ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3727/2008

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin cererea adresată Tribunalului Suceava și înregistrată sub nr. 314/86/2008, inculpatul S.M. a solicitat, potrivit art. 522 1 C. proc. pen., rejudecarea cauzei penale prin care a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prev. de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) C. pen. cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen., prin sentința penală nr. 119 din 5 aprilie 2006, pronunțată de Tribunalul Suceava în dosarul nr. 100/P/2005, susținând că nu a participat la nici un termen la judecarea în fond a cauzei și că are probe de administrat în dovedirea situației de fapt, care ar conduce la o altă încadrare juridică a faptei reținută în sarcina sa și implicit, la o altă pedeapsă.

Admițând în principiu cererea de rejudecare după extrădare formulată de către condamnatul S.M., Tribunalul a procedat la rejudecarea cauzei conform art. 405 - 406 C. proc. pen., fiind audiat condamnatul inculpat S.M. (fila 11 dosar) și martorul S.M. propus de către acesta (fila 16 dosar). Prin sentința penală nr. 115 din 02 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul Suceava în dosar nr. 314/86/2008, s-a respins, ca nefondată, cererea de rejudecare după extrădare, formulată de inculpat. Prima instanță, pentru a hotărî astfel, a reținut că prin sentința penală nr. 119 din 5 aprilie 2006 pronunțată de Tribunalul Suceava în dosarul nr. 100/P/2005, inculpatul S.M. a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prev. de art. 211 alin. (2) lit. b), c) C. pen.

cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. În temeiul art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b), c) C. pen. S-a constatat, prin aceeași sentință, că prejudiciul material a fost recuperat, iar inculpatul a fost obligat să plătească părții vătămate E.F. suma de 500 lei, cu titlul de daune morale, iar statului suma de 100 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență că, în noaptea de 10/11 aprilie 2004, cu prilejul sărbătorilor pascale, partea vătămată E.F., inculpatul S.M. și martorul O.I.A. se aflau în barul „Central" din localitatea Gura-Humorului, partea vătămată aflându-se într-un alt grup de persoane, separat de al celorlalți doi, toți fiind în stare de ebrietate.

La un moment dat, în jurul orelor 3,00-4,00, inculpatul S.M. și martorul O.I.A. au avut impresia că partea vătămată a râs de ei, motiv pentru care s-a apropiat de masa acestuia și inculpatul a lovit partea vătămată cu cotul în zona feței, astfel încât partea vătămată a căzut de pe scaun. Imediat după aceea, atât inculpatul cât și martorul O. au lovit-o pe partea vătămată cu pumnii și picioarele în zona toracelui, incidentul epuizându-se în foarte scurt timp, iar cei doi agresori au părăsit apoi localul. S-a reținut că în împrejurările anterior relevate și în timp ce inculpatul o lovea pe partea vătămată căzută pe podea, acesta i-a sustras părții vătămate telefonul mobil prins pe cureaua pantalonilor, fapt observat de martorul O.I.A..

După plecarea din local, inculpatul și martorul O.I.A. s-au deplasat cu un taxi la un alt local din aceeași localitate, în timpul deplasării inculpatului S.M., căzându-i mobilul sustras de la partea vătămată pe bancheta mașinii. În dimineața zilei de 11 aprilie 2004, orele 7,00, același taximetrist care i-a preluat pe cei doi cu scopul de a-i transporta la domiciliu, i-a dat telefonul inculpatului S.M. Numitul O.I.A., cunoscând proveniența lui, a luat telefonul de la inculpat și cu bunul asupra sa, s-a deplasat la domiciliu. S-a mai reținut că, după plecarea inculpatului și respectiv a lui O.I.A. din barul „Central", partea vătămată E.F. a plecat spre o discotecă din oraș și, înainte de a ajunge la destinație, în stradă, a mai fost lovit de două persoane necunoscute, astfel încât a fost nevoit să meargă la spitalul municipiului Gura Humorului, pentru îngrijiri medicale.

