ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2817/2009

Prin sentința nr.

26 din 15 ianuarie 2009 a Tribunalului Buzău, secția comercială și de

contencios administrativ, s-a admis excepția lipsei de interes privind capătul

de cerere prin care se solicită constatarea rezilierii contractului de asociere

în participațiune nr. 19/2002 și excepția prescripției dreptului material la

acțiune invocate de pârâtă. În consecință, a fost respinsă acțiunea promovată

de reclamanta A.D.S. București împotriva pârâtei SC P.C. SA – F.P.

Pentru a

pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:

La data de 26

septembrie 2002 s-a încheiat contractul de asociere în participațiune nr. 19/2002

între reclamanta A.D.S. în calitate de asociat prim și pârâtă în calitate de

asociat secund, în baza H.G. nr. 626/2001, pentru exploatarea terenului agricol

în suprafață de 9.873 ha, situat pe teritoriul SC A. Bordușani, jud. Ialomița.

În urma exploatării

suprafeței contractate și a rezultatelor slabe

obținute

pârâta a solicitat efectuarea unui studiu asupra solului, care a evidențiat

calitatea inferioară a acestuia față de cea avută în vedere la asociere, dar,

întrucât renegocierea contractului în privința reducerii prețului asocierii a

eșuat, în baza pactului comisoriu de gradul IV înscris în contract, acesta a

fost reziliat începând cu data de 29 septembrie 2004.

În consecință,

s-a reținut că interesul reclamantei în susținerea cererii având ca obiect

rezilierea asocierii nu mai prezintă interes.

Cu privire la

excepția prescripției dreptului material la acțiune, tribunalul a reținut

incidența dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, respectiv termenul de

3 ani, care, potrivit art. 7 coroborat cu art. 12 din același act normativ,

începe să curgă de la data scadenței fiecărei redevențe. În aceste condiții,

dreptul reclamantei la acțiune cu privire la ultima prestație (20 % până la 25

decembrie 2004) și implicit întreaga redevență s-a prescris la 25 decembrie 2007,

cererea de chemare în judecată fiind formulată la 4 ianuarie 2008, în cauză

neoperând nici una din cauzele de întrerupere a cursului prescripției prevăzute

la art. 16, contrar susținerilor reclamantei.

Potrivit art. 1 alin.

(2) din Decretul nr. 167/1958 s-a stins și dreptul la acțiune privind

accesoriile.

Nu au fost

reținute nici apărările potrivit cărora termenul de prescripție este de 5 ani,

conform art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, pe considerentul că acesta

este aplicabil executării creanțelor bugetare și nu este cazul în speță.

Obligația de

plată a pârâtei reprezentând contravaloarea redevențelor au drept cauză

contractul comercial nr. 19 din 26 septembrie 2002, iar destinația sumelor sub

aspectul prescripției nu prezintă relevanță.

De asemenea, nu

au fost reținute ca și cauze de întrerupere a cursului prescripției, în pofida

susținerilor reclamantei, nici săvârșirea procedurii concilierii prealabile, și

nici începerea executării silite declanșată prin somația de plată, care a fost

desființată prin hotărâre irevocabilă.

Apelul declarat

de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia nr. 64 din

6 mai 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal.

În considerentele

deciziei s-a reținut că dreptul la acțiune al reclamantei pentru plata

redevențelor scadente și a penalităților solicitate a început să curgă la data

scadenței fiecărei redevențe și cum apelanta a solicitat prin acțiune plata

până la data rezilierii, 29 septembrie 2004, dreptul la acțiune s-a prescriss

cel mai târziu la data de 29 septembrie 2007 și mai înainte de această dată,

pentru redevențele și penalitățile anterioare prin împlinirea termenului de 3

ani de la scadența fiecărei redevențe.

Întrucât data

expedierii prin poștă a acțiunii este 20 decembrie 2007, rezultă că dreptul

reclamantei la acțiune este prescris.

Motivele de apel

prin care apelanta a invocat întreruperea prescripției prin plățile efectuate

de pârâtă, prin concilierea directă sau începerea executării silite au fost

respinse de Curte pentru aceleași considerente reținute și de prima instanță.

De asemenea, și

pentru motivul prin care se invocă termenul special de prescripție de 5 ani,

instanța de apel a reținut că nu este aplicabil, nefiind vorba despre o creanță

bugetară.

Împotriva

deciziei reclamanta a declarat recurs, solicitând modificarea acesteia și

admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea

recursului se invocă greșita aplicare a dispozițiilor legale referitoare la

prescripție și cauzele de întrerupere a cursului acesteia, lipsa de rol activ a

instanței, care nu a solicitat părților înscrisurile pe care le considera

relevante cauzei în dovedirea tezei conform căreia prin plățile efectuate,

pârâta a întrerupt cursul prescripției și totodată, a ignorat înscrisurile

existente la dosar.

