 2007, la solicitarea Ministerului Administrației și Internelor -

Centrul de Cooperare Polițienească Internațională - Biroul Național Interpol,

s-a emis mandatul european de arestare nr. 146/2006.

Din adresa nr. 1756198/PM/BMF din 04

iulie 2007 emisă de Ministerul Administrației și Internelor - Centrul de

Cooperare Polițienească Internațională -Biroul Național Interpol, a rezultat că

S.M. a fost predat de către autoritățile judiciare din Italia la data de 3

iulie 2007 și a fost depus în Arestul Direcției Cercetări Penale din cadrul

Inspectoratului General al Poliției Române.

Prin adresa nr. 51139 din 23 iulie

2007, Administrația Națională a Penitenciarelor - Penitenciarul București

Rahova, a comunicat că S.M. a fost înmatriculat în acest loc de deținere sub

nr. S0256/2007 și că pedeapsa începe la 03 iulie 2007 și expiră la 02 iulie

2012.

Tribunalul, reanalizând mijloacele de

probă administrate în cursul urmăririi penale în dosarul nr. 286/P/2004 al

Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava și în fața instanței de fond, în

dosarul nr. 100/P/2005 al Tribunalului Suceava, având în vedere și mijloacele

de probă administrate în fața instanței, după admitere în principiu a cererii

de rejudecare, a reținut aceeași situație de fapt și încadrare juridică ca cele

reținute inițial, la judecarea cauzei.

Tribunalul Suceava, secția penală, a

înlăturat susținerile condamnatului-inculpat S.M. în sensul că deși s-au

exercitat acte de violență asupra părții vătămate, nu a existat nicio

infracțiune de furt, telefonul mobil al părții vătămate ajungând dintr-o eroare

în posesia sa, acestea fiind contrazise, în principal, de declarația părții

vătămate E.F., de declarația martorului O.V., date în fața instanței de

judecată (fila 130 și respectiv fila 132 dosar nr.100 /P/2005 al Tribunalului

Suceava), dar și de propriile declarații contradictorii.

S-a reținut că partea vătămată E.F. a

declarat (atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății cauzei în

fond) că l-a văzut pe S.M. cum a lovit-o și apoi i-a smuls telefonul părții

vătămate, după care a plecat din restaurant, aspecte ce s-au coroborat cu cele

declarate de către partea vătămată în fața organelor de cercetare penală ale

IPJ Suceava și în fața instanței de judecată, nu numai în fața organelor de

constatare ale jandarmeriei, cum a susținut inculpatul).

De asemenea, s-a relevat că și martorul

O.V. a declarat (atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății

cauzei în fond) că l-a văzut pe S.M. când i-a luat telefonul părții vătămate.

S-a constatat că în prima declarație

dată în cauză, în fața organelor jandarmeriei (fila 34 d.u.p.) condamnatul

inculpat S.M. a arătat că O.I.A. era cel care, după ce, în prealabil l-a lovit

pe E.F., i-a sustras telefonul mobil. Ulterior, în declarația dată în fata

lucrătorilor de poliție la data de 26 mai 2004 (fila 19 dosar urmărire penală)

condamnatul inculpat S.M. a arătat că în momentul în care l-a lovit pe E.F. cu

pumnul în abdomen i-a smuls telefonul mobil ce-l avea la centură, după care a

părăsit localul având asupra sa telefonul mobil (declarație olografă dată de

către inculpat).

S-a mai constatat că în declarațiile

ulterioare, date în cursul urmăririi penale, condamnatul S.M. nu a mai

recunoscut faptul furtului telefonului mobil prin exercitarea de violențe

asupra părții vătămate, arătând că, după altercația cu partea vătămată, el a

luat un telefon mobil de jos, fără să fi știut cui aparține. De asemenea, s-a

reținut că, în speță, condamnatul S.M. a negat că ar fi luat telefonul mobil de

jos, susținând că martorul M.S. a fost, de fapt, cel care a luat telefonul,

contrazicând astfel ultimele declarații date în cursul urmăririi penale, în

prezența apărătorului său ales.

Tribunalul, având în vedere cele mai

sus arătate, a apreciat că, în cauză nu se impunea schimbarea încadrării

juridice a faptei reținută în sarcina inculpatului în infracțiunea prev. de

art. 180 alin. (2) C. pen., mijloacele de probă stabilind fără dubiu că actele

de violență au fost urmate și de furtul telefonului mobil al părții vătămate.