S-a relevat, conform adresei nr. 232/A din 16 aprilie 2004 a Serviciului de Medicină legală Suceava, că partea vătămată a fost internată în perioada 11 aprilie -13 aprilie 2004 la Spitalul Gura Humorului - Secția ORL, cu diagnosticul "traumatism cranio-facial, fractură piramidă nazală", leziunile necesitând pentru vindecare 15-17 zile de îngrijiri medicale. După internarea părții vătămate în spital, în dimineața aceleiași zile de 11 aprilie 2004, orele 7,00, soția părții vătămate, E.M., a mers la spital, ocazie cu care a aflat de la acesta împrejurările în care i-a fost sustras telefonul. În jurul aceleiași ore, numita E.M. s-a deplasat la domiciliul lui O.I.A., căruia i-a solicitat să-i restituie telefonul, însă acesta a negat că ar avea telefonul asupra sa, precum și faptul că ar fi lovit partea vătămată.

S-a mai reținut că în aceeași zi, în jurul orelor 10:30, martorul O.I.A. s-a deplasat la domiciliul inculpatului S.M. și împreună s-au dus la partea vătămată la spital și i-au restituit telefonul mobil marca "Nokia 2100", în valoare de 4.800.000 lei, prejudiciul fiind astfel acoperit integral prin restituire. S-a constatat că pe parcursul urmăririi penale, inculpatul S.M. a avut o poziție procesuală contradictorie, astfel încât s-a impus supunerea lui la testul poligraf, raportul întocmit arătând că "au fost evidențiate modificări ale stresului emoțional semnificativ caracteristice indicilor comportamentului simulat", iar cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală în prezența apărătorului ales, acesta nu a recunoscut săvârșirea faptei.

Deși legal citat, inculpatul nu s-a prezentat în cursul cercetării judecătorești la instanța de fond. Instanța de fond, în raport de probatoriul administrat în cauză (plângerea și declarația părții vătămate, adresa nr. 232 din 16 aprilie 2004 a Serviciului de Medicină legală Suceava, bon fiscal privind valoarea bunului, procese-verbale contravenționale, proces verbal de cercetare la fața locului și planșe foto, raport de expertiză privind detecția psihologică a comportamentului simulat nr. 153654 din 26 noiembrie 2004 al IPJ Bacău, declarațiile martorilor: M.G., E.M., O.V., M.R.S., T.G. și B.M.) a constatat că vinovăția inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii reținută în sarcina sa a fost pe deplin dovedită, astfel încât a procedat la condamnarea acestuia la pedeapsa închisorii, individualizată în raport de criteriile generale prev. de art. 72 C. pen., cu executare în regim privativ de libertate, reținând și incidența dispozițiilor art. 37 lit. b) C. pen.

De asemenea, prima instanță a apreciat că în cauză nu se impune schimbarea încadrării juridice în infracțiunile prev. de art. 180 alin. (2) sau art. 208, art. 209 C. pen., întrucât inculpatul a folosit violența în vederea sustragerii telefonului mobil. Referitor la latura civilă, prima instanță a reținut că acesta a fost integral acoperit prin restituire. Totodată, constatând îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prev. de art. 998, art. 999 C. civ., instanța de fond a admis acțiunea civilă formulată de partea vătămată E.F. obligându-l, astfel, pe inculpat să-i plătească acesteia daune morale într-un cuantum stabilit prin apreciere. Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul S.M., iar prin decizia penală nr. 209 din 19 iunie 2006 Curtea de Apel Suceava a respins apelul ca nefondat.

Sentința penală nr. 119/2006 a Tribunalului Suceava a rămas definitivă prin decizia penală nr. 6508 din 7 noiembrie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 2641/39/2006, prin care s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.M.

împotriva deciziei penale nr. 209 din 19 iunie 2006 a Curții de Apel Suceava, iar pe cale de consecință, Tribunalul Suceava a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 146/2006 din 6 iulie 2006. Prin adresa nr. 146/100/P/2005 din 08 noiembrie 2006, Tribunalul Suceava a înaintat Inspectoratului General al Poliției de Frontieră București, ordinul de interzicere a părăsirii țării nr. 146/2006 emis la data de 07 noiembrie 2006, privind pe inculpatul S.M., iar prin adresa nr. 4428/II/5 din 19 decembrie 2006, Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava a solicitat Tribunalului Suceava, în temeiul art. 66 1 din Legea nr. 302/2004, emiterea unui mandat de urmărire internațională în vederea extrădării pe numele condamnatului S.M., mandat ce a fost emis în data de 20 decembrie 2006 de către Tribunalul Suceava, iar ulterior, la data de 14 februarie 2007, la solicitarea Ministerului Administrației și Internelor - Centrul de Cooperare Polițienească Internațională - Biroul Național Interpol, s-a emis mandatul european de arestare nr. 146/2006.

