ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3268/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, reclamantul R.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții G.R. și J.C., prin C.J.C., anularea în parte a H.G. nr. 867/2002 cu privire la includerea în anexa 1, reprezentând lista cuprinzând imobilele compuse din construcții și terenuri aferente care trec, din domeniul privat al statului și din administrarea Ministerului Sănătății și Familiei, în domeniul public al județelor și în administrarea consiliilor județene, a terenului în suprafață de 371 m.p. înscris în C.F. Someșeni transcris în C.F. nou din C.F. nr. X Someșeni; anularea subsecventă a procesului verbal de predare primire încheiat în data de 14 ianuarie 2003 între Spitalul Clinic de Adulți și C.J., prin care s-a procedat la predarea, respectiv primirea terenului în suprafață de 371 m.p înscris în C.F.

Someșeni, transcris în C.F. X Someșeni, teren inclus în anexa 1 la hotărâre. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că actele contestate sunt nelegale întrucât terenul în suprafață de 371 m.p., înscris în C.F. Someșeni, transcris din C.F. X Someșeni, nu era proprietatea privata a statului la data adoptării hotărârii, ci era proprietatea sa, potrivit Sentinței nr. 3856 din 25 aprilie 2004, irevocabilă și a extrasului C.F. Mai mult, terenul identificat și situat în str. Traian Vuia, pentru care s-a emis Titlul de proprietate din anul 1999 de C.J.S.D.P. Cluj, nu intră și nu poate fi considerat imobil din folosința unităților sanitare, afectat unei atare entități întrucât, din anul 1981, îi aparține și este destinat locuinței sale.

Pârâtul de rândul doi a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, motivat de faptul că terenul în litigiu nu are destinația de teren agricol, astfel că nu a intrat sub incidența legilor fondului funciar, prin sentința nr. 11611/2008 constatându-se nulitatea titlului de proprietate emis în favoarea reclamantului. Terenul a fost cuprins în inventarul public al comunei Someșeni, figurând ca atare din anul 1949. Raportat la cele relevate pe parcursul demersului judiciar, Ministerul Sănătății a formulat cerere de intervenție accesorie în sprijinul pârâtului G.R., solicitând respingerea acțiunii în principal, în contextul art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, ca fiind tardivă, iar pe fond, ca neîntemeiată, în considerarea faptului că nu există identitate cu privire la imobil.

Reclamantul și-a extins acțiunea, înțelegând să cheme la judecată, în calitate de pârâți și C.J.C., Spitalul Clinic de Adulți Cluj Napoca. Prin Sentința Civilă nr. 376 din 15 iulie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă în parte acțiunea formulată, așa cum aceasta a fost precizată, instanța dispunând anularea parțială a H.G. nr. 867/2002 Anexa 1 pct. l, în privința cuprinderii în totalul suprafeței aferente Dispensarului Someșani, a suprafeței de 371 m.p. înscris în C.F. Someșani, transcris în C.F. X. A fost respinsă cererea privind anularea procesului verbal ca urmare a admiterii excepției inadmisibilității invocată de pârâtul Spitalul Clinic, precum și cererea de intervenție formulată de Ministerul Sănătății în interesul pârâtului G.R.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în ce privește procesul - verbal de predare preluare, că acest act nu se circumscrie sferei actelor prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, întrucât, prin el însuși, nu dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice. Pe fondul cauzei, s-a reținut că prin H.G. nr. 867/2002 s-a aprobat trecerea unor imobile compuse din construcții și terenuri aferente, în care își desfășurau activitatea unitățile sanitare, din domeniul privat al statului și din administrarea Ministerului Sănătății și Familiei, în domeniul public al județelor și în administrarea consiliilor județene. Anexa la hotărârea în speță a prevăzut imobilele aferente unităților sanitare ce au trecut în domeniul public și în administrarea consiliilor județene, la poziția 1 figurând dispensar cu suprafața construită de 143,9 m.p.

și teren în suprafață de 3791 m.p., dobândit în anul 1965, C.F. nr. X. A constatat prima instanță, că potrivit actelor depuse la dosarul cauzei, respectiv sentinței nr. 3856 din 25 aprilie 2004 și extraselor C.F., terenul în suprafață de 371 m.p. este proprietatea reclamantului, acest drept fiind înscris în C.F. anterior emiterii hotărârii. S-a apreciat că din probele administrate rezultă fără echivoc faptul că, la data emiterii H.G. nr. 867/2002, parte din imobilul teren ce a făcut obiectul trecerii în domeniul public, nu constituia proprietatea statului sau a unității teritoriale, suprafața de 371 m.p. fiind proprietatea reclamantului, care, în contradictoriu cu autoritățile statului, după demersurile făcute, avea recunoscut acest drept, ce de altfel a fost și înscris în C.F.