În ceea ce privește individualizarea

pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, Tribunalul a constatat că, în mod

judicios, prima instanță a statuat asupra criteriilor de individualizare a

pedepsei aplicate, fiind respectate dispozițiile art. 72 C. pen. și art. 52 C.

pen., dând dovadă de clemență maximă prin aceea că a aplicat inculpatului o

pedeapsă cu închisoarea orientată spre minimul special prevăzut de norma de

incriminare, deși acesta era recidivist.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate. Acesta a arătat că greșit s-a

reținut în sarcina sa infracțiunea de tâlhărie, întrucât din probatoriul

administrat a reieșit că între partea vătămată și inculpat a avut loc doar o

altercație fizică. Acesta nu a lovit victima cu intenția de a o deposeda de

bun, însă, după ce în mod accidental telefonul a ieșit din posesia ei, a fost

ridicat și însușit de către martorul O. A solicitat achitarea sa, în

conformitate cu dispozițiile art. 10 lit. c) C. proc. pen., iar în subsidiar, a

solicitat reducerea pedepsei, prin reținerea de circumstanțe atenuante

judiciare.

Curtea de Apel Suceava, secția penală,

prin decizia penală nr. 66 din 22 octombrie 2008, a respins ca nefondat apelul

declarat de inculpatul S.M. împotriva sentinței penale nr. 115 din 2 aprilie

2008, pronunțată de Tribunalul Suceava, obligându-l totodată, la plata sumei de

300 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Curtea de Apel Suceava, secția penală,

analizând apelul prin prisma motivelor invocate, precum și cauza sub toate

aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 371, art.

378 C. proc. pen., a constatat că acesta este neîntemeiat, reținând că

principala condiție necesară pentru a se putea dispune, la cererea

condamnatului, rejudecarea cauzei după extrădare, este ca cel care a fost

judecat și condamnat să fi lipsit.

Or, instanța de prim control judiciar a

constatat, din cuprinsul încheierii de ședință din data de 9 februarie 2005

(dosar fond nr. 100/P/2005), că inculpatul S.M. a fost prezent la acest termen

de judecată, împrejurare în care s-a solicitat amânarea cauzei, în vederea

pregătirii apărării, iar la termenul de judecată din data de 9 martie 2005,

instanța de fond, apreciind necesară prezența inculpatului, a dispus citarea

acestuia cu mandat de aducere, însă din acel moment el nu s-a mai prezentat în

instanță.

S-a conchis că, în speță, nu erau

întrunite cumulativ, condițiile de admisibilitate în principiu a cererii de

rejudecare după extrădare, însă s-a constatat incidența dispozițiilor art. 372

C. proc. pen., astfel încât Curtea a procedat la analiza pe fond a legalității

și temeiniciei hotărârii atacate.

Astfel, din analiza coroborată a

întregului material probator efectuat în cauză, atât în faza de urmărire

penală, cât și în faza cercetării judecătorești, instanța de prim control

judiciar a constatat că a fost corect reținută situația de fapt și încadrarea

juridică dată faptei comisă de inculpat, deși acesta a susținut că nu a comis

infracțiunea de tâlhărie, negând sustragerea telefonului victimei și afirmând

că a avut doar a avut o altercație fizică cu aceasta.

S-a reținut, astfel, că în noaptea de

10/11 aprilie 2004, în barul „Central" din orașul Gura Humorului, având

impresia că partea vătămată râde de ei, inculpatul și numitul O.A. au venit la

masa unde E.F. consuma băuturi alcoolice, aplicându-i mai multe lovituri cu

pumnii și picioarele. Concomitent, inculpatul S.M. i-a smuls de la centura

părții vătămate telefonul mobil, cei doi părăsind ulterior localul. S-a

constatat că deși inculpatul a recunoscut săvârșirea faptei, în varianta de mai

sus ( declarația de la fila 19 d. u. p.) , ulterior, a acreditat o altă

situație de fapt, în sensul că, imediat după încheierea conflictului, a

observat pe jos, la o masă alăturată un telefon mobil pe care l-a ridicat și

l-a pus în buzunar (declarația de la fila 15 d. u.p.).

S-a mai reținut că, audiat fiind de

către instanța de fond în rejudecarea cauzei după admiterea în principiu

(declarația fila 11 dosar 314/86/2008), inculpatul a arătat că telefonul i-a

fost înmânat de către numitul S.M., care se afla la altă masă, cu motivarea că

îi căzuse în altercație.

