İNSAN HAKLARI DERNEĞİ ET AUTRES c. TURQUIE

İNSAN HAKLARI DERNEĞİ ET AUTRES c. TURQUIE (CtEDO, 2006)

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 40305/98 prezentate de Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 14 noiembrie 1997, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce a luat această decizie, face următoarea decizie DEFINITIVĂ recurentele, dnii Sinan Tanrýkulu, Vedat Céetin și Mahmut Șakar, sunt cetățeni turci, născuți în 1961, 1961 și 1966. dnii Tanr (Asociația Drepturilor Omului) din care sunt lideri. Reclamanții sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Sezgin Tanr Măsura de suspendare a activităților de asociere din cauza unei proceduri penale intentate împotriva liderilor săi (a) Măsura administrativă de suspendare a activităților la 23 mai 1997, prefectura de poliție (Emniyet Müdürlü ) de Diyarbakr a solicitat închiderea Asociației Drepturilor Omului a lui Diyarbakr, pe motiv că publicațiile interzise au fost găsite în incintele sale. Prefectul (vali) și-a dat acordul și în conformitate cu art. 54 din Legea nr. 2908 privind asociațiile, activitățile asociației au fost suspendate în aceeași zi. Liderii au fost informați cu privire la măsura de suspendare a activităților printr-o notificare. Parchetul a intentat o instrucțiune penală împotriva liderilor asociației în fața instanței de securitate a statului Diyarbakar. Prin amendamentul din 8 iulie 1997, s-a făcut o modificare la art. 54 din Legea privind asociațiile. : de acum înainte, prefectura trebuia să supună validării Tribunalului de Mare Instanță decizia sa de suspendare a activităților, în termen de 24 de ore de la aplicarea măsurii; apoi, în termen de 48 de ore, instanța trebuia să decidă cu privire la menținerea sau eliminarea măsurii, în caz contrar, decizia administrativă își pierdea din oficiu efectul. La data de 17 iulie 1997, avocatul asociației de sindicate din Duferco (valilik) din Diyarbakýr, pentru a-i solicita redeschiderea asociației, având în vedere că la data de 8 iulie, decizia administrativă din 23 mai 1997 a fost caducă. La 21 iulie 1997, prefectura a consultat cea de-a treia cameră (civilă) a Tribunalului de Mare Instanță din Diyarbak În cele din urmă, printr-o hotărâre din 28 iulie 1997, cea de-a treia cameră a Tribunalului de Mare Instanță a Validat măsura de suspendare a activităților de asociere pe motiv că o instrucțiune penală condusă de Curtea de Securitate a Uniunii Europene împotriva liderilor asociației a fost în curs de desfășurare. (b) Procedura judiciară în fața Tribunalului de Mare Instanță. (b) La 26 noiembrie 1997, recurentele au adresat Tribunalului de Mare Instanță din Diyarbakýr o cerere în anulare a deciziei din 28 iulie precedent. La 24 februarie 1998, tribunalul a respins cererea reclamanților, pe motiv că o instrucțiune penală era pendinte în fața instanței de securitate a statului împotriva conducătorilor asociației solicitante. Ca urmare a arestării a doi reclamanți, dnii Tanr În aceeași zi, tribunalul a anulat hotărârea pronunțată de el la 28 iulie 1997, pe motiv că decizia de validare era o măsură provizorie care era valabilă până la sfârșitul hotărârii liderilor asociației și că, ca urmare a detașării acestora, și anume începând cu 11 mai 1999, decizia nu mai era întemeiată. Măsura adoptată în temeiul Legii privind regiunea aflată în situație de urgență la 11 mai 2000, prefectura Diyarbakýr a dispus suspendarea activităților asociației solicitante pe o perioadă de trei luni, în conformitate cu art. 11/o din Legea nr. 2935 privind regiunea aflată în stare de urgență. Potrivit procesului-verbal din 12 mai 2000 semnat de un șef de poliție, trei polițiști și doi lideri ai asociației, inclusiv reclamantul Tanr 2935 privind regiunea aflată în situație de urgență. Nu era prevăzută nici o cale de atac împotriva acestei măsuri de către legislația internă. Spațiul asociației a fost sigilat a doua zi. Între timp, la data de 21 iulie 1997, avocații asociației au inițiat, în fața instanței administrative de la Diyarbakr, o procedură în anulare a deciziei de suspendare a activităților, solicitând, de asemenea, ridicarea măsurii provizorii în cauză. La 22 iulie, cererea de ridicare a măsurii provizorii a fost respinsă de instanța administrativă. La 5 decembrie 1997, tribunalul administrativ a respins cererea de anulare. În lipsa recursului în casare, această hotărâre a devenit definitivă la 24 aprilie 1998. În prezent, asociația solicitantă își va continua activitatea. B. Dreptul intern relevant la art. 54 din Legea nr. 2908 privind asociațiile (versiune anterioară amendamentului din 8 iulie 1997) dispunea de dreptul intern relevant la art. 54 din Legea nr. 2908 privind asociațiile (versiune anterioară