ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3268/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3268/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe

rolul Curții de Apel Cluj, reclamantul R.V. a solicitat, în contradictoriu

cu pârâții G.R. și J.C., prin C.J.C., anularea în parte a H.G. nr. 867/2002

cu privire la includerea în anexa 1, reprezentând lista cuprinzând imobilele

compuse din construcții și terenuri aferente care trec, din domeniul

privat al statului și din administrarea Ministerului

Sănătății și Familiei, în domeniul public al

județelor și în administrarea consiliilor județene, a terenului

în suprafață de 371 m.p. înscris în C.F. Someșeni transcris în C.F.

nou din C.F. nr. X Someșeni; anularea subsecventă a procesului verbal

de predare primire încheiat în data de 14 ianuarie 2003 între Spitalul Clinic

de Adulți și C.J., prin care s-a procedat la predarea, respectiv

primirea terenului în suprafață de 371 m.p înscris în C.F. Someșeni, transcris în C.F. X Someșeni, teren inclus în anexa 1 la

hotărâre.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că actele contestate sunt nelegale întrucât

terenul în suprafață de 371 m.p., înscris în C.F. Someșeni,

transcris din C.F. X Someșeni, nu era proprietatea privata a statului la

data adoptării hotărârii, ci era proprietatea sa, potrivit

Sentinței nr. 3856 din 25 aprilie 2004, irevocabilă și a

extrasului C.F.

Mai mult, terenul identificat

și situat în str. Traian Vuia, pentru care s-a emis Titlul de proprietate

din anul 1999 de C.J.S.D.P. Cluj, nu intră și nu poate fi considerat

imobil din folosința unităților sanitare, afectat unei atare

entități întrucât, din anul 1981, îi aparține și este

destinat locuinței sale.

Pârâtul de rândul doi a formulat întâmpinare,

solicitând respingerea acțiunii, motivat de faptul că terenul în

litigiu nu are destinația de teren agricol, astfel că nu a intrat sub

incidența legilor fondului funciar, prin sentința nr. 11611/2008

constatându-se nulitatea titlului de proprietate emis în favoarea reclamantului.

Terenul a fost cuprins în inventarul public al comunei Someșeni, figurând

ca atare din anul 1949.

Raportat la cele relevate pe

parcursul demersului judiciar, Ministerul Sănătății a

formulat cerere de intervenție accesorie în sprijinul pârâtului G.R., solicitând

respingerea acțiunii în principal, în contextul art. 11 alin. (5) din

Legea nr. 554/2004, ca fiind tardivă, iar pe fond, ca neîntemeiată,

în considerarea faptului că nu există identitate cu privire la

imobil.

Reclamantul și-a extins

acțiunea, înțelegând să cheme la judecată, în calitate de

pârâți și C.J.C., Spitalul Clinic de Adulți Cluj Napoca.

Prin Sentința Civilă nr. 376

din 15 iulie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, a fost admisă în parte

acțiunea formulată, așa cum aceasta a fost precizată,

instanța dispunând anularea parțială a H.G. nr. 867/2002 Anexa 1

pct. l, în privința cuprinderii în totalul suprafeței aferente Dispensarului

Someșani, a suprafeței de 371 m.p. înscris în C.F. Someșani,

transcris în C.F. X. A fost respinsă cererea privind anularea procesului

verbal ca urmare a admiterii excepției inadmisibilității invocată

de pârâtul Spitalul Clinic, precum și cererea de intervenție

formulată de Ministerul Sănătății în interesul

pârâtului G.R.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut, în ce privește

procesul - verbal de predare preluare, că acest act nu se circumscrie

sferei actelor prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004,

întrucât, prin el însuși, nu dă naștere, modifică sau

stinge raporturi juridice.

Pe fondul cauzei, s-a reținut

că prin H.G. nr. 867/2002 s-a aprobat trecerea unor imobile compuse din construcții

și terenuri aferente, în care își desfășurau activitatea

unitățile sanitare, din domeniul privat al statului și din

administrarea Ministerului Sănătății și Familiei, în

domeniul public al județelor și în administrarea consiliilor

județene.

