ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4156/2010

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1221 din 27 iunie 2008 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis contestația formulată de reclamanții G.O. și O.O.D. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății Publice, a anulat Decizia nr. 7108 din 04 iulie 2007 emisă de pârât și a dispus obligarea pârâtului la emiterea unei decizii de restituire în natură a imobilului situat în Bușteni, județul Prahova către reclamanți. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele: Prin notificarea din 13 iunie 2001 expediată prin Biroul Executorului Judecătoresc D.I. din Sinaia, contestatorii au solicitat Primăriei Orașului Bușteni să le restituie în natură imobilul - teren și construcție - situat în Bușteni.

Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 07 august 1942 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, au făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei E.F.I. Contestatorii au făcut dovada calității lor de moștenitori ai fostei proprietare cu actele de stare civilă, certificatele de moștenitor din 07 noiembrie 2000 și 02 decembrie 2000 și hotărârile de adopție depuse la dosar, identitatea de persoană dintre O.V.E. și O.V.E. fiind evidentă și rezultând din datele de identificare comune (domiciliu, vârstă, numele mamei) cu care aceasta apare în înscrisurile din dosar. Imobilul situat în Bușteni, județul Prahova, la nivelul anului 1942 (anul dobândirii de către autoarea contestatorilor), a mai figurat ulterior la altă adresa, astfel cum s-a stabilit prin expertiza tehnică de specialitate dispusă în cauză și cum rezultă din înscrisurile emanate de la Primăria Orașului Bușteni.

Față de aceste împrejurări, faptul că imobilul a figurat în diverse evidențe cu suprafețe de teren aferent diferite nu este de natură prin el însuși să conducă la concluzia lipsei de identitate dintre imobilul pretins prin notificare și cel aflat în posesia intimatului. Tribunalul a mai reținut că imobilul ce face obiectul notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 apare în inventarul vilelor rechiziționate din Bușteni ca preluat de la G.F.I., soțul autoarei contestatorilor, deși nu există indicii de transmitere valabilă a proprietății de la aceasta către soțul său anterior rechiziției, iar după război, deși imobilul nu fusese restituit proprietarilor, Statul Român l-a considerat bun abandonat și l-a preluat ca atare în baza Decretului nr. 111/1951.

Potrivit art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001 republicată, sunt considerate ca fiind preluate abuziv și, deci, aflate sub incidența legii speciale de reparație, imobilele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și care nu au fost restituite ori pentru care proprietarii nu au primit compensații echitabile. De asemenea, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi. În speță, nu s-a făcut dovada că autoarei contestatorilor i s-a plătit vreo compensație, iar imobilul a fost rechiziționat pe numele altei persoane, astfel că tribunalul, în baza art. 6 din Legea nr. 213/1998, a apreciat că este vorba de o preluare fără titlu, cu încălcarea prevederilor Constituției și Codului civil în vigoare la acea dată.

Totodată, tribunalul a reținut că reclamanții au urmat procedura administrativă de reparație, formulând în termenul legal notificare și făcând dovada calității lor de persoane îndreptățite, respectiv dovada dreptului de proprietate al autoarei și dovada calității lor de moștenitori. De asemenea, s-a constatat inaplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001, având în vedere că imobilul există în întregul său, vila nefiind distrusă ori demolată și poate fi restituit în natură. În plus, tribunalul a apreciat că Normele de aplicare unitară a legii speciale, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 în care se arată expres la pct. 2.4.

că formularea alternativă „și care nu au fost restituite ori pentru care proprietarii nu au primit compensații echitabile” din art. 2 lit. g) din Lege, are drept consecință faptul că, în cazul bunurilor nerestituite, este necesar ca persoana care se pretinde îndreptățită să facă dovada proprietății asupra imobilului respectiv la data rechiziționării (actul de proprietate împreună cu bonul sau chitanța provizorie, potrivit art. 9 din Legea nr. 139/1940) și să prezinte o declarație autentificată dată pe propria răspundere, în sensul că pentru imobilul rechiziționat nu s-au acordat despăgubiri, adaugă la lege condiții pe care aceasta nu le prevede, printr-un act normativ de forță juridică inferioară și cu încălcarea principiului separării puterilor în statul de drept, ceea ce este neconstituțional și inadmisibil.