Prin urmare, a apreciat instanța fondului, hotărârea atacată a fost emisă cu încălcarea prevederilor ce consacră ocrotirea proprietății private, din această perspectivă, susținerile reclamantului în sensul nelegalității Anexei 1 pct. 1 a H.G. nr. 867/2002 fiind întemeiate. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs J.C., prin C.J.C. și G.R. I. C.J.C. a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., apreciind că motivarea soluției adoptate de prima instanță este superficială și nu răspunde în fapt și în drept la toate argumentele formulate. Astfel, cu privire la Legea nr. 213/1998, s-a reținut faptul că trecerea unor bunuri în domeniul public are loc doar dacă acestea fac parte anterior din domeniul privat al statului și în contextul utilității lor publice.

Textul avut în vedere este art. 7 lit. e) care reglementează una din modalitățile de dobândire a dreptului de proprietate publică. Acest text se referă la ipoteza în care bunul aparține domeniului privat al statului sau al unei unități administrativ - teritoriale și pentru motive de utilitate publică prin act administrativ se aprobă trecerea în domeniul public. S-a susținut, totodată, că înscrierea în cartea funciară a unui titlu de proprietate nu constituie un motiv de nelegalitate a unui act administrativ și nici nu exclude dreptul terților de a contesta legalitatea acestor titluri, așa cum rezultă din art. III al Legii nr. 169/1997. Dreptul de proprietate al reclamantului nu a fost stabilit în contradictoriu cu S.R., ci cu C.L.M.C.

- Napoca, autoritate care nu era nici emitentul actului, precum și cu proprietarii tabulari, ai căror moștenitori îi contestă la această dată dreptul respectiv. S-a precizat, de asemenea, că terenul nu putea face obiectul legilor fondului funciar, întrucât nu are destinația de teren agricol, a fost și este situat în intravilanul municipiului Cluj - Napoca, nu a fost cuprins în patrimoniul unei cooperative agricole, nu a fost în administrarea C.L.M.C. – Napoca din anul 1954. Mai mult, instanța a solicitat copia C.F. X Someșeni, fără să aibă însă în vedere notarea procedurii de expropriere și respingerea unei cereri de intabulare cu privire la imobil, cu titlu de succesiune, acesta nemaifiind proprietate privată.

II. G.R. a solicitat modificarea hotărârii în sensul respingerii acțiunii, criticând-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: 1. Greșita soluționare a excepției tardivității acțiunii, în raport cu momentul publicării hotărârii a cărei anulare parțială s-a solicitat (5 septembrie 2002) acesta fiind formulată mult după împlinirea termenului de decădere de un an prevăzut de art. 5 din Legea nr. 29/1990, lege în vigoare la acea dată. În opinia recurentului, Legea nr. 554/2004 nu este aplicabilă actelor administrative ale căror efecte s-au finalizat anterior intrării ei în vigoare, întrucât s-ar încălca principiul nerectroactivității expres consacrat prin dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României.

Pe de altă parte, susține recurentul, chiar dacă s-ar admite ipoteza contrară, se impunea a fi făcută, totuși, distincția între actele administrative cu caracter normativ și cele cu caracter individual, în cazul acestora din urmă legiuitorul instituind în termen de 6 luni pentru sesizarea instanței, care poate fi depășit numai din motive temeinice, în limita termenului de decădere de maxim de un an prevăzut de art. 11 din respectiva lege. Mai mult, prin răspunsul formulat pentru termenul de 27 mai 2009, reclamantul recunoaște că a luat cunoștință de conținutul H.G. nr. 967/2002 la data de 21 iulie 2008, cu ocazia formulării cererii de intervenție în dosarul nr. 651/211/2008 al Judecătoriei Cluj - Napoca, cererea fiind înregistrată după împlinirea termenului de prescripție de 6 luni, astfel încât se impunea a se reține tardivitatea ei.

2. În considerarea dispozițiilor art. 162 coroborat cu art. 304 1 C. proc. civ., s-a invocat excepția lipsei de interes, solicitându-se modificarea acțiunii în sensul respingerii acțiunii pe acest temei. S-a apreciat că intimatul-reclamant nu și-a dovedit interesul legitim, personal, născut și actual, în sensul art. 2 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 554/2004 și art. 52 din Constituție, ca o condiție de drept material pentru anularea actului administrativ, după cum nu a făcut nici dovada interesului în sens procedural, ca o condiție de exercițiu a oricărei acțiuni în justiție. Anularea H.G. nr. 867/2002 are ca efect repunerea părților în situația anterioară, astfel încât bunurile ar reveni în proprietatea privată a S.R.

