ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 538/2011
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 538/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
;
-
Asupra cauzei de față, constată
următoarele:
Prin cererea înregistrată, la
data de 19 noiembrie 2008, astfel cum
a fost ulterior precizată, reclamanta C.P. a solicitat
obligarea pârâtelor SC S. SA Sibiu și B.C.R. A. SA în
solidar la plata sumei de 150.000 euro,
echivalentul în lei la data
pronunțării sentinței, cu titlu de daune
morale rezultate din dosarul
penal nr. 4994/P/2007
constituit în urma accidentului rutier produs în
data de 13 decembrie 2007.
În motivarea acțiunii reclamanta
a învederat că este soția
supraviețuitoare a defunctului C.N., decedat la data de
26
decembrie 2007,
în urma unui accident rutier produs în data de 13 decembrie 2007 din
vina numitului C.M.D., decedat și el în accident,
eveniment calificat de I.M. drept accident de muncă,
C.M.D. avea încheiat cu pârâta SC S. SA un
contract
de prestări servicii la data producerii evenimentului
menționat, autoturismul condus de acesta și implicat în accident, fiind
proprietatea societății pârâte, fiind asigurat de
pârâta B.C.R. A.
Ambele pârâte au achitat
diverse sume de bani cu titlu de daune
materiale,
constând în cheltuieli de îmbălsămare, înmormântare, pomenire, etc.
Daunele morale pretinse prin cererea dedusă judecății
sunt
justificate de împrejurarea că decesul
soțului său a determinat lipsirea
familiei
de sprijinul și afecțiunea acestuia, viața devenind insuportabilă,
situație accentuată și de gravele probleme
medicale pe care le are
reclamanta.
În drept, acțiunea a fost
întemeiată pe dispozițiile art. 998 – art. 999
C. civ.
Pârâta SC S. SA a formulat
cerere de chemare în garanție
a B.C.R. A., sucursala Sibiu pentru ca, în cazul obligării sale la
plata de despăgubiri către reclamantă, chemata în
garanție să fie obligată să suporte contravaloarea acestora în conformitate cu
dispozițiile Legii nr. 136/1995.
Ulterior, prin petiție depusă la
18 iunie 2009, pârâta a declarat că
înțelege să renunțe la judecata cererii de chemare în
garanție.
Sesizat prin declinarea
competenței de către Judecătoria Sibiu,
prin sentința nr. 1152 din 14 decembrie 2009, Tribunalul
Sibiu, secția
civilă,
a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de
către pârâtele SC S. SA Sibiu
și SC B.C.R. A. SA
a
respins, ca neîntemeiată, acțiunea civilă formulată de reclamanta
C.P. în contradictoriu cu
pârâtele SC S. SA și
SC B.C.R. A. SA
A luat act de renunțarea pârâtei SC S. SA la judecata
cererii de chemare în garanție formulată în
contradictoriu cu SC B.C.R.
A. SA
Prima instanță a reținut, în
esență, că din probatoriul administrat
nu rezultă că pârâtele ar fi săvârșit vreo faptă ilicită
de natură a-i cauza
reclamantei
prejudiciul solicitat, pretenție întemeiată pe dispozițiile art.
998 – art. 999 C. civ. și care
astfel nu sunt incidente în cauză.
Nu prezintă nici o relevanță
împrejurarea că evenimentul în care a decedat soțul reclamantei, a fost
calificat accident de muncă, întrucât
potrivit rezoluției parchetului „obligațiile de a
respecta dispozițiile
legale privind
circulația pe drumurile publice revin tuturor
participanților
la trafic, acestea au caracter general, nu sunt obligații
specifice contractului de muncă și nu fac parte
din categoria celor
reglementate prin Legea nr. 319/2006”.
Precizarea de acțiune depusă,
la data de 15 octombrie 2009, prin care
reclamanta a solicitat ca la pronunțarea hotărârii să fie
analizate și dispozițiile;
art. 1000 C. civ.,
nu a fost primită de tribunal, în raport de momentul
procesual al formulării sale, peste un an de la data introducerii
acțiunii
și după ce pârâtele și-au
formulat apărarea în cadrul procesual fixat
inițial.
S-a conchis că, oricum, în speță,
nu sunt aplicabile dispozițiile
legale
referitoare la răspunderea comitentului pentru prepus, între
pârâtele chemate în judecată neexistând un raport
de prepușenie și nici
temeiuri de
răspundere solidară.
Prin decizia nr. 39/ A din 19 martie
2010, Curtea de Apel Alba
Iulia, secția civilă, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva
susmenționatei hotărâri, care a
fost desființată, cauza fiind trimisă spre
rejudecare la aceeași instanță.