amendamentului din 8 iulie 1997). Asociațiile pot fi suspendate ca urmare a unei ordonanțe motivate a prefecturii (valilik) ), în cazurile în care există un pericol iminent care pune în pericol securitatea și independența națională, ordinea publică, morala sau atunci când este necesară o astfel de măsură în cadrul protecției drepturilor și libertăților d În cazul în care decizia de suspendare a activităților se bazează pe acte care constituie o infracțiune, o copie a dosarului întocmit de prefectură se transmite procurorului în cel mai scurt timp posibil. Suspendarea activităților este valabilă până la o hotărâre de nejudiciare sau de detenție pronunțată cu privire la urmăriți sau până la o decizie de anulare a măsurii în cauză de către instanța administrativă sau, în cele din urmă, prin anularea hotărârii de către prefectură. Această valabilitate nu poate depăși, în orice caz, trei luni dacă nu a fost utilizată nicio cale de atac. (...) art. 54 din Legea nr. 2908 privind asociațiile (versiunea ulterioară amendamentului din 8 iulie 1997) Tribunalul de Mare Instanță trebuie să supună decizia [de suspendare] aprobării Tribunalului de Mare Instanță în termen de 24 de ore. Tribunalul de Mare Instanță trebuie să își facă decizia de aprobare sau de anulare a deciziei prefecturii în termen de 48 de ore. În caz contrar, decizia prefecturii este considerată nulă și neavenită. (...) art. 11 din Legea nr. 2935 privind regiunea aflată în stare de urgență a fost astfel formulat (...) atunci când starea de urgență a fost pronunțată, pot fi luate următoarele măsuri pentru a proteja securitatea generală, securitatea și ordinea publică și pentru a preveni orice escaladare a violenței (...) (o) Suspendarea activităților de asociere pentru o perioadă de trei luni și cu condiția de a lua o decizie de suspendare cu drepturi depline pentru fiecare asociație. În ceea ce privește controlul jurisdicțional al actelor prefectului regiunii aflate în situație de urgență, la art. 7 din Decretul-lege nr. 285, astfel cum a fost modificat prin Decretul-lege nr. 425 din 9 mai 1990, prevede că: mai puțin de un act administrativ luat în temeiul Decretului-lege nr 285 nu poate face obiectul unei acțiuni în anulare în fața instanțelor administrative. În cererea lor inițială din 14 noiembrie 1997, reclamanții se plâng de măsurile de suspendare a activităților de asociere în cauză între 23 mai 1997 și 31 martie 2000, din cauza unei proceduri penale îndreptate împotriva liderilor acestei asociații. În martie 2002, reclamanții se plâng de măsurile de suspendare a activităților asociației lor în conformitate cu Legea privind regiunea aflată în situație de urgență și subliniază că măsurile luate în temeiul legii care reglementează regiunea aflată în stare de urgență nu erau susceptibile de a recurge la nicio cale de atac. Reclamanții susțin că au făcut obiectul unei discriminări pe baza originii lor etnice. În aceste privințe, aceștia invocă articolele 9, 10 și 11 din Convenția combinată cu art. 14. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanții susțin că procedura civilă în fața Tribunalului de Mare Instanță din Diyarbakýr nu este corectă, în măsura în care acesta din urmă nu ar fi respectat regulile contradictoriei și ale egalității de arme, omitând să țină o audiere publică și să solicite observații din partea pârâtului. (1) Reclamanții se plâng de o interferență nejustificată a autorităților, pe care le-au suportat prin suspendarea activităților asociației solicitante. În această privință, ele invocă articolele 9, 10 și 11 din Convenția combinată cu art. 14. Astfel formulat, Curtea consideră că acest aspect intră sub incidența articolului 11 din Convenția combinată cu art. 14 (a se vedea, de exemplu, Emek Partizani și Șenol c. Turcia (dec.), n 39434/98, 7 septembrie 2004). La art. 11 din Convenție se pronunță după cum urmează: Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a se fonda împreună cu alte sindicate și de a se ocupa de sindicate pentru apărarea intereselor sale. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, securității publice, apărării ordinii publice și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității sau protecției drepturilor și libertăților naționale. Prezentul articol nu se referă la impunerea unor restricții legitime asupra exercitării acestor drepturi de către membrii forțelor armate, poliției sau administrației statului. Drepturile și libertățile recunoscute în prezenta convenție trebuie să fie protejate, fără a se face nicio distincție, în special pe criterii de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau de orice altă natură, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație. Curtea consideră că este necesar să