și în administrarea Ministerului Sănătății, subiecte de drept distincte de reclamant, nefiind justificat folosul practic urmărit prin punerea în mișcare a procedurii judiciare. 3. Sub aspectul fondului cauzei, s-a apreciat că esențial este pentru soluționarea judicioasă a prezentei cauze faptul că aceste terenuri nu puteau face obiectul dreptului de proprietate personală sau individuală, prima instanță concluzionând în mod greșit, în raport cu probele administrate și prin nesocotirea prevederilor legale incidente în materie, în succesiunea lor în timp, că imobilul nu se afla în proprietatea S.R. la data adoptării H.G. nr. 867/2002. Nici intimatul - reclamant și nici instanța de fond nu au contestat că imobilul și-a păstrat destinația și uzul date efectiv prin decizia organului administrativ din anul 1952, care nu putea fi emisă dacă imobilul nu era trecut în proprietatea statului.

Or, în aceste condiții, în raport cu dispozițiile art. 136 alin. (3) din Constituție și cu cele ale Legii nr. 213/1998, imobilul nu poate aparține decât domeniului public, fie al statului, fie al unităților sale administrativ – teritoriale și, prin urmare, intimatul-reclamant nu putea să dobândească legal dreptul de proprietate asupra acestuia. De altfel, susține recurentul, anterior pronunțării hotărârii atacate, Judecătoria Cluj – Napoca, prin sentința nr. 11611 din 27 octombrie 2008, constatase deja nulitatea absolută a titlului de proprietate TP nr. 25081/2807/1999. Examinând actele dosarului, hotărârea atacată și în mod grupat, criticile ce i-au fost aduse, în succesiunea lor logică și prin prisma dispozițiilor art. 304 și 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: 1. Excepția tardivității a fost corect soluționată de prima instanță, prin raportare la data luării la cunoștință de către terț despre existența actului administrativ contestat, adresat altui subiect de drept, reținută ca fiind cea indicată de G.R. în cererea de recurs, respectiv 21 iulie 2008. În raport cu această dată, acțiunea reclamantului nu putea fi exercitată decât în condițiile și termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004, susținerile acestui recurent în sensul încălcării principiului neretroactivității legii neputând fi primite.

Prin art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 sunt reglementate două categorii de termene pentru sesizarea instanței de contencios administrativ, având natura juridică expres prevăzută la alin. (5), anume, un termen de prescripție cu durata de 6 luni și un termen de decădere cu durata de un an, aplicabil numai pentru motive temeinice și care nu poate fi depășit nici ca efect al intervenirii unor cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției avute în vederea lor la alin. (1). Termenul de prescripție de 6 luni începe să curgă de la date diferite, în funcție de obiectul acțiunii sau de titularul dreptului la acțiune, în speță prezentând relevanță, în condițiile în care este atacat un act administrativ tipic, cele menționate la art. 11 alin. (1) lit. a) și c), prima ipoteză, respectiv data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă sau data expirării termenului de soluționare a respectivei plângeri.

Potrivit art. 7 alin. (3) din aceeași lege, este îndreptățită să introducă plângere prealabilă și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ individual adresat altui subiect de drept din momentul în care a luat cunoștință, pe orice cale, de existența acestuia, în limitele termenului de 6 luni prevăzut la alin. (7), care este un termen de prescripție. Curtea Constituțională, prin decizia nr. 797 din 29 septembrie 2007, a constatat că dispozițiile art. 7 alin. (7) sunt neconstituționale, în măsura în care termenul de 6 luni de la data emiterii actului se aplică plângerii prealabile formulate de persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept decât destinatarul actului.