Instanța de apel a reținut, în esență, că hotărârea a
fost
pronunțată cu încălcarea dispozițiilor
art. 129 C. proc. civ., întrucât în
aplicarea
acestei norme, judecătorul trebuia să stabilească situația de
fapt,
reținând numai acele împrejurări care au fost probate, fără să
poată da o altă calificare juridică, după care va
aplica textul de lege
corespunzător
acestei situații, indiferent de eventualele dispoziții legale
indicate
de părți.
Cu alte cuvinte, judecătorul nu
este ținut de textul legal indicat de
parte, ci el trebuie să aplice acea normă juridică ce
corespunde situației de fapt calificată juridic de parte, în măsura în care
această situație este
confirmată de
probele administrate.
Dacă judecătorul apreciază necesar lămurirea cererii
pentru
aflarea adevărului, el poate, în
temeiul art. 129 alin. (4) C. proc. civ., să pună
în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt
ori de drept cu privire la
situația de fapt și reținerea în drept pe
care părțile le invocă în
susținerea
pretențiilor și apărărilor, chiar dacă nu sunt menționate în
cerere sau
în întâmpinare.
În aceste condiții, dacă
prima instanță considera că nu este
lămurită
cu privire la temeiul de drept invocat de reclamantă, raportat
la motivele acțiunii (prin care chema în judecată
pe pârâta SC S.
SA în calitate de
angajator al persoanei vinovate de decesul soțului
reclamantei), avea posibilitatea să pună în
discuția părților acest aspect,
eu
atât mai mult cu cât, prin întâmpinarea formulată în cauză, această
pârâta
a înțeles să se apere inclusiv pe neîndeplinirea condițiilor
răspunderii comitentului pentru fapta
presupusului, reglementată de
dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ.
În contextul menționat, petiția depusă de reclamantă
la 15 octombrie 2009 nu poate fi calificată nici ca o completare (întregire) a
cererii și nici ca modificare a acesteia, cum greșit a reținut prima
instanță. Practic, prin această precizare,
reclamanta a calificat juridic
situația de fapt expusă încă în
conținutul cererii de chemare în
judecată,
care a rămas neschimbată, reclamanta arătând prin cererea
inițială, că pârâta este chemată în judecată în
calitate de angajator al
persoanei vinovate de decesul soțului ei.
S-a reținut astfel că
precizarea cererii principale în sensul indicării
ca temei juridic și a art. 1000
C. civ., nu poate fi considerată o încălcare
a dreptului pârâtelor la un proces echitabil, în
realitate cea care a fost
privată de acest drept fiind reclamanta, căreia instanța nu i-a luat în
considerare
precizarea cu privire la calificarea juridică a pretențiilor sale, deși a
arătat de la început motivele pentru care a chemat-o în
judecată pe pârâta SC S. SA,
refuzându-i astfel analiza cererii
sub aspectul îndeplinirii condițiilor privind
răspunderea comitetului pentru fapta prepusului, întemeiată pe art. 1000 alin. (3)
C. civ.
Împotriva susmenționatei
hotărâri a declarat recurs SC B.C.R.
A. SA, criticând-o pentru nelegalitate,
sens în care, invocând
dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că
hotărârea curții de apel este
dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât
atât din cererea introductivă, cât și din
precizarea depusă de reclamantă
rezultă
că pârâta SC S. SA a fost chemată în judecată pentru a
răspunde pentru fapta proprie, fiind indicate dispozițiile art. 998 – art.
999
C. civ., și susținerea că „soțul a fost victima unui accident de
muncă
care conform legii atrage răspunderea
societății angajatoare”, fără alte
mențiuni.
Legal prima instanță, în raport
de momentul la care a depus
precizarea prin care a indicat ca temei juridic și dispozițiile art. 1000
C. civ., a
respins,
ca tardivă, această modificare a cererii de chemare în judecată,
constatarea acestei sancțiuni nefiind în contradicție
cu exercitarea rolului activ, invocat de instanța de apel. Dimpotrivă, părțile
au
îndatorirea să îndeplinească actele de
procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de
judecător, care în cazul
nerespecta.ru,
atrag consecințele reținute de tribunal.
În mod greșit s-a reținut că înscrisul prin care
reclamanta a invocat temeiul de drept, art. 1000 C. civ., nu ar constitui o
completare sau o modificare a cererii de chemare
în judecată, ci doar o
calificare
juridică a situației de fapt expusă inițial, întrucât expunerea
stării de fapt din cererea reclamantei astfel cum
a fost precizată nu
confirmă argumentul instanței de apel în susținerea
hotărârii pronunțate.
În aplicarea dispozițiilor art.
129 C. proc. civ., prima instanță a pus în
dezbaterea contradictorie a părților noul temei al cererii dedusă
judecății, ocazie cu care au fost consemnate
pozițiile părților litigante.