S-a constatat de către instanța de prim

control judiciar că prima variantă, de recunoaștere de către inculpat a faptei,

este cea reală, fiind susținută de întreg materialul probator efectuat în

cauză. Astfel, (conform procesului-verbal de cercetare la fața locului (fila 37

și urm. d.u.p. - ocazie cu care s-a procedat și la o reconstituire a

activității infracționale) s-a relevat că inculpatul a prezentat, în amănunt,

desfășurarea întregului conflict, în prezența atât a părții vătămate, a

numitului O.I.A., cât și a martorilor asistenți C.D. și L.A., nefiind produsă

la dosar nicio dovadă în sensul că asupra inculpatului s-ar fi exercitat, de

către organele de cercetare, presiuni în vederea prezentării unei situații de

fapt neconforme cu realitatea.

S-a mai reținut că martorul O.V. a

relatat, atât în declarația sa de la fila 46 d.u.p., cât și în cea de la fila

132 dosar nr. 100/P/2005 al Tribunalului Suceava, că inculpatul, după ce a

lovit-o pe partea vătămată, i-a luat de la centură telefonul mobil, părăsind

apoi localul.

Martora E.M.G., audiată în apel

(declarația fila 60 dosar 6/2008), a arătat că inculpatul S.M. a vizitat-o pe

victimă (soțul ei) în spitalul în care era internată, ocazie cu care și-a cerut

scuze de la acesta. S-a constatat că nu au avut niciun suport probator

susținerile inculpatului în sensul că a găsit telefonul pe jos, și, apoi a

părăsit localul.

De asemenea, cu ocazia audierii sale martorul

O.V., fără vreo motivare rezonabilă, a revenit asupra declarațiilor anterioare,

precizând că în altercație, O.I.A. a fost cel care s-a întors și a smuls

telefonul părții vătămate de la centură.

S-a mai reținut că, la rândul său, martorul

O.I.A., în declarația de la fila 24 dosar, a prezentat o altă variantă a

incidentului, în sensul că, după încheierea actelor de violență, „numitul S.M.,

care era la o masă de alături, a venit după noi și i-a dat inculpatului un

telefon mobil, spunându-i că l-ar fi pierdut în învălmășeală".

Prima instanță a mai reținut că martorul B.M. a

relatat (fila 26) că „nici inculpatul, nici martorul O. nu l-au lovit pe partea

vătămată", ci doar O.A. a împins-o, iar ea a căzut și , de asemenea, că

„nu a văzut să-i cadă ceva din buzunar părții vătămate" și „nu a auzit ca

pe inculpat să-l strige cineva din bar". S-a constatat că pe întreg

parcursul procesului, partea vătămată și-a menținut aceeași poziție, în sensul

că, în timp ce atât inculpatul cât și martorul O.A. i-au aplicat lovituri, cel

dintâi a procedat la deposedarea sa de telefonul mobil pe care-l purta la

centură.

Așadar, din interpretarea probelor, s-a

observat că declarațiile martorilor (audiați în rejudecarea după extrădare a

cauzei și care au pretins că au asistat nemijlocit la incidentul dintre părți),

prezentau contradictorialități, atât între ele, cât și raportate la susținerile

inculpatului (la rândul lor, contradictorii), apreciindu-se că aceste

neconcordanțe se pot datora perioadei de timp îndelungat ce a trecut de la data

când fapta a fost comisă de către inculpat, și care ar fi putut distorsiona

percepția martorilor asupra evenimentelor.

Prin urmare, față de cele mai sus arătate și

având în vedere și argumentele reținute de prima instanță în considerentele

sentinței penale atacate, s-a conchis că atât situația de fapt, cât și

încadrarea în drept sunt cele avute în vedere de către Tribunalul Suceava la

pronunțarea sentinței penale nr. 119 din 05 aprilie 2006, definitivă prin

respingerea, ca nefondate, a apelului și recursului declarate de către

inculpat, care a comis, cu vinovăție, infracțiunea pentru care a fost

condamnat.

S-a apreciat că atitudinea procesuală adoptată

de către inculpat a fost una nesinceră, iar prezenta faptă a fost comisă în

stare de recidivă postexecutorie, astfel că instanța de prim control judiciar a

apreciat că o pedeapsă mai mică ar fi insuficientă pentru a-și atinge scopul

educativ-preventiv.

Împotriva deciziei sus-menționate, în termen

legal a declarat recurs condamnatul S.M., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie pentru motivele detaliate în cuprinsul practicalei prezentei

decizii. Recurentul condamnat a solicitat, prin apărătorul desemnat din oficiu

ca în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 522

1

C. proc. pen., să se dispună admiterea recursului astfel cum a fost formulat și

motivat, casarea deciziei atacate și, pe fond, trimiterea cauzei spre

rejudecare după extrădare, aceleiași instanțe.