În aceste condiții, Decizia nr. 7108 din 04 iulie 2007 prin care intimatul le-a respins contestatorilor cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu apare ca neîntemeiată față de motivele invocate și, prin aceasta, nelegală, fiind anulată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Ministerul Sănătății Publice. Intimații - contestatori au formulat o cerere de aderare la apel, solicitând ca instanța să se pronunțe direct și să dispună restituirea în natură a imobilului în litigiu și nu obligarea petentului să emită o dispoziție de restituire. Prin Decizia civilă nr. 649/ A din 03 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a, a respins apelurile declarate, ca nefondate.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Prin Decizia nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii s-a statuat în sensul recunoașterii competenței tribunalului (în a cărei rază teritorială se află sediul unității deținătoare sau a entității îndreptățită să soluționeze notificarea) de a rezolva pe fond notificarea, în cazul refuzului nejustificat al autorității deținătoare, urmând ca această autoritate să emită o decizie sau depoziție în concordanță cu cele stabilite de instanța de judecată, fără ca prin aceasta să se ajungă la reluarea procedurii cu caracter administrativ și pe cale de consecință la încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Autoritatea competentă să soluționeze notificarea, în speță apelantul - intimat Ministerul Sănătății Publice, are obligația de a se conforma dispozitivului sentinței apelate, și de a emite dispoziția de retrocedare în natură a imobilului în litigiu, care are regimul juridic stabilit de dispozițiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Cu privire la apartenența imobilului autorilor contestatorilor, instanța de apel a apreciat, față de întreg materialul probator administrat în cauză, că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, în mod corect reținând că titularii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu erau antecesorii reclamanților, fiind dovedit în mod corespunzător atât titlul de proprietate al autorilor acestora, faptul preluării abuzive cât și calitatea reclamanților de succesori în drepturi.

Așa cum în mod judicios a reținut și prima instanță, imobilul a fost dobândit de către autoarea reclamanților E.F.I. prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 07 august 1942. Calitatea de moștenitori a contestatorilor a rezultat din actele de stare civilă depuse, din certificatul de moștenitor din 07 noiembrie 2000 și din 02 decembrie 2000 și hotărârea de adopție nr. 5 din 05 ianuarie 1949 pronunțată de Judecătoria Populară II Urbană București, pronunțată în Dosarul nr. 8022/1948. Așa cum rezultă din certificatul de moștenitor din 07 noiembrie 2000, de pe urma defunctei E.I. au rămas ca moștenitor reclamanții G.O. și O.V.E. decedată la data de 09 iunie 2005, potrivit certificatului de deces de la Dosar nr. 2329 din 10 iunie 2005. Din sentința civilă nr. 5/1949 a Judecătoriei Populare II Urbană București rezultă că soții Ionescu au adoptat-o pe O.F.

care a dobândit numele de I.F.O., căsătorită cu G.O., luând prin căsătorie numele de G. Coroborând certificatul de naștere al lui L.V.E., fiica lui L.S. cu sentința civilă nr. 1250/1946, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția a V a civilă, rezultă că soții I.E. și C. au adoptat-o pe E.V.L., dobândind după adopție numele de L.I.V.E. Din certificatul de căsătorie din 09 februarie 1946 reiese că fiica adoptivă a soților I. se căsătorește cu O.O. preluând după căsătorie numele de familie al soțului. Potrivit certificatului de moștenitor din 02 decembrie 2005, O.V.E. a decedat la data de 09 iunie 2005, râmând ca unic moștenitor reclamantul O.O.D. în calitate de fiu.

În ceea ce privește modul în care imobilul a cărui retrocedare se solicită a ieșit din patrimoniul autorilor reclamantului (care erau veritabili titulari de drepturi de proprietate), Curtea de Apel a constatat că, inițial, imobilul a fost rechiziționat, figurând pe inventarul imobilelor rechiziționate din orașul Bușteni, iar după terminarea celui de-al doilea război mondial, deși nu fusese restituit proprietarilor, statul, considerându-l abandonat l-a trecut în proprietatea sa în baza Decretului nr. 111/1954, așa cum reiese din procesul - verbal întocmit la data de 07 august 1954. Curtea de Apel a apreciat că reclamanții au făcut toate dovezile care se impun în condițiile Legii nr. 10/2001 cu privire la titlul de proprietate al autorilor lor, calitatea de moștenitori a contestatorilor și preluarea abuzivă a imobilului (art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001), probând astfel în mod exhaustiv calitatea acestora de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii.