De asemenea, greșit s-a reținut
încălcarea principiului rolului activ
în soluționarea cauzei, întrucât instanța de fond în
condițiile date, a
stăruit
pentru stabilirea cadrului procesual și a acordat părții reclamante
dreptul de a solicita și obține
anumite facilități în exercitarea liberului
acces la justiție, sub forma scutirii de la plata taxelor judiciare de
timbru datorate, dar și a unei asistențe
judiciare calificate, măsuri de
natură
a asigura realizarea scopului procesului civil, aflarea adevărului,
fără însă ca instanța să se poată substitui
părții cu privire la pretențiile
sale,
decât cu riscul încălcării principiului disponibilității procesuale.
Prin întâmpinare,
intimata-reclamantă C.P. a
invocat
excepția tardivității recursului, susținând că acesta a fost
declarat peste termenul de fapt de lege, iar pe
fondul pricinii, a solicitat
respingerea
căii de atac și menținerea hotărârii curții de apel.
Referitor la calea de atac dedusă judecății, se
constată următoarele:
Potrivit art. 301 C. proc. civ.,
termenul de recurs este de 15 zile de la
comunicarea
hotărârii, dispoziție în raport de care se constată că
declararea prezentei căi de atac la data de 29 aprilie 2010 (data poștei,
în condițiile comunicării hotărârii atacate la 14 aprilie 2010, se plasează în
interiorul
termenului legal enunțat, situație față de care, excepția
analizată prioritar [(art. 137 alin. (1) C. proc.
civ.)], urmează a fi respinsă ca
neîntemeiată.
Cât privește fondul pricinii, se constată ca
nefondate criticile aduse hotărârii atacate.
Astfel, prin cererea
introductivă de instanță, reclamanta a pretins
obligarea pârâtei SC S. SA al cărei angajat a fost unicul C.M.D., care
se face vinovat de accidentul rutier în
urma
căruia a decedat soțul său, la plata de despăgubiri civile cu titlu de
daune
morale.
Atât din cererea de chemare în
judecată, cât și din precizările
ulterioare ale acțiunii în care se invocă drept
temei/cauză a cererii
dispozițiile art. 998
– art. 999 C. civ., respectiv art. 1000 C. civ., rezultă cu certitudine că
partea a înțeles să o cheme în judecată pe pârâta
societatea comercială, pentru a răspunde în calitate de angajator al persoanei
vinovate de decesul soțului său, și nu în nume propriu.
Însăși pârâta, cum legal reține curtea de apel,
a făcut apărări, între altele, pe neîndeplinirea condițiilor pentru atragerea
răspunderii sale în
conformitate cu
prevederile art. 1000 alin. (3) C. proc. civ., justificat de
inexistența
unui raport de muncă cu numitul G.M.D., autorul accidentului.
5 Indicarea temeiului/calificarea juridică a cererii
de chemare în judecată la o anumită situație de fapt, expusă de parte încă de
la
declanșarea litigiului, nu se constituie,
astfel cum corect reține curtea
de apel într-o modificare ori completare
a cererii în accepțiunea art.
132 C. proc. civ.,
ci se înscrie în coordonatele conduitei procesuale pe care legea însăși le
impune judecătorului pricinii (art. 129 C. proc. civ.).
Mai mult, în ceea ce privește cauza acțiunii, fără a
se putea
justifica pretinde încălcarea principiului
disponibilității procesuale,
judecătorul
este dator, în acord cu respectarea principiului aflării adevărului să
stabilească situația de fapt și să rețină numai acele
împrejurări care au fost probate, după care să
aplice textul de lege
corespunzător
acestei situații, indiferent de eventualele dispoziții legale
indicate
de părți.
Aceasta înseamnă că judecătorul nu este ținut de
textul legal
indicat de parte, ci are el
însuși îndatorirea, în aplicarea principiului rolului activ să pună în discuția
părților și să aplice norma juridică
incidență
cauzei, principiu ce se află într-o evidentă conexiune cu
principiul
aflării adevărului.
Iar dreptul pe care îl „spune”
judecătorul nu se limitează la a fixa tiparul normei legale asupra faptului
juridic, ci se extinde la aplicarea și
interpretarea legii, la completarea acesteia prin apelul
la principiile dreptului, ajungând, în final, la soluția juridică adaptată
speței concrete
dedusă judecății.
Or, refuzând părții
posibilitatea încadrării juridice a cererii sale
conforme pretențiilor solicitate și situației de
fapt expuse, neschimbate,
deși însăși instanța avea îndatorirea legală să o pună în dezbaterea
contradictorie a părților, prima instanță a pronunțat
o hotărâre
nelegală, corect desființată de
instanța de control judiciar.
Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312
alin. (1)
C. proc. civ., recursul dedus
judecății va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepția tardivității
declarării recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de parata SC B.C.R.
A. SA împotriva deciziei nr. 39/ A din
19 martie 2010 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția
civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 26 ianuarie 2011.