Din adresa nr. 1756198/PM/BMF din 04 iulie 2007 emisă de Ministerul Administrației și Internelor - Centrul de Cooperare Polițienească Internațională -Biroul Național Interpol, a rezultat că S.M. a fost predat de către autoritățile judiciare din Italia la data de 3 iulie 2007 și a fost depus în Arestul Direcției Cercetări Penale din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române. Prin adresa nr. 51139 din 23 iulie 2007, Administrația Națională a Penitenciarelor - Penitenciarul București Rahova, a comunicat că S.M.

a fost înmatriculat în acest loc de deținere sub nr. S0256/2007 și că pedeapsa începe la 03 iulie 2007 și expiră la 02 iulie 2012. Tribunalul, reanalizând mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale în dosarul nr. 286/P/2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava și în fața instanței de fond, în dosarul nr. 100/P/2005 al Tribunalului Suceava, având în vedere și mijloacele de probă administrate în fața instanței, după admitere în principiu a cererii de rejudecare, a reținut aceeași situație de fapt și încadrare juridică ca cele reținute inițial, la judecarea cauzei. Tribunalul Suceava, secția penală, a înlăturat susținerile condamnatului-inculpat S.M.

în sensul că deși s-au exercitat acte de violență asupra părții vătămate, nu a existat nicio infracțiune de furt, telefonul mobil al părții vătămate ajungând dintr-o eroare în posesia sa, acestea fiind contrazise, în principal, de declarația părții vătămate E.F., de declarația martorului O.V., date în fața instanței de judecată (fila 130 și respectiv fila 132 dosar nr.100 /P/2005 al Tribunalului Suceava), dar și de propriile declarații contradictorii. S-a reținut că partea vătămată E.F. a declarat (atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății cauzei în fond) că l-a văzut pe S.M. cum a lovit-o și apoi i-a smuls telefonul părții vătămate, după care a plecat din restaurant, aspecte ce s-au coroborat cu cele declarate de către partea vătămată în fața organelor de cercetare penală ale IPJ Suceava și în fața instanței de judecată, nu numai în fața organelor de constatare ale jandarmeriei, cum a susținut inculpatul).

De asemenea, s-a relevat că și martorul O.V. a declarat (atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății cauzei în fond) că l-a văzut pe S.M. când i-a luat telefonul părții vătămate. S-a constatat că în prima declarație dată în cauză, în fața organelor jandarmeriei (fila 34 d.u.p.) condamnatul inculpat S.M. a arătat că O.I.A. era cel care, după ce, în prealabil l-a lovit pe E.F., i-a sustras telefonul mobil. Ulterior, în declarația dată în fata lucrătorilor de poliție la data de 26 mai 2004 (fila 19 dosar urmărire penală) condamnatul inculpat S.M. a arătat că în momentul în care l-a lovit pe E.F. cu pumnul în abdomen i-a smuls telefonul mobil ce-l avea la centură, după care a părăsit localul având asupra sa telefonul mobil (declarație olografă dată de către inculpat).

S-a mai constatat că în declarațiile ulterioare, date în cursul urmăririi penale, condamnatul S.M. nu a mai recunoscut faptul furtului telefonului mobil prin exercitarea de violențe asupra părții vătămate, arătând că, după altercația cu partea vătămată, el a luat un telefon mobil de jos, fără să fi știut cui aparține. De asemenea, s-a reținut că, în speță, condamnatul S.M. a negat că ar fi luat telefonul mobil de jos, susținând că martorul M.S. a fost, de fapt, cel care a luat telefonul, contrazicând astfel ultimele declarații date în cursul urmăririi penale, în prezența apărătorului său ales. Tribunalul, având în vedere cele mai sus arătate, a apreciat că, în cauză nu se impunea schimbarea încadrării juridice a faptei reținută în sarcina inculpatului în infracțiunea prev. de art. 180 alin. (2) C. pen., mijloacele de probă stabilind fără dubiu că actele de violență au fost urmate și de furtul telefonului mobil al părții vătămate.