se examineze cauza în două părți: prima privește suspendarea activităților de asociere în cauză în perioada 23 mai 1997 până la 31 martie 2000; a doua, în perioadele 12 mai 2000-11 august 2000 și de la 11 august 2000 la 11 noiembrie 2000. Excepțiile guvernului Absența calității de victimă a reclamanților Guvernul susține că reclamanții nu prezintă calitatea de victime și observă că, la 11 noiembrie 2000, sediul asociației a fost redeschis și că reclamanții au fost achitați în prealabil; reclamanții ar fi fost liberi să își desfășoare activitatea în numele asociației respective. Prin urmare, guvernul susține că este imposibil să se vorbească de ingerință sau de limitare a libertății de asociere a reclamanților. Curtea consideră că această chestiune este strâns legată de fondul cauzei și trebuie examinată împreună cu acesta. În ceea ce privește prima perioadă de suspendare între 23 mai 1997 și 31 martie 2000, guvernul atrage atenția asupra a două aspecte asupra faptului că, în cazul în care cererea a fost depusă în fața Curții, căile de atac interne nu erau epuizate. În al doilea rând, lipsa de recurs în fața Consiliului de Stat în privința hotărârii din 5 decembrie 1997 a instanței administrative ar fi fost în sine un motiv de cauză, întrucât această cale de atac era efectivă. Reclamanții contestă aceste teze și susțin că acțiunea în fața Consiliului de Stat nu era o cale de atac efectivă. Curtea constată că, în dreptul Turciei, măsurile de suspendare a activităților de asociere și căile de atac aferente sunt reglementate de art. 54 din Legea nr. 2908. Comisia constată apoi că art. 54 a fost modificat la 8 iulie 1997 și că dispozițiile sale, după modificare, au recunoscut competența instanței de judecată în ceea ce privește căile de atac împotriva deciziilor de suspendare a activităților asociațiilor adoptate de prefectură. În această privință, Curtea constată că, în hotărârea sa din 28 iulie 1997, Tribunalul de Mare Instanță este recunoscut competent în această privință și a considerat că, în urma modificării articolului 54 din Legea nr. 2908 la 8 iulie 1997, competența instanței administrative fusese înlocuită cu competența sa. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că reclamanții puteau considera în mod rezonabil că singura cale efectivă în această privință era acțiunea în fața instanței de mare instanță și că au fost exonerați să epuizeze o acțiune în fața instanței administrative. În ceea ce privește întrebarea dacă reclamanții ar trebui să aștepte încheierea procedurii în fața instanțelor naționale, Curtea amintește că trebuie să i se permită să tolereze faptul că ultimul nivel al acestor acțiuni este atins la scurt timp după depunerea cererii, dar înainte de a fi chemată să se pronunțe asupra admisibilității ( Ringeisen c. Austria, Hotărârea din 16 iulie 1971, Seria A, nr. 13, § 91, și Yüksel c. Turcia (dec.), 40154/98, 2 decembrie 2003. Prin urmare, Curtea respinge excepția guvernului. Nerespectarea termenului de șase luni În ceea ce privește a doua perioadă de suspendare cuprinsă între 12 mai 2000 și 11 august 2000 și între 11 august 2000 și 11 noiembrie 2000 (punctul 2 de mai sus), Curtea amintește că, în cazul în care nu există nicio acțiune internă în vederea denunțării unui act presupus a încălca Convenția, termenul de șase luni începe în principiu să curgă din ziua în care actul incriminat a fost executat ( Walker c. Regatul Unit (dec.), nr 34979/97, CEDO 2000 I. În speță, Comisia constată, împreună cu reclamanții, că deciziile de suspendare a activităților de asociere între datele de 12 mai 2000 și 11 noiembrie 2000 provin de la prefectul regiunii aflate în situație de urgență și că aceste măsuri nu erau susceptibile să facă obiectul unui control judiciar. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că termenul de șase luni începe să curgă la 11 noiembrie 2000. Acest motiv al reclamanților care a fost prezentat pentru prima dată la 1 martie 2002, acesta trebuie respins pentru nerespectarea termenului de șase luni în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Guvernul susține că suspendarea activităților de asociere între 23 mai 1997 și 31 martie 2000 a fost prevăzută la art. 54 din Legea nr. 2908 și a urmărit mai multe scopuri legitime, cum ar fi prevenirea infracțiunilor, protecția securității naționale, a securității publice și apărarea ordinii publice. Subliniind volatilitatea situației din sud-estul Turciei la momentul faptei, guvernul subliniază că măsura de suspendare era valabilă până la sfârșitul procedurii penale declanșate împotriva liderilor asociației și că, în urma achitarea lor la penalitate, sediul asociației a fost redeschis. Prin urmare, măsura ar fi fost proporțională cu obiectivele