Este criticat și

aspectul referitor la nereținerea începerii executării silite ca act

întreruptiv al cursului prescripției, precum și cel privind termenul special de

prescripție de 5 ani, aplicabil creanțelor bugetare conform art. 121 alin. (1)

din O.G. nr. 92/2003, în condițiile în care, din cuprinsul art. 1 alin. 2 din O.G.

nr. 92/2003 modificat și completat prin O.U.G. nr. 129/2005 rezultă că

dispozițiile Codului de procedură fiscală se aplică și pentru administrarea

creanțelor provenind din contribuții, amenzi sau alte sume ce constituie

venituri ale bugetului general consolidat, iar conform art. 8 alin. (3) din O.U.G.

nr. 147/2002, veniturile încasate de A.D.S. București din celelalte activități

pe care le desfășoară conform atribuțiilor stabilite prin legi, rămase după

deducerea cheltuielilor efectuate pentru realizarea activităților respective,

se fac venituri la bugetul de stat, astfel că prețul asocierii și penalitățile

de întârziere calculate pentru neachitarea acestuia la data scadenței

reprezintă contribuție la bugetul de stat.

Prin concluzii

scrise intimata a solicitat respingerea recursului.

Recursul nu este

fondat.

La data de 26

septembrie 2002 s-a încheiat contractul de asociere în participațiune nr. 19/2002

între reclamanta A.D.S. în calitate de asociat prim și pârâtă în calitate de

asociat secund, în baza art. 251, 256 C. com. și a art. 79 din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001, aprobată prin H.G. nr. 626/2001,

pentru exploatarea terenului agricol în suprafață de 9.873 ha, situat pe teritoriul SC A. Bordușani, jud. Ialomița.

În baza pactului

comisoriu de gradul IV înscris în contract, acesta a fost reziliat începând cu

data de 29 septembrie 2004, dată până la care reclamanta avea posibilitatea să

solicite plata redevențelor și accesoriilor acestora.

În mod corect

instanța de apel, aplicând dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958,

coroborat cu art. 7 și 12 din același act normativ, a stabilit că termenul de

prescripție de 3 ani începe să curgă de la data scadenței fiecărei redevențe.

Corespunzător

solicitării din acțiune pentru plata redevențelor și a penalităților aferente,

scadente până la data rezilierii de plin drept a contractului, 20 septembrie 2004,

s-a reținut corect că data promovării acțiunii, respectiv data expedierii prin

poștă a acesteia, 20 decembrie 2007, s-a realizat peste termenul general de

prescripție de 3 ani aplicabil speței, potrivit naturii comerciale a

contractului care reprezintă izvorul obligațiilor de plată pretinse pârâtei, și

independent de destinația acordată acestor venituri de cel care le încasează.

Prin urmare, în

mod întemeiat instanțele de fond au respins cererile reclamantei în privința

aplicării termenului special de prescripție de 5 ani prevăzut la art. 121 alin.

(1) din O.G. nr. 92/2003, pentru considerentele expuse, dar și având în vedere

și aplicabilitatea acestuia în materia executării creanțelor bugetare.

Recurenta a

criticat și împrejurarea că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 16

din Decretul nr. 167/1958 privind cauzele de întrerupere a cursului

prescripției extinctive atunci când nu a ținut seama de împrejurarea că

apelanta a început executarea silită, chiar dacă, ulterior, formele de executare

au fost în mod irevocabil desființate prin hotărâre judecătorească, susținând,

de asemenea, faptul că legiuitorul nu distinge între cauzele de întrerupere a

prescripției dreptului material la acțiune și cel al dreptului de a cere

executarea silită.

De asemenea,

critică neluarea în considerare a plăților efectuate, ca o recunoaștere a

datoriei de către pârâtă și lipsa rolului activ al instanței în această

privință.

Potrivit art. 129

alin. (1) C. proc. civ., este stabilită, în primul rând, în sarcina părților

obligația de a urmări desfășurarea și finalizarea procesului, precum și să-și

probeze pretențiile și apărările.

Câtă vreme și

prima instanță a reținut în considerentele sentinței pronunțate că din

înscrisurile depuse de reclamantă nu rezultă ce anume reprezintă ordinele de

plată la care aceasta face referire, recurenta-reclamantă nu poate invoca cu

succes lipsa rolului activ al instanței de apel în a solicita ca părțile să

depună la dosar înscrisurile pe care le apreciază ca fiind relevante, pe de o parte

reținând prevederile art. 129 alin. (1) C. proc. civ., sus evocate, iar pe de

altă parte, reclamanta cunoscând deja din cuprinsul sentinței care a fost cauza

respingerii susținerilor sale cu privire la efectele produse de art. 16 lit. a)

din Decretul nr. 167/1958 care reglementează întreruperea prescripției prin

efectul recunoașterii datoriei.

Altă ipoteză

reglementată legal prin art. 16 lit. c) în privința întreruperii prescripției

este aceea printr-un act începător de executare.

La alin. (2)

însă se prevede că „prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat

încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost

respinsă.” Ori, așa cum bine s-a reținut, formele de executare silită începute

de reclamantă împotriva SC P.C. SA – F.P. au fost anulate prin sentința nr. 47

din 31 martie 2006 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin decizia nr.

310 din 23 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Din această

perspectivă sunt lipsite de relevanță juridică afirmațiile recurentei potrivit

cărora, indiferent de rezultatul dat în contestația la executare, și prin care

așa cum s-a arătat au fost anulate toate formele de executare silită, important

este faptul că recurenta nu a stat în pasivitate.

În baza

considerentelor reținute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.D.S. București

împotriva deciziei nr. 64 din 6 mai 2009 a Curții de Apel Ploiești care va fi

menținută în întregime.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta A.

D.S. București

împotriva deciziei nr. 64 din 6 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești,

secția comercială contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 noiembrie 2009.