Anexa la hotărârea în

speță a prevăzut imobilele aferente unităților

sanitare ce au trecut în domeniul public și în administrarea consiliilor

județene, la poziția 1 figurând dispensar cu suprafața construită

de 143,9 m.p. și teren în suprafață de 3791 m.p., dobândit în

anul 1965, C.F. nr. X.

A constatat prima

instanță, că potrivit actelor depuse la dosarul cauzei,

respectiv sentinței nr. 3856 din 25 aprilie 2004 și extraselor C.F.,

terenul în suprafață de 371 m.p. este proprietatea reclamantului,

acest drept fiind înscris în C.F. anterior emiterii hotărârii.

S-a apreciat că din probele

administrate rezultă fără echivoc faptul că, la data

emiterii H.G. nr. 867/2002, parte din imobilul teren ce a făcut obiectul

trecerii în domeniul public, nu constituia proprietatea statului sau a

unității teritoriale, suprafața de 371 m.p. fiind proprietatea

reclamantului, care, în contradictoriu cu autoritățile statului,

după demersurile făcute, avea recunoscut acest drept, ce de altfel a

fost și înscris în C.F.

Prin urmare, a apreciat

instanța fondului, hotărârea atacată a fost emisă cu

încălcarea prevederilor ce consacră ocrotirea proprietății

private, din această perspectivă, susținerile reclamantului în sensul

nelegalității Anexei 1 pct. 1 a H.G. nr. 867/2002 fiind întemeiate.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs J.C., prin C.J.C. și G.R.

I. C.J.C. a invocat motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., apreciind că

motivarea soluției adoptate de prima instanță este

superficială și nu răspunde în fapt și în drept la toate

argumentele formulate.

Astfel, cu privire la Legea nr. 213/1998, s-a reținut faptul că trecerea unor bunuri în domeniul public

are loc doar dacă acestea fac parte anterior din domeniul privat al

statului și în contextul utilității lor publice. Textul avut în

vedere este art. 7 lit. e) care reglementează una din

modalitățile de dobândire a dreptului de proprietate publică.

Acest text se referă la ipoteza în care bunul aparține domeniului

privat al statului sau al unei unități administrativ - teritoriale

și pentru motive de utilitate publică prin act administrativ se

aprobă trecerea în domeniul public.

S-a susținut, totodată,

că înscrierea în cartea funciară a unui titlu de proprietate nu

constituie un motiv de nelegalitate a unui act administrativ și nici nu

exclude dreptul terților de a contesta legalitatea acestor titluri,

așa cum rezultă din art. III al Legii nr. 169/1997. Dreptul de

proprietate al reclamantului nu a fost stabilit în contradictoriu cu S.R., ci

cu C.L.M.C. - Napoca, autoritate care nu era nici emitentul actului, precum

și cu proprietarii tabulari, ai căror moștenitori îi

contestă la această dată dreptul respectiv.

S-a precizat, de asemenea, că terenul

nu putea face obiectul legilor fondului funciar, întrucât nu are

destinația de teren agricol, a fost și este situat în intravilanul

municipiului Cluj - Napoca, nu a fost cuprins în patrimoniul unei cooperative

agricole, nu a fost în administrarea C.L.M.C. – Napoca din anul 1954.

Mai mult, instanța a solicitat

copia C.F. X Someșeni, fără să aibă însă în

vedere notarea procedurii de expropriere și respingerea unei cereri de

intabulare cu privire la imobil, cu titlu de succesiune, acesta nemaifiind proprietate

privată.

II. G.R. a solicitat modificarea

hotărârii în sensul respingerii acțiunii, criticând-o pentru

nelegalitate, sub următoarele aspecte:

excepției tardivității acțiunii, în raport cu momentul

publicării hotărârii a cărei anulare parțială s-a

solicitat (5 septembrie 2002) acesta fiind formulată mult după împlinirea

termenului de decădere de un an prevăzut de art. 5 din Legea nr. 29/1990,

lege în vigoare la acea dată.