legitime urmărite și reclamanții contestă aceste argumente și susțin că suspendarea activităților de asociere și inițierea unei proceduri penale împotriva liderilor săi, din cauza publicațiilor găsite la sediul acestei asociații, au încălcat articolele 10 și 11 din convenție. Curtea arată că, în speță, asocierea în cauză a fost suspendată în perioada în care era în curs de desfășurare o procedură penală împotriva liderilor săi pentru propagandă în favoarea unei benzi armate separatiste. Comisia consideră că a fost remediată situația de care se plâng reclamanții prin faptul că instanța corecțională pronunțase cu privire la acestea la 11 mai 1999 și prin deschiderea sediului asociației la 31 martie 2000, la cererea părților interesate. În această privință, asociația reclamantă nu a demonstrat în ce mod activitățile sale ar fi fost efectiv afectate în cursul perioadei de denunțare. Aceasta nu demonstrează, în special, existența unor fapte sau a unor oportunități pierdute în perioada de închidere cu efecte iremediabile asupra viitoarelor activități ale asociației (a se vedea Erol și alții c. (dec.), 37350/97, 27 ianuarie 2004). Pe de altă parte, Curtea consideră că durata procedurii penale intentate liderilor de asociere nu este critică și că reclamanții nu țin seama de existența unor perioade de activitate care ar fi fost imputabile autorităților naționale, care ar fi putut aduce atingere însăși substanței dreptului lor la libertatea de asociere. În cele din urmă, măsura incriminată nu a avut drept consecință impunerea unei interdicții generale membrilor și liderilor asociației de a-și continua activitățile asociative în domeniul protecției drepturilor omului. Aceasta s-a limitat la interzicerea utilizării numelui asociației ca persoană juridică în acest tip de activități. În aceste circumstanțe, reclamanții nu se mai pot pretinde, în sensul articolului 34 din convenție, victime ale unei încălcări a drepturilor garantate prin convenție în ceea ce privește încetarea activităților asociației lor. Prin urmare, Curtea consideră că este necesar să se declare inadmisibil Ö Õ Õ art. 11 pentru neajunsuri vădite de fond Õ în temeiul articolului 35 alineatele (3) și (4) din Convenție. Nu există nicio întrebare distinctă cu privire la Õ art. 14 din Convenție coroborat cu art. 11. Reclamanții susțin că procedura civilă în fața Tribunalului de Mare Instanță din Diyarbakakr nu este corectă, în măsura în care această instanță, atunci când a validat măsura luată de prefect, a omis să desfășoare o ședință publică și să solicite observații din partea pârâtului. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță (...) imparțială, stabilită prin lege, care va hotărî, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. (...) Guvernul care se opune aplicabilității articolului 6 în speță. Acesta susține că procedura în fața instanței judecătorești de mare instanță este o procedură declaratorie, care nu se referă la o persoană care nu se referă la o persoană fizică sau juridică, în sensul a două pretenții sau cereri contradictorii. Decizia de aprobare a Tribunalului de Mare Instanță a fost o condiție de valabilitate a deciziei prefecturii în acest domeniu, la punctul în care aceasta forma un întreg împreună cu decizia prefecturii și, prin urmare, prezenta o natură administrativă. Potrivit guvernului, chiar și în cazul în care este vorba despre un litigiu în sensul articolului 6 alineatul (1), acesta nu se referă la un drept de natură civilă. Reclamanții își reiterează afirmațiile. Curtea nu consideră că este necesar să se stabilească dacă art. 6 se aplică în speță (a se vedea totuși cauzele APEH Üldözötteinek Szövetsege și alții c. Ungaria, 32367/96, §§ 32-36, CEDO 2000 X, și Erol și alții, menționați anterior, în care Curtea a statuat că o procedură privind înregistrarea unei asociații în vederea obținerii statutului de persoană juridică se referă la un drept civil). Comisia consideră că aceasta consideră că este posibil ca art. 6 să fie aplicabil și că procedura inițială de ordin administrativ și neconflictuală în fața instanței judiciare de mare instanță nu substituie ea însăși cerințele articolului 6, cauza recurentei a fost supusă unui control ulterior al aceleiași instanțe judiciare judiciare de deplină instanță, care prezintă, la rândul său, garanțiile acestui articol în cadrul unui proces contradictoriu (a se vedea, mutatis mutandis, Albert și Le Cont c. Belgia , Hotărârea din 10 februarie 1983, seria A n 58, § 29. Prin urmare, Curtea consideră că această parte a cererii este inadmisibilă pentru lipsa vădită de temei în sensul articolului 35 § 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Moduleer Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