În ceea ce privește individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, Tribunalul a constatat că, în mod judicios, prima instanță a statuat asupra criteriilor de individualizare a pedepsei aplicate, fiind respectate dispozițiile art. 72 C. pen. și art. 52 C. pen., dând dovadă de clemență maximă prin aceea că a aplicat inculpatului o pedeapsă cu închisoarea orientată spre minimul special prevăzut de norma de incriminare, deși acesta era recidivist. Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate. Acesta a arătat că greșit s-a reținut în sarcina sa infracțiunea de tâlhărie, întrucât din probatoriul administrat a reieșit că între partea vătămată și inculpat a avut loc doar o altercație fizică.

Acesta nu a lovit victima cu intenția de a o deposeda de bun, însă, după ce în mod accidental telefonul a ieșit din posesia ei, a fost ridicat și însușit de către martorul O. A solicitat achitarea sa, în conformitate cu dispozițiile art. 10 lit. c) C. proc. pen., iar în subsidiar, a solicitat reducerea pedepsei, prin reținerea de circumstanțe atenuante judiciare. Curtea de Apel Suceava, secția penală, prin decizia penală nr. 66 din 22 octombrie 2008, a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul S.M. împotriva sentinței penale nr. 115 din 2 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Suceava, obligându-l totodată, la plata sumei de 300 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Curtea de Apel Suceava, secția penală, analizând apelul prin prisma motivelor invocate, precum și cauza sub toate aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 371, art. 378 C. proc.

pen., a constatat că acesta este neîntemeiat, reținând că principala condiție necesară pentru a se putea dispune, la cererea condamnatului, rejudecarea cauzei după extrădare, este ca cel care a fost judecat și condamnat să fi lipsit. Or, instanța de prim control judiciar a constatat, din cuprinsul încheierii de ședință din data de 9 februarie 2005 (dosar fond nr. 100/P/2005), că inculpatul S.M. a fost prezent la acest termen de judecată, împrejurare în care s-a solicitat amânarea cauzei, în vederea pregătirii apărării, iar la termenul de judecată din data de 9 martie 2005, instanța de fond, apreciind necesară prezența inculpatului, a dispus citarea acestuia cu mandat de aducere, însă din acel moment el nu s-a mai prezentat în instanță.

S-a conchis că, în speță, nu erau întrunite cumulativ, condițiile de admisibilitate în principiu a cererii de rejudecare după extrădare, însă s-a constatat incidența dispozițiilor art. 372 C. proc. pen., astfel încât Curtea a procedat la analiza pe fond a legalității și temeiniciei hotărârii atacate. Astfel, din analiza coroborată a întregului material probator efectuat în cauză, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza cercetării judecătorești, instanța de prim control judiciar a constatat că a fost corect reținută situația de fapt și încadrarea juridică dată faptei comisă de inculpat, deși acesta a susținut că nu a comis infracțiunea de tâlhărie, negând sustragerea telefonului victimei și afirmând că a avut doar a avut o altercație fizică cu aceasta.

S-a reținut, astfel, că în noaptea de 10/11 aprilie 2004, în barul „Central" din orașul Gura Humorului, având impresia că partea vătămată râde de ei, inculpatul și numitul O.A. au venit la masa unde E.F. consuma băuturi alcoolice, aplicându-i mai multe lovituri cu pumnii și picioarele. Concomitent, inculpatul S.M. i-a smuls de la centura părții vătămate telefonul mobil, cei doi părăsind ulterior localul. S-a constatat că deși inculpatul a recunoscut săvârșirea faptei, în varianta de mai sus ( declarația de la fila 19 d. u. p.) , ulterior, a acreditat o altă situație de fapt, în sensul că, imediat după încheierea conflictului, a observat pe jos, la o masă alăturată un telefon mobil pe care l-a ridicat și l-a pus în buzunar (declarația de la fila 15 d. u.p.).