În opinia recurentului, Legea nr. 554/2004

nu este aplicabilă actelor administrative ale căror efecte s-au

finalizat anterior intrării ei în vigoare, întrucât s-ar încălca

principiul nerectroactivității expres consacrat prin

dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României.

Pe de altă parte, susține

recurentul, chiar dacă s-ar admite ipoteza contrară, se impunea a fi

făcută, totuși, distincția între actele administrative cu

caracter normativ și cele cu caracter individual, în cazul acestora din

urmă legiuitorul instituind în termen de 6 luni pentru sesizarea

instanței, care poate fi depășit numai din motive temeinice, în limita

termenului de decădere de maxim de un an prevăzut de art. 11 din

respectiva lege.

Mai mult, prin răspunsul

formulat pentru termenul de 27 mai 2009, reclamantul recunoaște că a

luat cunoștință de conținutul H.G. nr. 967/2002 la data de

21 iulie 2008, cu ocazia formulării cererii de intervenție în dosarul

nr. 651/211/2008 al Judecătoriei Cluj - Napoca, cererea fiind înregistrată

după împlinirea termenului de prescripție de 6 luni, astfel încât se

impunea a se reține tardivitatea ei.

dispozițiilor art. 162 coroborat cu art. 304

1

C. proc. civ.,

s-a invocat excepția lipsei de interes, solicitându-se modificarea

acțiunii în sensul respingerii acțiunii pe acest temei.

S-a apreciat că

intimatul-reclamant nu și-a dovedit interesul legitim, personal,

născut și actual, în sensul art. 2 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 554/2004

și art. 52 din Constituție, ca o condiție de drept material

pentru anularea actului administrativ, după cum nu a făcut nici

dovada interesului în sens procedural, ca o condiție de exercițiu a

oricărei acțiuni în justiție.

Anularea H.G. nr. 867/2002 are ca

efect repunerea părților în situația anterioară, astfel încât

bunurile ar reveni în proprietatea privată a S.R. și în administrarea

Ministerului Sănătății, subiecte de drept distincte de

reclamant, nefiind justificat folosul practic urmărit prin punerea în

mișcare a procedurii judiciare.

apreciat că esențial este pentru soluționarea judicioasă a

prezentei cauze faptul că aceste terenuri nu puteau face obiectul

dreptului de proprietate personală sau individuală, prima

instanță concluzionând în mod greșit, în raport cu probele

administrate și prin nesocotirea prevederilor legale incidente în materie,

în succesiunea lor în timp, că imobilul nu se afla în proprietatea S.R. la

data adoptării H.G. nr. 867/2002.

Nici intimatul - reclamant și

nici instanța de fond nu au contestat că imobilul și-a

păstrat destinația și uzul date efectiv prin decizia organului

administrativ din anul 1952, care nu putea fi emisă dacă imobilul nu

era trecut în proprietatea statului.

Or, în aceste condiții, în

raport cu dispozițiile art. 136 alin. (3) din Constituție și cu

cele ale Legii nr. 213/1998, imobilul nu poate aparține decât domeniului

public, fie al statului, fie al unităților sale administrativ –

teritoriale și, prin urmare, intimatul-reclamant nu putea să

dobândească legal dreptul de proprietate asupra acestuia.

De altfel, susține recurentul,

anterior pronunțării hotărârii atacate, Judecătoria Cluj –

Napoca, prin sentința nr. 11611 din 27 octombrie 2008, constatase deja

nulitatea absolută a titlului de proprietate TP nr. 25081/2807/1999.

Examinând actele dosarului,

hotărârea atacată și în mod grupat, criticile ce i-au fost

aduse, în succesiunea lor logică și prin prisma dispozițiilor art.

304 și 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

tardivității a fost corect soluționată de prima

instanță, prin raportare la data luării la

cunoștință de către terț despre existența actului

administrativ contestat, adresat altui subiect de drept, reținută ca

fiind cea indicată de G.R. în cererea de recurs, respectiv 21 iulie 2008.