40305/98

présentée par İNSAN HAKLARI DERNEĞİ et autres

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 12 janvier 2006 en une chambre composée de

:

MM.

B.M.

Zupančič

,

président

,

J.

Hedigan

,

L.

Caflisch

,

R.

Türmen

,

C.

Bîrsan

,

M

mes

A.

Gyulumyan,

R.

Jaeger,

juges

,

et de M.

V.

Berger,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 14 novembre 1997,

Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, MM. Sinan Tanrıkulu, Vedat Çetin et Mahmut Șakar, sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1961, 1961 et 1966. MM. Tanrıkulu et Çetin résident à Diyarbakır, M. Șakar, à İstanbul. Les requérants ont introduit la requête en leur propre nom ainsi qu’au nom de l’association

İnsan Hakları Derneği

(Association des Droits de l’Homme) dont ils sont dirigeants. Les requérants sont représentés devant la Cour par M

e

Sezgin Tanrıkulu, avocat à Diyarbakır.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

1.

Mesure de suspension des activités de l’association prise en raison d’une procédure pénale intentée à l’encontre de ses dirigeants

(a)

La mesure administrative de la suspension des activités

Le 23 mai 1997, la préfecture de police (

Emniyet Müdürlüğü

) de Diyarbakır demanda la fermeture de l’Association des droits de l’homme de Diyarbakır, au motif que des publications interdites avaient été trouvées dans ses locaux. Le préfet

(vali

) donna son accord et conformément à l’article 54 de la loi n

o

2908 relative aux associations, les activités de l’association furent suspendues le même jour.

Les dirigeants furent informés de la mesure de suspension des activités par une notification.

Le parquet intenta une instruction pénale contre les dirigeants de l’association devant la cour de sûreté de l’État de Diyarbakır.

Par amendement du 8 juillet 1997, une modification fut apportée à l’article 54 de la loi relative aux associations

: désormais, la préfecture devait soumettre à la validation du tribunal de grande instance sa décision de la suspension des activités, dans le délai de vingt-quatre heures suivant la mesure. Le tribunal devait ensuite statuer, dans le délai de quarante-huit heures, sur le maintien ou la suppression de la mesure, à défaut de quoi la décision administrative perdait d’office son effet.

Le 17 juillet 1997, l’avocat de l’association s’adressa à la préfecture (

valilik

) de Diyarbakır («

la préfecture

») afin de lui demander de procéder à la réouverture de l’association, étant donné que l’amendement du 8 juillet avait rendu caduque la décision administrative du 23 mai 1997.

Le 21 juillet 1997, la préfecture consulta la troisième chambre (civile) du tribunal de grande instance de Diyarbakır («

le tribunal de grande instance

») sur la validité de son accord, eu égard à l’amendement de la loi sur les associations.

Finalement, par un jugement du 28 juillet 1997, la troisième chambre du tribunal de grande instance valida la mesure de suspension des activités de l’association au motif qu’une instruction pénale menée par la cour de sûreté de l’État contre les dirigeants de l’association était en cours.

(b)

La procédure judiciaire devant le tribunal de grande instance

Le 26 novembre 1997, les requérants adressèrent au tribunal de grande instance de Diyarbakır une demande en annulation de la décision du 28

juillet précédent.

Le 24 février 1998, le tribunal rejeta la demande des requérants, au motif qu’une instruction pénale était pendante devant la cour de sûreté de l’État contre les dirigeants de l’association requérante.

Suite à l’acquittement de deux requérants, MM. Tanrıkulu et Çetin, par la cour de sûreté de l’État concernant l’accusation de propagande en faveur d’une bande armée séparatiste, les intéressés adressèrent, le 31 mars 2000, au tribunal de grande instance de Diyarbakır une demande en annulation de la décision de la validation des mesures ordonnées par la préfecture de Diyarbakır.

Le même jour, le tribunal annula la décision rendue par lui le 28 juillet 1997, au motif que, la décision de validation était une mesure provisoire qui était valable jusqu’à la fin du jugement des dirigeants de l’association, et que, suite à l’acquittement de ceux-ci, à savoir depuis le 11 mai 1999, la décision n’était plus fondée.

2.

Mesure prise en vertu de la loi sur la région soumise à l’état d’urgence

Le 11 mai 2000, la préfecture de Diyarbakır ordonna la suspension des activités de l’association requérante pendant un délai de trois mois, conformément à l’article 11/o de la loi n

o

2935 sur la région soumise à l’état d’urgence.

Selon le procès-verbal du 12 mai 2000 signé par un chef de police, trois policiers et deux dirigeants de l’association, dont le requérant Tanrıkulu, le local de l’association à Diyarbakır fut mis sous scellés.