Cu privire la cealaltă critică formulată în cadrul celui de-al doilea motiv de apel, referitoare la necompetența instanței de a califica prevederile art. 2.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 ca fiind neconcordante cu prevederile legii, pe motivul că adaugă la lege, Curtea de Apel a constatat că respectiva critică este nefondată pentru următoarele considerente: În susținerea acestei critici apelantul s-a prevalat de faptul că nu s-a invocat în cauză excepția de nelegalitate a acestei norme juridice (asupra căruia doar instanțele de contencios administrativ se pot pronunța în condițiile Legii nr. 554/2004) astfel că secția civilă a Tribunalului București s-a pronunțat asupra unui aspect de nelegalitate a unui act administrativ în condiții de neregularitate procedurală.

Având în vedere că tribunalul nu s-a pronunțat asupra nelelgalității prevederilor art. 2.4 din H.G. nr. 250/2007 prin dispozitivul sentinței atacate, ci doar a făcut aprecieri asupra concordanței acestei dispoziții legale cu prevederile Legii nr. 10/2001 (în aplicarea căror a fost edictată hotărârea de guvern) pentru a-și argumenta soluția pronunțată asupra capetelor de cerere cu care a fost legal investit, Curtea de Apel a considerat că prima instanță nu a nesocotit în nici un fel dispozițiile Legii nr. 554/2004 și nici competența instanței de contencios administrativ. În motivarea pe care o dă soluției pronunțate, instanța poate aduce astfel de argumente, fiind îndreptățită să aprecieze asupra conformității cu legea, aceste aprecieri reprezentând doar argumente de drept și nicidecum o tranșare directă a legalității unui act normativ cu forță juridică inferioară.

De asemenea, faptul că reclamanții nu au invocat neconcordanța prevederilor art. 2.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 cu dispozițiile acestui act normativ, nu împiedică instanța să facă astfel de aprecieri, în condițiile în care ele reprezintă rațiuni, argumente pe care instanța le are în vedere pentru fundamentarea în drept a soluției pronunțate și nu pot fi considerate sub nici o formă capete de cerere pentru a intra sub incidența prevederilor art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ. Cu privire la cerințele suplimentare pe care dispozițiile art. 2.4 din H.G.

nr. 250/2007 le impune pe fondul litigiului și anume: dovada proprietății asupra imobilului la data rechiziționării constând în actul de proprietate însoțit de bonul sau chitanța provizorie potrivit art. 9 din Legea nr. 139/1940, Curtea de Apel a constatat că reclamanții au făcut dovada proprietății asupra imobilului prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 07 august 1942 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, iar lipsa bonului sau a chitanței provizorii emise conform art. 9 din Legea nr. 139/1940, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, având în vedere că reclamanții au făcut dovada preluării imobilului cu acest titlu, prin depunerea la dosar a tabelelor cu imobilele rechiziționate din orașul Bușteni în care, la poziția 5, figurează imobilul în litigiu.

Cu privire la cerința depunerii unei declarații certificate din care să rezulte dacă s-au primit despăgubiri sau nu pentru imobilul rechiziționat, Curtea de Apel a constatat că exigența a fost îndeplinită de reclamanți prin prezentarea ulterioară a acestora. Apelantul-pârât avea obligația să informeze reclamanta-notificatoare cu privire la necesitatea depunerii acestor declarații iar din copia dosarului administrativ format la Ministerul Sănătății Publice pe baza notificării reclamantelor nu rezultă că pârâtul și-a îndeplinit această obligație, nerespectând astfel prevederile art. 25 din Legea nr. 10/2001. În orice caz, nedepunerea declarațiilor autentificate nu poate constitui un impediment pentru soluționarea notificării, existând totodată posibilitatea restituirii ulterioare a eventualelor despăgubiri primite.

Cu privire la cel de al treilea motiv de apel, referitor identitatea imobilului revendicat, Curtea de Apel a apreciat ca fiind lămuritoare sub aceste aspecte adresele emise de Primăria Bușteni din care rezultă că, de-a lungul timpului, imobilul în litigiu, inițial rechiziționat și ulterior trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 111/1951. Simplul fapt că str. X este distinctă de str. X nu este de natură să conducă la o altă concluzie, deoarece, imobilul a fost localizat diferit de-a lungul timpului, făcându-se referire la străzii diferite pe care se află laturile imobilului. Astfel, există o adresă oficială a Primăriei Bușteni care clarifică această problemă cuprinzând istoricul de rol poștal a imobilului, rezultând că un singur imobil este cunoscut în evidențele instituției cu denumirea de Vila F. care a purtat în timp, mai multe adrese, dat fiind faptul că imobilul are laturi pe mai multe.