S-a mai reținut că, audiat fiind de către instanța de fond în rejudecarea cauzei după admiterea în principiu (declarația fila 11 dosar 314/86/2008), inculpatul a arătat că telefonul i-a fost înmânat de către numitul S.M., care se afla la altă masă, cu motivarea că îi căzuse în altercație. S-a constatat de către instanța de prim control judiciar că prima variantă, de recunoaștere de către inculpat a faptei, este cea reală, fiind susținută de întreg materialul probator efectuat în cauză. Astfel, (conform procesului-verbal de cercetare la fața locului (fila 37 și urm. d.u.p. - ocazie cu care s-a procedat și la o reconstituire a activității infracționale) s-a relevat că inculpatul a prezentat, în amănunt, desfășurarea întregului conflict, în prezența atât a părții vătămate, a numitului O.I.A., cât și a martorilor asistenți C.D.

și L.A., nefiind produsă la dosar nicio dovadă în sensul că asupra inculpatului s-ar fi exercitat, de către organele de cercetare, presiuni în vederea prezentării unei situații de fapt neconforme cu realitatea. S-a mai reținut că martorul O.V. a relatat, atât în declarația sa de la fila 46 d.u.p., cât și în cea de la fila 132 dosar nr. 100/P/2005 al Tribunalului Suceava, că inculpatul, după ce a lovit-o pe partea vătămată, i-a luat de la centură telefonul mobil, părăsind apoi localul. Martora E.M.G., audiată în apel (declarația fila 60 dosar 6/2008), a arătat că inculpatul S.M. a vizitat-o pe victimă (soțul ei) în spitalul în care era internată, ocazie cu care și-a cerut scuze de la acesta. S-a constatat că nu au avut niciun suport probator susținerile inculpatului în sensul că a găsit telefonul pe jos, și, apoi a părăsit localul.

De asemenea, cu ocazia audierii sale martorul O.V., fără vreo motivare rezonabilă, a revenit asupra declarațiilor anterioare, precizând că în altercație, O.I.A. a fost cel care s-a întors și a smuls telefonul părții vătămate de la centură. S-a mai reținut că, la rândul său, martorul O.I.A., în declarația de la fila 24 dosar, a prezentat o altă variantă a incidentului, în sensul că, după încheierea actelor de violență, „numitul S.M., care era la o masă de alături, a venit după noi și i-a dat inculpatului un telefon mobil, spunându-i că l-ar fi pierdut în învălmășeală". Prima instanță a mai reținut că martorul B.M. a relatat (fila 26) că „nici inculpatul, nici martorul O. nu l-au lovit pe partea vătămată", ci doar O.A.

a împins-o, iar ea a căzut și , de asemenea, că „nu a văzut să-i cadă ceva din buzunar părții vătămate" și „nu a auzit ca pe inculpat să-l strige cineva din bar". S-a constatat că pe întreg parcursul procesului, partea vătămată și-a menținut aceeași poziție, în sensul că, în timp ce atât inculpatul cât și martorul O.A. i-au aplicat lovituri, cel dintâi a procedat la deposedarea sa de telefonul mobil pe care-l purta la centură. Așadar, din interpretarea probelor, s-a observat că declarațiile martorilor (audiați în rejudecarea după extrădare a cauzei și care au pretins că au asistat nemijlocit la incidentul dintre părți), prezentau contradictorialități, atât între ele, cât și raportate la susținerile inculpatului (la rândul lor, contradictorii), apreciindu-se că aceste neconcordanțe se pot datora perioadei de timp îndelungat ce a trecut de la data când fapta a fost comisă de către inculpat, și care ar fi putut distorsiona percepția martorilor asupra evenimentelor.

Prin urmare, față de cele mai sus arătate și având în vedere și argumentele reținute de prima instanță în considerentele sentinței penale atacate, s-a conchis că atât situația de fapt, cât și încadrarea în drept sunt cele avute în vedere de către Tribunalul Suceava la pronunțarea sentinței penale nr. 119 din 05 aprilie 2006, definitivă prin respingerea, ca nefondate, a apelului și recursului declarate de către inculpat, care a comis, cu vinovăție, infracțiunea pentru care a fost condamnat. S-a apreciat că atitudinea procesuală adoptată de către inculpat a fost una nesinceră, iar prezenta faptă a fost comisă în stare de recidivă postexecutorie, astfel că instanța de prim control judiciar a apreciat că o pedeapsă mai mică ar fi insuficientă pentru a-și atinge scopul educativ-preventiv.

