ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 538/2011

; - Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată, la data de 19 noiembrie 2008, astfel cum a fost ulterior precizată, reclamanta C.P. a solicitat obligarea pârâtelor SC S. SA Sibiu și B.C.R. A. SA în solidar la plata sumei de 150.000 euro, echivalentul în lei la data pronunțării sentinței, cu titlu de daune morale rezultate din dosarul penal nr. 4994/P/2007 constituit în urma accidentului rutier produs în data de 13 decembrie 2007. În motivarea acțiunii reclamanta a învederat că este soția supraviețuitoare a defunctului C.N., decedat la data de 26 decembrie 2007, în urma unui accident rutier produs în data de 13 decembrie 2007 din vina numitului C.M.D., decedat și el în accident, eveniment calificat de I.M.

drept accident de muncă, C.M.D. avea încheiat cu pârâta SC S. SA un contract de prestări servicii la data producerii evenimentului menționat, autoturismul condus de acesta și implicat în accident, fiind proprietatea societății pârâte, fiind asigurat de pârâta B.C.R. A. Ambele pârâte au achitat diverse sume de bani cu titlu de daune materiale, constând în cheltuieli de îmbălsămare, înmormântare, pomenire, etc. Daunele morale pretinse prin cererea dedusă judecății sunt justificate de împrejurarea că decesul soțului său a determinat lipsirea familiei de sprijinul și afecțiunea acestuia, viața devenind insuportabilă, situație accentuată și de gravele probleme medicale pe care le are reclamanta. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ.

Pârâta SC S. SA a formulat cerere de chemare în garanție a B.C.R. A., sucursala Sibiu pentru ca, în cazul obligării sale la plata de despăgubiri către reclamantă, chemata în garanție să fie obligată să suporte contravaloarea acestora în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 136/1995. Ulterior, prin petiție depusă la 18 iunie 2009, pârâta a declarat că înțelege să renunțe la judecata cererii de chemare în garanție. Sesizat prin declinarea competenței de către Judecătoria Sibiu, prin sentința nr. 1152 din 14 decembrie 2009, Tribunalul Sibiu, secția civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către pârâtele SC S. SA Sibiu și SC B.C.R. A. SA a respins, ca neîntemeiată, acțiunea civilă formulată de reclamanta C.P.

în contradictoriu cu pârâtele SC S. SA și SC B.C.R. A. SA A luat act de renunțarea pârâtei SC S. SA la judecata cererii de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu SC B.C.R. A. SA Prima instanță a reținut, în esență, că din probatoriul administrat nu rezultă că pârâtele ar fi săvârșit vreo faptă ilicită de natură a-i cauza reclamantei prejudiciul solicitat, pretenție întemeiată pe dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ. și care astfel nu sunt incidente în cauză. Nu prezintă nici o relevanță împrejurarea că evenimentul în care a decedat soțul reclamantei, a fost calificat accident de muncă, întrucât potrivit rezoluției parchetului „obligațiile de a respecta dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice revin tuturor participanților la trafic, acestea au caracter general, nu sunt obligații specifice contractului de muncă și nu fac parte din categoria celor reglementate prin Legea nr. 319/2006”.

Precizarea de acțiune depusă, la data de 15 octombrie 2009, prin care reclamanta a solicitat ca la pronunțarea hotărârii să fie analizate și dispozițiile; art. 1000 C. civ., nu a fost primită de tribunal, în raport de momentul procesual al formulării sale, peste un an de la data introducerii acțiunii și după ce pârâtele și-au formulat apărarea în cadrul procesual fixat inițial. S-a conchis că, oricum, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile legale referitoare la răspunderea comitentului pentru prepus, între pârâtele chemate în judecată neexistând un raport de prepușenie și nici temeiuri de răspundere solidară. Prin decizia nr. 39/ A din 19 martie 2010, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva susmenționatei hotărâri, care a fost desființată, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța de apel a reținut, în esență, că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., întrucât în aplicarea acestei norme, judecătorul trebuia să stabilească situația de fapt, reținând numai acele împrejurări care au fost probate, fără să poată da o altă calificare juridică, după care va aplica textul de lege corespunzător acestei situații, indiferent de eventualele dispoziții legale indicate de părți. Cu alte cuvinte, judecătorul nu este ținut de textul legal indicat de parte, ci el trebuie să aplice acea normă juridică ce corespunde situației de fapt calificată juridic de parte, în măsura în care această situație este confirmată de probele administrate. Dacă judecătorul apreciază necesar lămurirea cererii pentru aflarea adevărului, el poate, în temeiul art. 129 alin. (4) C. proc.