Le 11 août 2000, la préfecture de Diyarbakır ordonna de nouveau la suspension des activités de l’association pendant trois mois, en vertu de l’article 11/o de la loi n

o

2935 sur la région soumise à l’état d’urgence. Aucune voie de recours n’était prévue par la législation interne contre cette mesure.

Le local de l’association fut mis sous scellés le lendemain.

3.

Le contentieux administratif

Entre temps, le 21 juillet 1997, l’avocat de l’association ouvrit, devant le tribunal administratif de Diyarbakır, une procédure en annulation de la décision de la suspension des activités, en demandant également la levée de la mesure provisoire y afférente.

Le 22 juillet suivant, la demande de la levée de la mesure provisoire fut rejetée par le tribunal administratif.

Le 5 décembre 1997, le tribunal administratif rejeta la demande d’annulation. Faute de pourvoi en cassation, ce jugement devint définitif le 24 avril 1998.

Actuellement, l’association requérante continuerait ses activités.

B. Le droit interne pertinent

L’article 54 de la loi n

o

2908 sur les associations (version antérieure à l’amendement du 8 juillet 1997) disposait

:

«

Les associations peuvent voir leurs activités suspendues suite à une ordonnance motivée de la préfecture (

valilik

), dans les cas où il y a un danger imminent menaçant la sécurité et l’indépendance nationales, l’ordre public, la morale, ou lorsqu’une telle mesure est nécessaire dans le cadre de la protection des droits et libertés d’autrui ou la prévention du crime. Cette ordonnance ne lie que la section concernée de l’association et non pas le siège de celle-ci.

Si la décision de la suspension des activités est fondée sur des actes constituant un délit, une copie du dossier établi par la préfecture est transmise au parquet dans les plus brefs délais.

La suspension des activités est valable jusqu’à une décision de non-lieu ou d’acquittement rendue à l’égard des poursuivis, ou bien jusqu’à une décision d’annulation de la mesure en question par le tribunal administratif, ou enfin, par l’annulation de la décision par la préfecture. Cette validité ne peut en tout cas dépasser trois mois si aucune voie de recours n’a été utilisée.

(...)

»

L’article 54 de la loi n

o

2908 sur les associations (version postérieure à l’amendement du 8 juillet 1997) dispose

:

«

(...) La préfecture doit soumettre la décision [de suspension] à l’approbation du tribunal de grande instance dans un délai de vingt-quatre heures. Le tribunal de grande instance doit rendre sa décision d’approbation ou d’annulation de la décision de la préfecture dans un délai de quarante-huit heures. A défaut, la décision de la préfecture est réputée nulle et non avenue.

(...)

»

L’article 11/o de la loi n

o

2935 sur la région soumise à l’état d’urgence était ainsi libellé

:

«

(...) lorsque l’état d’urgence est décrété, les mesures suivantes peuvent être ordonnées en vue de préserver la sécurité générale, la sûreté et l’ordre public et d’empêcher toute escalade de la violence (...)

:

o) Suspendre les activités d’associations pour une durée de trois mois et à condition de prendre une décision de suspension à part entière pour chaque association.

»

En ce qui concerne le contrôle juridictionnel des actes du préfet de la région soumise à l’état d’urgence, l’article 7 du décret-loi no 285, tel que modifié par le décret-loi n

o

425 du 9 mai 1990, dispose qu’aucun acte administratif pris en application du décret-loi n

o

285 ne peut faire l’objet d’un recours en annulation devant les tribunaux administratifs.

GRIEFS

Dans leur requête initiale du 14 novembre 1997, les requérants se plaignent des mesures de suspension des activités de l’association en question entre 23 mai 1997 et 31 mars 2000, en raison d’une procédure pénale dirigée à l’encontre des dirigeants de cette association.

Dans une lettre du 1

er

mars 2002, les requérants se plaignent des mesures de suspension des activités de leur association en application de la loi sur la région soumise à l’état d’urgence. Ils soulignent en outre que les mesures prises en application de la loi régissant la région soumise à l’état d’urgence n’étaient susceptibles d’aucun recours.

Les requérants maintiennent avoir fait l’objet d’une discrimination sur la base de leur origine ethnique. A ces égards, ils invoquent les articles 9, 10 et 11 de la Convention combinés avec son article 14.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants allèguent que la procédure civile devant le tribunal de grande instance de Diyarbakır manquait d’équité, dans la mesure où celui-ci n’aurait pas respecté les règles du contradictoire et de l’égalité des armes, en omettant de tenir une audience publique et de demander les observation de la partie défenderesse.

EN DROIT

Ainsi formulé, la Cour estime que ce grief tombe sous le coup de l’article

11 de la Convention combiné avec son article 14 (voir, par exemple,

Emek Partisi et Șenol c. Turquie

(déc.), n

o

39434/98, 7 septembre 2004).