Ca efect al deciziei Curții Constituționale, termenul de 6 luni anterior indicat curge de la emiterea actului numai pentru destinatarul acestuia, nu și pentru terți, în cazul cărora respectivul termen de prescripție curge de la data la care au luat cunoștință, pe orice cale, de existența actului. Chiar și anterior modificări cadrului legislativ în materie și publicării Deciziei nr. 797 din 27 aprilie 2007 a Curții Constituționale, în jurisprudență s-a statuat în mod constant în sensul că respectivul termenul pentru formularea plângerii prealabile curge de la data luării efective la cunoștință de existența actului, interpretarea contrară fiind de natură a crea premisa încălcării art. 6 din C.E.D.O.

privind dreptul la un proces echitabil. Aceste statuări au vizat inclusiv actele administrative cu caracter unilateral privind atestarea bunurilor aparținând domeniului public care au fost supuse publicității, motivat de faptul că anexele respectivelor acte nu erau publicate în același număr al M. Of., ci comunicate ulterior, la cererea autorităților publice interesele, aspecte de notorietate în practica respectivei publicații. În speță, termenul de 6 luni în discuție a început să curgă de la data luării efective la cunoștință de către reclamant despre existența actului contestat (21 iulie 2008), iar plângerea prealabilă a fost formulată la data de 12 ianuarie 2009, anterior expirării acestuia.

Întrucât nu a primit răspuns la respectiva plângere, reclamantul a sesizat instanța de contencios administrativ la 31 martie 2009, în interiorul termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. 2. Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de C.J.C., nelegalitatea hotărârii atacate poate fi reținută atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină soluția adoptată, sau când conține motive contradictorii ori străine de natura pricinii, fiind încălcat astfel principiul general consacrat prin art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În conformitate cu acest text de lege, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, principiul astfel consacrat constituind o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și singurul mijloc de natură să asigure realizarea unui real control judiciar.

Aceasta nu înseamnă însă că instanța este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, prevederile art. 304 pct. 7, corelate cu cele ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., impunând doar condiția că hotărârile să fie motivate clar, convingător și permanent. În speță, raportat la considerentele hotărârii atacate, a fost posibilă exercitarea controlului judiciar, incidența acestui motiv de recurs neputând fi reținută. 3. Celelalte critici și susțineri ale recurenților care au vizat fondul cauzei, au putut fi circumscrise, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., a cărui incidență va fi reținută, în speță, în considerarea argumentelor ce succed. În conformitate cu prevederile art. 312 alin. (3), teza a II-a, corelat cu art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se pronunță casarea hotărârii atunci când instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Întrucât acest din urmă text de lege constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură, se poate a susține că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la pct. 1 - 4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Legiuitorul român a consacrat, prin art. 129 C. proc. civ., principiul rolului activ al judecătorului, având ca scop atât asigurarea unui echilibru procesual între părți și respectarea principiului egalității acestora, cât și restabilirea ordinii de drept. În considerarea acestui principiu, judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii unei reale stări de fapt și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, putând administra probele pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Din interpretarea art. 1 alin. (2), coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. o) și p) din Legea nr. 554/2004, rezultă că o terță persoană poate contesta un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept numai în măsura în care justifică vătămarea unui drept fundamental al său prevăzut de Constituție sau de lege, ori vătămarea unui interes legitim privat. Afirmarea existenței dreptului subiectiv sau a interesului legitim nu este sinonimă cu existența acestuia, admisibilitatea acțiunii fiind condiționată de probarea vătămării pretinse. În concret, în speță, raportat la obiectul acțiunii, era necesar a se stabili în prealabil, cu certitudine, existența identității dintre terenul în suprafață de 371 m.p.

înscris în titlul de proprietate eliberat în favoarea reclamantului și o porțiune echivalentă din cel înscris în anexa 1 pct. 1 a H.G. nr. 867/2002, sens în care era utilă cauzei efectuarea unei expertize de specialitate, cu atât mai mult cu cât nici dreptul de proprietate al acestuia și nici documentația care a stat la baza intabulării lui nu au fost stabilite în condiții de contradictorialitate cu pârâții din prezenta cauză. Cum o atare probă nu poate fi administrată în recurs, iar actele dosarului nu oferă elemente suficiente pentru determinarea cu exactitate a amplasamentelor în discuție, Înalta Curte, în temeiul art. 313, corelat cu art. 312 alin. (3), teza a II-a și art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., va admite ambele recursuri și va dispune casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În cadrul rejudecării se va ordona administrarea acestei probe, urmând ca în raport de concluziile expertului să se aprecieze dacă mai este necesară sau nu suplimentarea probatoriului prin administrarea dovezilor solicitate de părți în recurs, ori apreciate de instanță ca fiind utile cauzei și, respectiv, examinarea celorlalte susțineri ale părților, urmărindu-se ca, pe baza unei reale stări de fapt și prin aplicarea corectă a legii, să se pronunțe o hotărâre temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de J.C. prin C.J.C. și de G.R. împotriva Sentinței Civile nr. 376 din 15 iulie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2010.