Înalta Curte, examinând cauza, prin prisma

motivelor de recurs invocate cât și din oficiu, potrivit dispozițiilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul nu este fondat, urmând a fi

respins pentru considerentele următoare:

Potrivit dispozițiilor art. 522

1

C.

proc. pen., în cazul în care s-a cerut extrădarea unei persoane judecate și

condamnate în lipsă, o cauză va putea fi rejudecată de către instanța care a

judecat în primă instanță, la cererea condamnatului.

Prin urmare aceste dispoziții legale fac

referire expresă la situația în care persoana ce urmează a fi extrădată să fi

fost judecată și condamnată în lipsă. Această condiție presupune ca inculpatul

să nu fi participat la niciunul dintre termenele de judecată, atât înaintea

instanței de fond, cât și cu ocazia judecării eventualelor căi de atac

exercitate.

Or, în speță Înalta Curte constată că instanța

de prim control judiciar corect și justificat a apreciat că nu sunt incidente

în cauză dispozițiile art. 522

1

C. proc. pen., întrucât inculpatul

S.M. a participat la soluționarea cauzei, fiind prezent la termenul de judecată

din data de 9 februarie 2005, astfel cum reiese din cuprinsul încheierii de

ședință din aceeași dată (dosar fond nr. 100/P/2005), împrejurare în care

inculpatul asistat de apărător a solicitat amânarea cauzei, în vederea

pregătirii apărării.

De asemenea, se mai constată că instanța de

apel corect a procedat atunci când a reținut că, deși la termenul de judecată

din data de 9 martie 2005, instanța de fond a apreciat necesară prezența

inculpatului și a dispus citarea acestuia cu mandat de aducere, inculpatul, din

acel moment, nu s-a mai prezentat însă, în instanță.

Totodată, Înalta Curte mai reține că deși

instanța de prim control judiciar a conchis justificat că, în speță, nu erau

întrunite cumulativ, condițiile de admisibilitate în principiu a cererii de

rejudecare după extrădare, totuși, a procedat la analiza pe fond a legalității

și temeiniciei hotărârii atacate. Astfel instanța de prim control judiciar a

relevat, din analiza coroborată a întregului material probator efectuat în

cauză, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza cercetării judecătorești

(inclusiv după admiterea în principiu a cererii de rejudecare după extrădare )

că situația de fapt și încadrarea juridică dată faptei comisă de inculpat au

fost corect reținute, deși acesta a susținut că nu a comis infracțiunea de

tâlhărie, negând sustragerea telefonului victimei și afirmând că a avut doar a

avut o altercație fizică cu aceasta, susțineri ce au fost înlăturate ca neavând

niciun suport real.

Așadar, în rejudecarea cauzei după extrădare,

instanța de prim control judiciar, procedând la audierea unor martori care au

pretins că au asistat nemijlocit la incidentul dintre părți și observând că

declarațiile acestora sunt contradictorii atât între ele cât și raportate la

susținerile inculpatului, a apreciat că aceste neconcordanțe se pot datora

perioadei de timp îndelungat ce a trecut de la data când fapta a fost comisă de

către inculpat și care, totodată, ar fi putut distorsiona percepția martorilor

asupra evenimentelor.

Prin urmare, față de cele mai sus arătate și

având în vedere și argumentele reținute de prima instanță în considerentele

sentinței penale atacate, s-a conchis corect de către instanța de prim control

judiciar că atât situația de fapt, cât și încadrarea juridică sunt cele avute

în vedere de către Tribunalul Suceava la pronunțarea sentinței penale nr. 119

din 5 aprilie 2006, definitivă prin respingerea, ca nefondate, a apelului și

recursului declarate de către inculpat, care a comis, cu vinovăție,

infracțiunea pentru care a fost condamnat.

Așa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

alin. (1) pct. b C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de

condamnatul S.M. împotriva deciziei penale nr. 66 din 22 octombrie 2008 a

Curții de Apel Suceava, secția penală.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C.

proc. pen., recurentul condamnat urmează a fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

condamnatul S.M. împotriva deciziei penale nr. 66 din 22 octombrie 2008 a

Curții de Apel Suceava, secția penală.

Obligă recurentul condamnat la plata

sumei de 300 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma

de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 17 noiembrie 2008.