Împotriva deciziei sus-menționate, în termen legal a declarat recurs condamnatul S.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie pentru motivele detaliate în cuprinsul practicalei prezentei decizii. Recurentul condamnat a solicitat, prin apărătorul desemnat din oficiu ca în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 522 1 C. proc. pen., să se dispună admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, casarea deciziei atacate și, pe fond, trimiterea cauzei spre rejudecare după extrădare, aceleiași instanțe. Înalta Curte, examinând cauza, prin prisma motivelor de recurs invocate cât și din oficiu, potrivit dispozițiilor art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru considerentele următoare: Potrivit dispozițiilor art. 522 1 C. proc.

pen., în cazul în care s-a cerut extrădarea unei persoane judecate și condamnate în lipsă, o cauză va putea fi rejudecată de către instanța care a judecat în primă instanță, la cererea condamnatului. Prin urmare aceste dispoziții legale fac referire expresă la situația în care persoana ce urmează a fi extrădată să fi fost judecată și condamnată în lipsă. Această condiție presupune ca inculpatul să nu fi participat la niciunul dintre termenele de judecată, atât înaintea instanței de fond, cât și cu ocazia judecării eventualelor căi de atac exercitate. Or, în speță Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar corect și justificat a apreciat că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 522 1 C. proc.

pen., întrucât inculpatul S.M. a participat la soluționarea cauzei, fiind prezent la termenul de judecată din data de 9 februarie 2005, astfel cum reiese din cuprinsul încheierii de ședință din aceeași dată (dosar fond nr. 100/P/2005), împrejurare în care inculpatul asistat de apărător a solicitat amânarea cauzei, în vederea pregătirii apărării. De asemenea, se mai constată că instanța de apel corect a procedat atunci când a reținut că, deși la termenul de judecată din data de 9 martie 2005, instanța de fond a apreciat necesară prezența inculpatului și a dispus citarea acestuia cu mandat de aducere, inculpatul, din acel moment, nu s-a mai prezentat însă, în instanță.

Totodată, Înalta Curte mai reține că deși instanța de prim control judiciar a conchis justificat că, în speță, nu erau întrunite cumulativ, condițiile de admisibilitate în principiu a cererii de rejudecare după extrădare, totuși, a procedat la analiza pe fond a legalității și temeiniciei hotărârii atacate. Astfel instanța de prim control judiciar a relevat, din analiza coroborată a întregului material probator efectuat în cauză, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza cercetării judecătorești (inclusiv după admiterea în principiu a cererii de rejudecare după extrădare ) că situația de fapt și încadrarea juridică dată faptei comisă de inculpat au fost corect reținute, deși acesta a susținut că nu a comis infracțiunea de tâlhărie, negând sustragerea telefonului victimei și afirmând că a avut doar a avut o altercație fizică cu aceasta, susțineri ce au fost înlăturate ca neavând niciun suport real.

Așadar, în rejudecarea cauzei după extrădare, instanța de prim control judiciar, procedând la audierea unor martori care au pretins că au asistat nemijlocit la incidentul dintre părți și observând că declarațiile acestora sunt contradictorii atât între ele cât și raportate la susținerile inculpatului, a apreciat că aceste neconcordanțe se pot datora perioadei de timp îndelungat ce a trecut de la data când fapta a fost comisă de către inculpat și care, totodată, ar fi putut distorsiona percepția martorilor asupra evenimentelor.

Prin urmare, față de cele mai sus arătate și având în vedere și argumentele reținute de prima instanță în considerentele sentinței penale atacate, s-a conchis corect de către instanța de prim control judiciar că atât situația de fapt, cât și încadrarea juridică sunt cele avute în vedere de către Tribunalul Suceava la pronunțarea sentinței penale nr. 119 din 5 aprilie 2006, definitivă prin respingerea, ca nefondate, a apelului și recursului declarate de către inculpat, care a comis, cu vinovăție, infracțiunea pentru care a fost condamnat. Așa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 alin. (1) pct. b C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de condamnatul S.M. împotriva deciziei penale nr. 66 din 22 octombrie 2008 a Curții de Apel Suceava, secția penală.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul condamnat urmează a fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul S.M. împotriva deciziei penale nr. 66 din 22 octombrie 2008 a Curții de Apel Suceava, secția penală. Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 300 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 17 noiembrie 2008.