În raport cu această dată,

acțiunea reclamantului nu putea fi exercitată decât în condițiile

și termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004, susținerile acestui

recurent în sensul încălcării principiului

neretroactivității legii neputând fi primite.

Prin art. 11 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 554/2004 sunt reglementate două categorii de termene pentru

sesizarea instanței de contencios administrativ, având natura

juridică expres prevăzută la alin. (5), anume, un termen de

prescripție cu durata de 6 luni și un termen de decădere cu

durata de un an, aplicabil numai pentru motive temeinice și care nu poate

fi depășit nici ca efect al intervenirii unor cauze de întrerupere

sau de suspendare a cursului prescripției avute în vederea lor la alin. (1).

Termenul de prescripție de 6

luni începe să curgă de la date diferite, în funcție de obiectul

acțiunii sau de titularul dreptului la acțiune, în speță

prezentând relevanță, în condițiile în care este atacat un act

administrativ tipic, cele menționate la art. 11 alin. (1) lit. a) și

c), prima ipoteză, respectiv data comunicării răspunsului la

plângerea prealabilă sau data expirării termenului de

soluționare a respectivei plângeri.

Potrivit art. 7 alin. (3) din

aceeași lege, este îndreptățită să introducă

plângere prealabilă și persoana vătămată într-un drept

al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ individual

adresat altui subiect de drept din momentul în care a luat cunoștință,

pe orice cale, de existența acestuia, în limitele termenului de 6 luni

prevăzut la alin. (7), care este un termen de prescripție.

Curtea Constituțională,

prin decizia nr. 797 din 29 septembrie 2007, a constatat că dispozițiile art. 7 alin. (7) sunt neconstituționale, în măsura în care termenul

de 6 luni de la data emiterii actului se aplică plângerii prealabile

formulate de persoana vătămată într-un drept al său sau

într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual adresat

altui subiect de drept decât destinatarul actului.

Ca efect al deciziei Curții

Constituționale, termenul de 6 luni anterior indicat curge de la emiterea

actului numai pentru destinatarul acestuia, nu și pentru terți, în

cazul cărora respectivul termen de prescripție curge de la data la

care au luat cunoștință, pe orice cale, de existența

actului.

Chiar și anterior

modificări cadrului legislativ în materie și publicării Deciziei

nr. 797 din 27 aprilie 2007 a Curții Constituționale, în

jurisprudență s-a statuat în mod constant în sensul că

respectivul termenul pentru formularea plângerii prealabile curge de la data luării

efective la cunoștință de existența actului, interpretarea contrară

fiind de natură a crea premisa încălcării art. 6 din C.E.D.O.

privind dreptul la un proces echitabil.

Aceste statuări au vizat

inclusiv actele administrative cu caracter unilateral privind atestarea

bunurilor aparținând domeniului public care au fost supuse

publicității, motivat de faptul că anexele respectivelor acte nu

erau publicate în același număr al M. Of., ci comunicate ulterior, la

cererea autorităților publice interesele, aspecte de notorietate în

practica respectivei publicații.

În speță, termenul de 6

luni în discuție a început să curgă de la data luării

efective la cunoștință de către reclamant despre

existența actului contestat (21 iulie 2008), iar plângerea prealabilă

a fost formulată la data de 12 ianuarie 2009, anterior expirării

acestuia.

Întrucât nu a primit răspuns la

respectiva plângere, reclamantul a sesizat instanța de contencios

administrativ la 31 martie 2009, în interiorul termenului de 6 luni

prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

civ., invocat de C.J.C., nelegalitatea hotărârii atacate poate fi

reținută atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se

sprijină soluția adoptată, sau când conține motive

contradictorii ori străine de natura pricinii, fiind încălcat astfel

principiul general consacrat prin art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În conformitate cu acest text de

lege, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de

drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru

care s-au înlăturat cererile părților, principiul astfel

consacrat constituind o garanție pentru părți în fața

eventualului arbitrariu judecătoresc și singurul mijloc de

natură să asigure realizarea unui real control judiciar.