L’article 11 de la Convention est libellé comme suit :

«

1.

Toute personne a droit à la liberté de réunion pacifique et à la liberté d’association, y compris le droit de fonder avec d’autres des syndicats et de s’affilier à des syndicats pour la défense de ses intérêts.

2.

L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. Le présent article n’interdit pas que des restrictions légitimes soient imposées à l’exercice de ces droits par les membres des forces armées, de la police ou de l’administration de l’État.

»

L’article 14 de la Convention dispose :

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la présente Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.

»

La Cour estime qu’il convient d’examiner l’affaire en deux parties

: la première concerne la suspension des activités de l’association en question pendant la période allant du 23 mai 1997 jusqu’au 31 mars 2000; la deuxième, pendant les périodes du 12 mai 2000 au 11 août 2000 et du 11

août 2000 au 11 novembre 2000.

A.

Exceptions du Gouvernement

1.

Absence de qualité de victime des requérants

Le Gouvernement avance que les requérants ne présentent pas la qualité de victimes. Il fait observer que le 11 novembre 2000, le siège de l’association a été rouvert et que les requérants ont été préalablement acquittés. Les requérants auraient été libres de réaliser leurs activités au nom de ladite association. Le Gouvernement soutient donc qu’il est impossible de parler d’ingérence ou de limitation de la liberté d’association des requérants.

La Cour estime que cette question est étroitement liée au fond de l’affaire et doit être examinée avec celui-ci.

2.

Non-épuisement des voies de recours internes

En ce qui concerne la première période de suspension entre 23 mai 1997 et 31 mars 2000, le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes sur deux points. Il relève en premier lieu que lorsque la requête a été introduite devant la Cour, les voies de recours internes ne se trouvaient pas épuisées. En second lieu, le défaut de recours devant le Conseil d’État à l’encontre du jugement du 5 décembre 1997 du tribunal administratif aurait été en soi un motif d’irrecevabilité, puisque cette voie de recours était effective.

Les requérants contestent ces thèses et soutiennent que le recours devant le Conseil d’État n’était pas une voie de recours effective.

La Cour constate qu’en droit turc, les mesures de suspension d’activités d’associations et les voies de recours y relatives sont régies par l’article 54 de la loi n

o

A cet égard, la Cour constate que dans son jugement du 28 juillet 1997, le tribunal de grande instance s’est reconnu compétent en la matière et a considéré que suite à la modification de l’article 54 de la loi n

o

2908 le 8 juillet 1997, la compétence du tribunal administratif avait été remplacée par la sienne. Dans ces circonstances, la Cour estime que les requérants pouvaient raisonnablement considérer que la seule voie effective en la matière était le recours devant le tribunal de grande instance et qu’ils étaient dispensés d’épuiser une action devant le tribunal administratif.

Quant à la question de savoir si les requérants devaient attendre la fin de la procédure devant les juridictions nationales, la Cour rappelle qu’il doit lui être loisible de tolérer que le dernier échelon de ces recours soit atteint peu après le dépôt de la requête, mais avant qu’elle soit appelée à se prononcer sur la recevabilité (

Ringeisen c. Autriche,

arrêt du 16 juillet 1971, Série A, n

o

13, § 91, et

Yüksel c. Turquie

(déc.), 40154/98, 2 décembre 2003).

Partant, la Cour rejette l’exception du Gouvernement.

3.

Non-respect du délai de six mois

Pour ce qui concerne la deuxième période de suspension allant de 12 mai 2000 au 11 août 2000 et de 11 août 2000 au 11 novembre 2000 (point 2 indiqué ci-dessus), la Cour rappelle que là où aucun recours interne n’est disponible pour dénoncer un acte supposé violer la Convention, le délai de six mois commence en principe à courir le jour où l’acte incriminé a été accompli (

Walker c. Royaume-Uni

(déc.), n

o

34979/97, CEDH 2000

‑

I). En l’espèce, elle constate, avec les requérants, que les décisions de suspension des activités de l’association entre les dates de 12 mai 2000 et 11 novembre 2000, émanent du préfet de la région soumise à l’état d’urgence et que ces mesures n’étaient pas susceptible de faire l’objet d’un contrôle judiciaire.

Dans ces circonstances, la Cour estime que le délai de six mois commence à courir le 11 novembre 2000. Ce grief des requérants ayant été présenté pour la première fois le 1

er

mars 2002, il est à rejeter pour non- respect du délai de six mois en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

B.

