ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2817/2009

Prin sentința nr. 26 din 15 ianuarie 2009 a Tribunalului Buzău, secția comercială și de contencios administrativ, s-a admis excepția lipsei de interes privind capătul de cerere prin care se solicită constatarea rezilierii contractului de asociere în participațiune nr. 19/2002 și excepția prescripției dreptului material la acțiune invocate de pârâtă. În consecință, a fost respinsă acțiunea promovată de reclamanta A.D.S. București împotriva pârâtei SC P.C. SA – F.P. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele: La data de 26 septembrie 2002 s-a încheiat contractul de asociere în participațiune nr. 19/2002 între reclamanta A.D.S. în calitate de asociat prim și pârâtă în calitate de asociat secund, în baza H.G.

nr. 626/2001, pentru exploatarea terenului agricol în suprafață de 9.873 ha, situat pe teritoriul SC A. Bordușani, jud. Ialomița. În urma exploatării suprafeței contractate și a rezultatelor slabe obținute pârâta a solicitat efectuarea unui studiu asupra solului, care a evidențiat calitatea inferioară a acestuia față de cea avută în vedere la asociere, dar, întrucât renegocierea contractului în privința reducerii prețului asocierii a eșuat, în baza pactului comisoriu de gradul IV înscris în contract, acesta a fost reziliat începând cu data de 29 septembrie 2004. În consecință, s-a reținut că interesul reclamantei în susținerea cererii având ca obiect rezilierea asocierii nu mai prezintă interes.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, tribunalul a reținut incidența dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, respectiv termenul de 3 ani, care, potrivit art. 7 coroborat cu art. 12 din același act normativ, începe să curgă de la data scadenței fiecărei redevențe. În aceste condiții, dreptul reclamantei la acțiune cu privire la ultima prestație (20 % până la 25 decembrie 2004) și implicit întreaga redevență s-a prescris la 25 decembrie 2007, cererea de chemare în judecată fiind formulată la 4 ianuarie 2008, în cauză neoperând nici una din cauzele de întrerupere a cursului prescripției prevăzute la art. 16, contrar susținerilor reclamantei. Potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 s-a stins și dreptul la acțiune privind accesoriile.

Nu au fost reținute nici apărările potrivit cărora termenul de prescripție este de 5 ani, conform art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, pe considerentul că acesta este aplicabil executării creanțelor bugetare și nu este cazul în speță. Obligația de plată a pârâtei reprezentând contravaloarea redevențelor au drept cauză contractul comercial nr. 19 din 26 septembrie 2002, iar destinația sumelor sub aspectul prescripției nu prezintă relevanță. De asemenea, nu au fost reținute ca și cauze de întrerupere a cursului prescripției, în pofida susținerilor reclamantei, nici săvârșirea procedurii concilierii prealabile, și nici începerea executării silite declanșată prin somația de plată, care a fost desființată prin hotărâre irevocabilă.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia nr. 64 din 6 mai 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. În considerentele deciziei s-a reținut că dreptul la acțiune al reclamantei pentru plata redevențelor scadente și a penalităților solicitate a început să curgă la data scadenței fiecărei redevențe și cum apelanta a solicitat prin acțiune plata până la data rezilierii, 29 septembrie 2004, dreptul la acțiune s-a prescriss cel mai târziu la data de 29 septembrie 2007 și mai înainte de această dată, pentru redevențele și penalitățile anterioare prin împlinirea termenului de 3 ani de la scadența fiecărei redevențe.

Întrucât data expedierii prin poștă a acțiunii este 20 decembrie 2007, rezultă că dreptul reclamantei la acțiune este prescris. Motivele de apel prin care apelanta a invocat întreruperea prescripției prin plățile efectuate de pârâtă, prin concilierea directă sau începerea executării silite au fost respinse de Curte pentru aceleași considerente reținute și de prima instanță. De asemenea, și pentru motivul prin care se invocă termenul special de prescripție de 5 ani, instanța de apel a reținut că nu este aplicabil, nefiind vorba despre o creanță bugetară. Împotriva deciziei reclamanta a declarat recurs, solicitând modificarea acesteia și admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului se invocă greșita aplicare a dispozițiilor legale referitoare la prescripție și cauzele de întrerupere a cursului acesteia, lipsa de rol activ a instanței, care nu a solicitat părților înscrisurile pe care le considera relevante cauzei în dovedirea tezei conform căreia prin plățile efectuate, pârâta a întrerupt cursul prescripției și totodată, a ignorat înscrisurile existente la dosar. Este criticat și aspectul referitor la nereținerea începerii executării silite ca act întreruptiv al cursului prescripției, precum și cel privind termenul special de prescripție de 5 ani, aplicabil creanțelor bugetare conform art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, în condițiile în care, din cuprinsul art. 1 alin. 2 din O.G.

nr. 92/2003 modificat și completat prin O.U.G. nr. 129/2005 rezultă că dispozițiile Codului de procedură fiscală se aplică și pentru administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenzi sau alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, iar conform art. 8 alin. (3) din O.U.G. nr. 147/2002, veniturile încasate de A.D.S. București din celelalte activități pe care le desfășoară conform atribuțiilor stabilite prin legi, rămase după deducerea cheltuielilor efectuate pentru realizarea activităților respective, se fac venituri la bugetul de stat, astfel că prețul asocierii și penalitățile de întârziere calculate pentru neachitarea acestuia la data scadenței reprezintă contribuție la bugetul de stat.