civ., să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt ori de drept cu privire la situația de fapt și reținerea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare. În aceste condiții, dacă prima instanță considera că nu este lămurită cu privire la temeiul de drept invocat de reclamantă, raportat la motivele acțiunii (prin care chema în judecată pe pârâta SC S. SA în calitate de angajator al persoanei vinovate de decesul soțului reclamantei), avea posibilitatea să pună în discuția părților acest aspect, eu atât mai mult cu cât, prin întâmpinarea formulată în cauză, această pârâta a înțeles să se apere inclusiv pe neîndeplinirea condițiilor răspunderii comitentului pentru fapta presupusului, reglementată de dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

În contextul menționat, petiția depusă de reclamantă la 15 octombrie 2009 nu poate fi calificată nici ca o completare (întregire) a cererii și nici ca modificare a acesteia, cum greșit a reținut prima instanță. Practic, prin această precizare, reclamanta a calificat juridic situația de fapt expusă încă în conținutul cererii de chemare în judecată, care a rămas neschimbată, reclamanta arătând prin cererea inițială, că pârâta este chemată în judecată în calitate de angajator al persoanei vinovate de decesul soțului ei.

S-a reținut astfel că precizarea cererii principale în sensul indicării ca temei juridic și a art. 1000 C. civ., nu poate fi considerată o încălcare a dreptului pârâtelor la un proces echitabil, în realitate cea care a fost privată de acest drept fiind reclamanta, căreia instanța nu i-a luat în considerare precizarea cu privire la calificarea juridică a pretențiilor sale, deși a arătat de la început motivele pentru care a chemat-o în judecată pe pârâta SC S. SA, refuzându-i astfel analiza cererii sub aspectul îndeplinirii condițiilor privind răspunderea comitetului pentru fapta prepusului, întemeiată pe art. 1000 alin. (3) C. civ. Împotriva susmenționatei hotărâri a declarat recurs SC B.C.R.

A. SA, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că hotărârea curții de apel este dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât atât din cererea introductivă, cât și din precizarea depusă de reclamantă rezultă că pârâta SC S. SA a fost chemată în judecată pentru a răspunde pentru fapta proprie, fiind indicate dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ., și susținerea că „soțul a fost victima unui accident de muncă care conform legii atrage răspunderea societății angajatoare”, fără alte mențiuni. Legal prima instanță, în raport de momentul la care a depus precizarea prin care a indicat ca temei juridic și dispozițiile art. 1000 C. civ., a respins, ca tardivă, această modificare a cererii de chemare în judecată, constatarea acestei sancțiuni nefiind în contradicție cu exercitarea rolului activ, invocat de instanța de apel.

Dimpotrivă, părțile au îndatorirea să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, care în cazul nerespecta.ru, atrag consecințele reținute de tribunal. În mod greșit s-a reținut că înscrisul prin care reclamanta a invocat temeiul de drept, art. 1000 C. civ., nu ar constitui o completare sau o modificare a cererii de chemare în judecată, ci doar o calificare juridică a situației de fapt expusă inițial, întrucât expunerea stării de fapt din cererea reclamantei astfel cum a fost precizată nu confirmă argumentul instanței de apel în susținerea hotărârii pronunțate. În aplicarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., prima instanță a pus în dezbaterea contradictorie a părților noul temei al cererii dedusă judecății, ocazie cu care au fost consemnate pozițiile părților litigante.