Faptul că în anexele H.G. nr. 1705/2006 care a aprobat inventarul bunurilor aflate în domeniul public al statului, imobilul apare sub denumirea Vila F., situat pe str. X, în egală măsură nu poate determina, o altă concluzie cu privire la identitatea dintre imobilul proprietatea soțiilor I., imobilul preluat abuziv conform Decretului nr. 111/1951 și cel pentru care s-a dispus restituirea în natură în prezenta cauză. Este evident, din coroborarea probelor administrate în cele două faze procesuale, faptul că imobilul numit Vila F. este singular și bine cunoscut la nivel local, neexistând nici o dificultate pentru identificarea corectă a acestuia de către apelantul - pârât în vederea restituiri în natură.

Faptul că în anexele H.G. nr. 1705/2006 apare ca fiind localizat la un alt nr. poștal nu constituie decât o inadvertență între evidențele Primăriei Bușteni și inventarul bunurilor din domeniul public al statului, erori care nu împiedică identificarea și restituirea imobilului în natură persoanelor îndreptățite. S-a mai reținut că menționarea ca titular al dreptul de proprietate al numitului I.F., soțul lui I.E. (dobânditoarea imobilului conform contractului de vânzare - cumpărare încheiat în anul 1942), în tabelele nominale cuprinzând imobile rechiziționate, în condițiile în care nu rezultă că acestuia i s-ar fi transmis dreptul de proprietate asupra imobilului constituie un element în plus ce pledează în favoarea caracterului abuziv și nelegal al preluării.

În ceea ce privește ultimul motiv de apel prin care se invocă diferența dintre certificatul de naștere și respectiv cel de moștenitor pe de o parte și hotărârea de adopție și certificatul de naștere pe de altă parte sub aspectul prenumelui antecesoarei reclamantului O.O.D., Curtea de Apel a apreciat că aspectul menționat nu este de natură să afecteze calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în condițiile în care, comparând datele personale ale acestuia înscrise în actele de stare civilă, rezultă că este vorba de aceeași persoană. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâtul Ministerul Sănătății.

Prin motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 Cpc., se formulează următoarele critici de nelegalitate: 1. În mod nelegal, instanța de apel a menținut dispozițiile instanței de fond în ceea ce privește obligarea Ministerului Sănătății de a emite o nouă decizie prin care să se dispună restituirea bunului care a făcut obiectul notificării, deoarece instanța avea posibilitatea de a anula decizia și de a restitui bunul, iar nu de a obliga Ministerul Sănătății la emiterea unei noi decizii. Înalta Curte de Casație si Justiție, prin Decizia 20 din 19 martie 2007, publicată în M. Of. nr. 764 din 12 noiembrie 2007, a stabilit că instanța judecătorească poate să dispună ea însăși, în mod direct, restituirea în natură a imobilului, în măsura în care constată nelegalitatea sau netemeinicia deciziei/dispoziției emise de unitatea deținătoare a imobilului.

2. Este greșită concluzia instanței de apel în sensul că imobilul aparține autorilor reclamanților și că acesta poate fi restituit în natură. Sub acest aspect se arată că instanța a nesocotit dispozițiile pct. 2.4 ale H.G. nr. 250/2007 și că a apreciat în mod greșit asupra locului situării imobilului, întrucât nu există identitate între imobilul notificat, respectiv cel din contractul de vânzare-cumpărare, cel preluat de stat, cel menționat în adresa din 16 aprilie 2007.Imobilul situat în administrarea Ministerului Sănătății Publice se află pe str. X așa cu rezultă din inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului, aprobat prin H.G. nr. 1705/2006, neputând fi vorba de identitate între imobilul deținut de minister și cel care face obiectul notificării.

Chiar dacă s-ar reține concluzia instanței cu privire la eventualele neconcordanțe cu privire la numărul stradal din Anexa la H.G. nr. 1507/2006, nu se justifică faptul că, în procesul verbal din 21 aprilie 1948 suprafața clădită a imobilului era de 150 mp, iar din Anexa la H.G. nr. 1507/2006, suprafața construită este de 234 mp. Instanța a apreciat greșit că imobilul, deși rechiziționat pe numele altei persoane decât autorul reclamantelor, aparține autorului reclamantelor și poate fi restituit. De asemenea, actele de moștenitor au fost depuse pentru moștenirea doamnei E.F.I., iar nu pentru cea a domnului general F.I.

care apare ca proprietar în actele de predare-preluare.În plus, din actele de stare civilă s-a constatat că prenumele V. apare în hotărârea de adopție și în certificatul de căsătorie, iar în certificatul de naștere și cel de moștenitor apare prenumele V. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată următoarele: 1. Este fondată susținerea vizând posibilitatea instanței de a dispune, în mod direct, restituirea în natură a imobilului în litigiu.