Prin concluzii scrise intimata a solicitat respingerea recursului. Recursul nu este fondat. La data de 26 septembrie 2002 s-a încheiat contractul de asociere în participațiune nr. 19/2002 între reclamanta A.D.S. în calitate de asociat prim și pârâtă în calitate de asociat secund, în baza art. 251, 256 C. com. și a art. 79 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001, aprobată prin H.G. nr. 626/2001, pentru exploatarea terenului agricol în suprafață de 9.873 ha, situat pe teritoriul SC A. Bordușani, jud. Ialomița. În baza pactului comisoriu de gradul IV înscris în contract, acesta a fost reziliat începând cu data de 29 septembrie 2004, dată până la care reclamanta avea posibilitatea să solicite plata redevențelor și accesoriilor acestora.

În mod corect instanța de apel, aplicând dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, coroborat cu art. 7 și 12 din același act normativ, a stabilit că termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de la data scadenței fiecărei redevențe. Corespunzător solicitării din acțiune pentru plata redevențelor și a penalităților aferente, scadente până la data rezilierii de plin drept a contractului, 20 septembrie 2004, s-a reținut corect că data promovării acțiunii, respectiv data expedierii prin poștă a acesteia, 20 decembrie 2007, s-a realizat peste termenul general de prescripție de 3 ani aplicabil speței, potrivit naturii comerciale a contractului care reprezintă izvorul obligațiilor de plată pretinse pârâtei, și independent de destinația acordată acestor venituri de cel care le încasează.

Prin urmare, în mod întemeiat instanțele de fond au respins cererile reclamantei în privința aplicării termenului special de prescripție de 5 ani prevăzut la art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, pentru considerentele expuse, dar și având în vedere și aplicabilitatea acestuia în materia executării creanțelor bugetare. Recurenta a criticat și împrejurarea că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 privind cauzele de întrerupere a cursului prescripției extinctive atunci când nu a ținut seama de împrejurarea că apelanta a început executarea silită, chiar dacă, ulterior, formele de executare au fost în mod irevocabil desființate prin hotărâre judecătorească, susținând, de asemenea, faptul că legiuitorul nu distinge între cauzele de întrerupere a prescripției dreptului material la acțiune și cel al dreptului de a cere executarea silită.

De asemenea, critică neluarea în considerare a plăților efectuate, ca o recunoaștere a datoriei de către pârâtă și lipsa rolului activ al instanței în această privință. Potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ., este stabilită, în primul rând, în sarcina părților obligația de a urmări desfășurarea și finalizarea procesului, precum și să-și probeze pretențiile și apărările. Câtă vreme și prima instanță a reținut în considerentele sentinței pronunțate că din înscrisurile depuse de reclamantă nu rezultă ce anume reprezintă ordinele de plată la care aceasta face referire, recurenta-reclamantă nu poate invoca cu succes lipsa rolului activ al instanței de apel în a solicita ca părțile să depună la dosar înscrisurile pe care le apreciază ca fiind relevante, pe de o parte reținând prevederile art. 129 alin. (1) C. proc.

civ., sus evocate, iar pe de altă parte, reclamanta cunoscând deja din cuprinsul sentinței care a fost cauza respingerii susținerilor sale cu privire la efectele produse de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 care reglementează întreruperea prescripției prin efectul recunoașterii datoriei. Altă ipoteză reglementată legal prin art. 16 lit. c) în privința întreruperii prescripției este aceea printr-un act începător de executare. La alin. (2) însă se prevede că „prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă.” Ori, așa cum bine s-a reținut, formele de executare silită începute de reclamantă împotriva SC P.C.

SA – F.P. au fost anulate prin sentința nr. 47 din 31 martie 2006 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 310 din 23 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Din această perspectivă sunt lipsite de relevanță juridică afirmațiile recurentei potrivit cărora, indiferent de rezultatul dat în contestația la executare, și prin care așa cum s-a arătat au fost anulate toate formele de executare silită, important este faptul că recurenta nu a stat în pasivitate. În baza considerentelor reținute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.D.S. București împotriva deciziei nr. 64 din 6 mai 2009 a Curții de Apel Ploiești care va fi menținută în întregime.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta A. D.S. București împotriva deciziei nr. 64 din 6 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2009.