De asemenea, greșit s-a reținut încălcarea principiului rolului activ în soluționarea cauzei, întrucât instanța de fond în condițiile date, a stăruit pentru stabilirea cadrului procesual și a acordat părții reclamante dreptul de a solicita și obține anumite facilități în exercitarea liberului acces la justiție, sub forma scutirii de la plata taxelor judiciare de timbru datorate, dar și a unei asistențe judiciare calificate, măsuri de natură a asigura realizarea scopului procesului civil, aflarea adevărului, fără însă ca instanța să se poată substitui părții cu privire la pretențiile sale, decât cu riscul încălcării principiului disponibilității procesuale. Prin întâmpinare, intimata-reclamantă C.P.

a invocat excepția tardivității recursului, susținând că acesta a fost declarat peste termenul de fapt de lege, iar pe fondul pricinii, a solicitat respingerea căii de atac și menținerea hotărârii curții de apel. Referitor la calea de atac dedusă judecății, se constată următoarele: Potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dispoziție în raport de care se constată că declararea prezentei căi de atac la data de 29 aprilie 2010 (data poștei, în condițiile comunicării hotărârii atacate la 14 aprilie 2010, se plasează în interiorul termenului legal enunțat, situație față de care, excepția analizată prioritar [(art. 137 alin. (1) C. proc. civ.)], urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.

Cât privește fondul pricinii, se constată ca nefondate criticile aduse hotărârii atacate. Astfel, prin cererea introductivă de instanță, reclamanta a pretins obligarea pârâtei SC S. SA al cărei angajat a fost unicul C.M.D., care se face vinovat de accidentul rutier în urma căruia a decedat soțul său, la plata de despăgubiri civile cu titlu de daune morale. Atât din cererea de chemare în judecată, cât și din precizările ulterioare ale acțiunii în care se invocă drept temei/cauză a cererii dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ., respectiv art. 1000 C. civ., rezultă cu certitudine că partea a înțeles să o cheme în judecată pe pârâta societatea comercială, pentru a răspunde în calitate de angajator al persoanei vinovate de decesul soțului său, și nu în nume propriu.

Însăși pârâta, cum legal reține curtea de apel, a făcut apărări, între altele, pe neîndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii sale în conformitate cu prevederile art. 1000 alin. (3) C. proc. civ., justificat de inexistența unui raport de muncă cu numitul G.M.D., autorul accidentului. 5 Indicarea temeiului/calificarea juridică a cererii de chemare în judecată la o anumită situație de fapt, expusă de parte încă de la declanșarea litigiului, nu se constituie, astfel cum corect reține curtea de apel într-o modificare ori completare a cererii în accepțiunea art. 132 C. proc. civ., ci se înscrie în coordonatele conduitei procesuale pe care legea însăși le impune judecătorului pricinii (art. 129 C. proc.

civ.). Mai mult, în ceea ce privește cauza acțiunii, fără a se putea justifica pretinde încălcarea principiului disponibilității procesuale, judecătorul este dator, în acord cu respectarea principiului aflării adevărului să stabilească situația de fapt și să rețină numai acele împrejurări care au fost probate, după care să aplice textul de lege corespunzător acestei situații, indiferent de eventualele dispoziții legale indicate de părți. Aceasta înseamnă că judecătorul nu este ținut de textul legal indicat de parte, ci are el însuși îndatorirea, în aplicarea principiului rolului activ să pună în discuția părților și să aplice norma juridică incidență cauzei, principiu ce se află într-o evidentă conexiune cu principiul aflării adevărului.

Iar dreptul pe care îl „spune” judecătorul nu se limitează la a fixa tiparul normei legale asupra faptului juridic, ci se extinde la aplicarea și interpretarea legii, la completarea acesteia prin apelul la principiile dreptului, ajungând, în final, la soluția juridică adaptată speței concrete dedusă judecății. Or, refuzând părții posibilitatea încadrării juridice a cererii sale conforme pretențiilor solicitate și situației de fapt expuse, neschimbate, deși însăși instanța avea îndatorirea legală să o pună în dezbaterea contradictorie a părților, prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală, corect desființată de instanța de control judiciar. Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția tardivității declarării recursului. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de parata SC B.C.R. A. SA împotriva deciziei nr. 39/ A din 19 martie 2010 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2011.