Prin Decizia nr. 20/19 martie 2007, secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și au decis că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, ci și notificarea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

S-a reținut în considerentele deciziei în interesul legii că, din moment ce s-a reglementat, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că deciziile/dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor pot fi atacate la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) și art. 14 se face referire la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanța, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă dispoziție de restituire în natură.

Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i-a acordat prin lege, instanța judecătorească cenzurând decizia/dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că ea nu corespunde cerințelor legii o va anula, dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil. Față de dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ. dezlegarea dată prin decizia menționată este obligatorie pentru instanțe. Prin urmare, constatând întemeiată contestația formulată în cauză de contestatorii G.O. și O.O., în aplicarea art. 329 alin. (3) C. proc. civ. raportat la decizia în interesul Legii nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de judecată, anulând Decizia nr. 7108 din 04 iulie 2007 emisă de intimat, trebuia să dispună restituirea în natură a bunului către persoanele îndreptățite, iar nu să oblige intimatul la emiterea unei noi decizii în acest sens.

În consecință, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat și, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 329 alin. (3) C. proc. civ., va modifica decizia recurată în sensul că, potrivit art. 296 C. proc. civ., va admite apelul formulat de pârâtul Ministerul Sănătății și cererea de aderare la apel formulată de contestatorii G.O. și O.O. împotriva sentinței nr. 1221 din 27 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și va schimba în parte sentința în sensul că va obliga pârâtul să restituie în natură imobilul situat în Bușteni, jud.Prahova către contestatori, menținând celelalte dispoziții ale sentinței. 2. Nu este fondată critica vizând încălcarea de către instanța de apel a prevederilor pct. 2.4 ale H.G.

nr. 250/2007. Curtea de apel a făcut aplicarea și interpretarea acestor prevederi legale și a arătat., în mod corect, că cerințele suplimentare pe care dispozițiile art. 2.4 din H.G. nr. 250/2007 le impun și anume: dovada proprietății asupra imobilului la data rechiziționării constând în actul de proprietate însoțit de bonul sau chitanța provizorie potrivit art. 9 din Legea nr. 139/1940 și depunerea unei declarații certificate din care să rezulte dacă s-au primit sau nu despăgubiri pentru imobilul rechiziționat, nu pot determina respingerea contestației formulate.

Reclamanții au făcut dovada proprietății asupra imobilului prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 07 august 1942 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, iar lipsa bonului sau a chitanței provizorii emise conform art. 9 din Legea nr. 139/1940, este suplinită prin depunerea la dosar a tabelelor cu imobilele rechiziționate din orașul Bușteni în care, la poziția 5, figurează imobilul în litigiu, ceea ce dovedește preluarea bunului cu acest titlu. Cerința depunerii unei declarații certificate din care să rezulte dacă s-au primit sau nu despăgubiri pentru imobilul rechiziționat a fost îndeplinită de reclamanți prin prezentarea ulterioară a acestora. Prin urmare, contrar celor afirmate prin motivele de recurs, dispozițiile legale menționate nu au fost ignorate de instanța de apel la pronunțarea deciziei recurate.

Celelalte susțineri formulate prin motivele de recurs prin care se arată că nu există identitate între imobilul ce face obiectul notificării și cel deținut de recurent, date fiind neconcordanțele care apar în cuprinsul înscrisurilor depuse cu privire la locul situării bunului și la întinderea suprafeței de teren, precum și cele prin care se invocă diferențele existente în actele administrate în cauză cu privire la numele autorilor reclamanților, urmează a fi, de asemenea, înlăturate. Aceste susțineri vizează, de fapt, modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt, prin interpretarea probelor administrate. Însă, situația de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condițiile art. 304 C. proc.

civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce țin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanței de recurs să cenzureze modul în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. 138/2000. Prin urmare, criticile care cuprind aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate, care vizează modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt prin interpretarea probelor administrate, nu mai învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătății Publice împotriva Deciziei nr. 649/ A din 3 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică decizia în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Ministerul Sănătății Publice și cererea de aderare la apel formulată de contestatorii G.O. și O.O.D. împotriva sentinței nr. 1221 din 27 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Schimbă în parte sentința în sensul că obligă pârâtul să restituie în natură imobilul situat în Bușteni, jud. Prahova către contestatori. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iulie 2010.