Aceasta nu înseamnă însă

că instanța este obligată să răspundă punctual

tuturor susținerilor părților, care pot fi sistematizate în

funcție de legătura lor logică, prevederile art. 304 pct. 7,

corelate cu cele ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., impunând doar

condiția că hotărârile să fie motivate clar,

convingător și permanent.

În speță, raportat la

considerentele hotărârii atacate, a fost posibilă exercitarea

controlului judiciar, incidența acestui motiv de recurs neputând fi

reținută.

susțineri ale recurenților care au vizat fondul cauzei, au putut fi

circumscrise, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a cărui

incidență va fi reținută, în speță, în

considerarea argumentelor ce succed.

În conformitate cu prevederile art. 312

alin. (3), teza a II-a, corelat cu art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se pronunță

casarea hotărârii atunci când instanța a încălcat formele de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105

alin. (2) C. proc. civ.

Întrucât acest din urmă text de

lege constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură,

se poate a susține că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

5 include toate neregularitățile procedurale care atrag

sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la pct.

1 - 4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare

nu se încadrează în alte motive de recurs.

Legiuitorul român a consacrat, prin art.

129 C. proc. civ., principiul rolului activ al judecătorului, având ca

scop atât asigurarea unui echilibru procesual între părți și

respectarea principiului egalității acestora, cât și

restabilirea ordinii de drept.

În considerarea acestui principiu, judecătorii

au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a

preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză,

pe baza stabilirii unei reale stări de fapt și prin aplicarea corectă

a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și

legale, putând administra probele pe care le consideră necesare, chiar

dacă părțile se împotrivesc.

Din interpretarea art. 1 alin. (2),

coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. o) și p) din Legea nr. 554/2004,

rezultă că o terță persoană poate contesta un act

administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept numai în

măsura în care justifică vătămarea unui drept fundamental

al său prevăzut de Constituție sau de lege, ori

vătămarea unui interes legitim privat.

Afirmarea existenței dreptului

subiectiv sau a interesului legitim nu este sinonimă cu existența

acestuia, admisibilitatea acțiunii fiind condiționată de

probarea vătămării pretinse.

În concret, în speță,

raportat la obiectul acțiunii, era necesar a se stabili în prealabil, cu

certitudine, existența identității dintre terenul în

suprafață de 371 m.p. înscris în titlul de proprietate eliberat în

favoarea reclamantului și o porțiune echivalentă din cel înscris

în anexa 1 pct. 1 a H.G. nr. 867/2002, sens în care era utilă cauzei

efectuarea unei expertize de specialitate, cu atât mai mult cu cât nici dreptul

de proprietate al acestuia și nici documentația care a stat la baza intabulării

lui nu au fost stabilite în condiții de contradictorialitate cu

pârâții din prezenta cauză.

Cum o atare probă nu poate fi

administrată în recurs, iar actele dosarului nu oferă elemente

suficiente pentru determinarea cu exactitate a amplasamentelor în

discuție, Înalta Curte, în temeiul art. 313, corelat cu art. 312 alin. (3),

teza a II-a și art. 304 pct. 5 C. proc. civ., va admite ambele recursuri

și va dispune casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe.

În cadrul rejudecării se va

ordona administrarea acestei probe, urmând ca în raport de concluziile

expertului să se aprecieze dacă mai este necesară sau nu

suplimentarea probatoriului prin administrarea dovezilor solicitate de

părți în recurs, ori apreciate de instanță ca fiind utile

cauzei și, respectiv, examinarea celorlalte susțineri ale

părților, urmărindu-se ca, pe baza unei reale stări de fapt

și prin aplicarea corectă a legii, să se pronunțe o

hotărâre temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de J.C.

prin C.J.C. și de G.R. împotriva Sentinței Civile nr. 376 din 15

iulie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 22 iunie 2010.