Bien-fondé du grief

Le Gouvernement maintient que la suspension des activités de l’association entre le 23 mai 1997 et le 31 mars 2000 était prévue par l’article 54 de la loi n

o

2908 et poursuivait plusieurs buts légitimes, tels que la prévention de crimes, ainsi que la protection de la sécurité nationale, de la sûreté publique et la défense de l’ordre. Faisant valoir la volatilité de la situation régnant dans le sud-est de la Turquie à l’époque des faits, le Gouvernement met en exergue que la mesure de suspension était valable jusqu’à la fin de la procédure pénale déclenchée contre les dirigeants de l’association et que, suite à leur acquittement au pénal, le siège de l’association a été rouvert. La mesure aurait donc été proportionnée aux buts légitimes poursuivis.

Les requérants contestent ces arguments. Ils avancent que la suspension des activités de l’association et le déclenchement d’une procédure pénale à l’encontre de ses dirigeants, en raison des publications trouvées dans les locaux de cette association, ont violé les articles 10 et 11 de la Convention.

La Cour relève qu’en l’espèce, l’association en question a été suspendue pendant la période où une procédure pénale à l’encontre de ses dirigeants pour propagande en faveur d’une bande armée séparatiste était en cours. Elle considère qu’il a été remédié à la situation dont se plaignent les requérants par l’acquittement que le tribunal correctionnel avait prononcé à leur propos le 11 mai 1999 et par l’ouverture du siège de l’association le 31

mars 2000, à la demande des intéressés.

A cet égard, l’association requérante n’a pas démontré en quoi ses activités auraient été effectivement affectées pendant le laps de temps dénoncé. Elle ne démontre pas, en particulier, l’existence de faits ou d’occasions manquées pendant la période de fermeture ayant des effets irrémédiables sur les futures activités de l’association (voir

Erol et autres c.

Turquie

(déc.), 37350/97, 27 janvier 2004).

Par ailleurs, la Cour estime que la durée de la procédure pénale intentée aux dirigeants de l’association ne prête pas à critique et que les requérants ne relèvent pas l’existence de périodes d’inactivités imputables aux autorités nationales qui auraient été de nature à porter atteinte à la substance même de leur droit à la liberté d’association.

Enfin, la mesure incriminée n’a pas eu pour conséquence d’imposer une interdiction générale aux membres et dirigeants de l’association de poursuivre leurs activités associatives dans le domaine de la protection des droits de l’homme. Elle était limitée à l’interdiction de l’utilisation du nom de l’association en tant que personne morale dans ce type d’activités.

Dans ces circonstances, les requérants ne peuvent plus se prétendre, au sens de l’article 34 de la Convention, victimes d’une violation des droits garantis par la Convention en ce qui concerne l’interruption des activités de leur association.

Partant, la Cour considère qu’il faut déclarer irrecevable le grief tiré de l’article 11 pour défaut manifeste de fondement en application de l’article 35 § 3 et 4 de la Convention.

Aucune question distincte ne se pose à l’égard de l’article 14 de la Convention combiné avec son article 11.

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal (...) impartial, établi par la loi, qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)

»

Le Gouvernement conteste l’applicabilité de l’article 6 en l’espèce. Il fait valoir que la procédure devant le tribunal de grande instance était une procédure déclaratoire, qui ne concernait pas une «

contestation

» dans le sens de deux prétentions ou demandes contradictoires. La décision d’approbation du tribunal de grande instance était une condition de validité de la décision de la préfecture en la matière, au point qu’elle formait un tout avec la décision de la préfecture et présentait donc une nature administrative. Selon le Gouvernement, à supposer même qu’il s’agissait d’une contestation au sens de l’article 6 § 1, celle-ci ne portait pas sur un droit de caractère civil.

Les requérants réitèrent leurs allégations.

La Cour n’estime pas nécessaire de trancher la question de savoir si l’article 6 est applicable en l’espèce (voir, cependant, les affaires

APEH Üldözötteinek Szövetsége et autres c. Hongrie

, n

o

32367/96, §§ 32-36, CEDH 2000

‑

X, et

Erol et autres,

précitée, dans lesquelles la Cour a jugé qu’une procédure portant sur l’enregistrement d’une association afin qu’elle obtienne le statut de personne morale concernait un droit civil). Elle considère qu’à supposer que l’article 6 fût applicable et que la procédure initiale d’ordre administratif et non contradictoire devant le tribunal de grande instance ne remplît pas elle-même les exigences de l’article 6, la cause de la requérante a subi un contrôle ultérieur de ce même tribunal, organe judiciaire de pleine juridiction, présentant, lui, les garanties de cet article dans le cadre d’un procès contradictoire (voir,

mutatis mutandis, Albert et Le Compte c. Belgique

, arrêt du 10 février 1983, série A n

o

58, §

29).

Dès lors, la Cour considère que cette partie de la requête est irrecevable pour défaut manifeste de fondement au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Vincent

Berger

Boštjan M.

Zupančič

Greffier

Président