ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2634/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Curtea de apel București, secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința

civilă nr. 3873 din 13 noiembrie 2009 a admis excepția

inadmisibilității cererii și a respins, ca inadmisibilă,

excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de

proprietate seria M03 nr. 160 din 05 mai 1993, emis de fostul Minister al

Industriilor, formulată de pârâta SC C. SRL, în contradictoriu cu

reclamanta SC S. SA, chemații în garanție P.N. și B.M. și

emitentul actului administrativ - Ministerul Economiei.

Pentru a hotărî astfel instanța

în conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., a

deliberat, cu întâietate asupra excepției inadmisibilității

acțiunii invocată de emitentul actului, apreciind că aceasta

este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Astfel reținând existența mai

multor decizii ale Curții Constituționale prin care s-a respins

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din

Legea nr. 554/2004, precum și împrejurarea că judecătorul

național este chemat, în mod direct și nemijlocit, să facă

efective drepturile și libertățile consacrate de Convenția

pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale,

instanța a apreciat că interpretarea exclusiv literală a art. 4

din Legea nr. 554/2004, în sensul că dispozițiile acestuia ar fi

aplicabile și actelor administrative individuale anterioare intrării

în vigoare a legii, contravine principiului securității raporturilor

juridice, element fundamental al preeminenței dreptului enunțat în

preambulul Convenției ca o componentă a patrimoniului comun al

statelor părți.

S-a apreciat în acest context că,

deși se referă la repunerea în discuție, fără

limită în timp, a unei hotărâri judecătorești irevocabile,

argumentele Curții de la Strasbourg expuse în cauză Brumărescu

contra României pot fi reținute și în cazul actului administrativ

unilateral individual, intrat în circuitul civil, care nu a fost atacat în

termenele și condițiile prevăzute de lege.

Întrucât certificatul de atestare a

dreptului de proprietate ce face obiectul excepției de nelegalitate este

un act administrativ unilateral individual, prin care s-a constatat dobândirea

unui drept de proprietate prin efectul Legii nr. 15/1999 și a fost emis

anterior Legii nr. 554/2004, instanța a conchis că acesta nu poate fi

supus controlului de legalitate pe calea procesuală reglementată de

art.4 din această lege.

Instanța a respins totodată

cererea de cheltuieli de judecată formulată în cauză

reținând, pe de o parte că excepția de nelegalitate,

reprezentând un mijloc de apărare al părții cheltuielile

ocazionate de aceasta reprezintă cheltuieli efectuate în cadrul dosarului

de fond, iar pe de altă parte SC S. SA a depus la dosar facturi din care

nu se poate stabili exact cuantumul cheltuielilor de judecată efectuate.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs reclamanta SC C. SRL, susținând că hotărârea

atacată este nelegală pentru următoarele motive:

- art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

prevede expres posibilitatea invocării excepției de nelegalitate a

unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data

emiterii acestuia. Legea nu distinge între acte emise anterior intrării

sale în vigoare și acte emise ulterior acestui moment, astfel că nici

judecătorul nu trebuie să facă această distincție,

potrivit principiului ubi lex non distinquit;

- hotărârea pronunțată de

instanța de fond încalcă atât legea și principiul

legalității prevăzute de art. 124 alin. (1) din Constituția

României, cât și deciziile Curții Constituționale referitoare la

constituționalitatea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004;

- sentința atacată încalcă

unul din cele mai importante principii consacrate de Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, respectiv cel al respectării și

garantării dreptului de proprietate. Terenul în litigiu a fost inclus

nelegal în certificatul de atestare a dreptului de proprietate contestat,

statul comunist preluând abuziv imobilul de la foștii proprietari;

- hotărârea recurată

încalcă prevederile art. 20 alin. (2) din Constituție, potrivit

cărora principiul priorității reglementărilor

internaționale în caz de neconcordanță între dreptul intern

și reglementările internaționale – este înlăturat în cazul

în care Constituția sau legile interne ale României conțin

dispoziții mai favorabile [cum este cazul excepției de nelegalitate

reglementată de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004];

- contrar celor reținute prin

sentința atacată reglementarea excepției de nelegalitate prin

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu contravine principiului

securității raporturilor juridice, deoarece acest principiu nu

ocrotește actele emise sau obținute prin fraudă sau

încălcarea legii;

- soluția de principiu adoptată

de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de

Casație și Justiție nu poate fi considerată obligatorie

deoarece numai Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție au competența unificării practicii judiciare la

nivelul întregii țări.

Recurenta și-a încadrat motivele de

recurs, din punct de vedere procedural, în prevederile art. 304 pct. 9 și art.

304

1

C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările

dosarului de fond, precum și argumentele invocate de recurentă în

soluționarea recursului său, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Este adevărat că prin mai multe

decizii, printre care deciziile nr. 404, 425, 420/2008 Curtea

Constituțională a respins excepțiile de

neconstituționalitate a art. 4 din Legea nr. 554/2004, invocate după modificările

aduse

prin Legea

nr. 262/2007, considerând

ca textul de lege criticat este în acord cu principiul stabilității

raporturilor juridice care, deși nu este consacrat expres în

Constituția României, se deduce din p

revederile

art. 1 alin. (3) din legea fundamentala și din preambulul Convenției

pentru apărarea drepturilor omului și a libertă

ților

fundamentale, cu principiul neretroactivității legii, cu prevederile

art. 16 alin. (1) si (2) din Constituție (care consacră egalitatea

cetățenilor în fața legii și a autorităților

publice) și cu dispozițiile art. 126 alin. (6) (care garantează

controlul actelor administrative pe calea contenciosului administrativ).

Cu toate acestea, în mod corect prima

instanță, fără a ignora sau nega consistența

argumentelor reținute de Curtea Constituțională, a arătat

că obligația aplicării efective a dreptului comunitar revine

fiecărui judecător național, iar art. 21 alin. (2) din

Constituția României instituie, pentru situația în care există

un conflict între legile naționale și normele cuprinse pactele

și tratatele internaționale la care România este parte, regula

aplicării directe și cu prioritate a tratatelor internaționale –

regulă de la care se poate deroga numai în cazul existenței unor dispoziții

mai favorabile cuprinse în dreptul intern.

Cu privire la principiul

securității raporturilor juridice – enunțat în preambulul CEDO

ca o componentă a patrimoniului comun al statelor părți și

aplicat în cauzele Brumărescu c. România, hotărârea din 30 septembrie

1999 publicată în M.Of., Partea I, nr. 414 din 31 august 2000 ș.a. –

în mod corect instanța de fond a transpus argumentele Curții Europene

a Drepturilor Omului la situația în speță, a actului

administrativ unilateral individual, intrat în circuitul civil, care nu a fost

atacat în termenele și condițiile prevăzute de lege,

considerându-se că prin această procedură nu pot fi

desființate acte emise anterior Legii nr. 554/2004, respectiv la o

dată la care legislația nu prevedea această modalitate de

control.

Este neîntemeiată susținerea

recurentei că soluția adoptată de instanța de fond

încalcă principiul constituțional și convențional al

apărării dreptului de proprietate deoarece acest drept, chiar și

în speță, este în continuare ocrotit, prin mijloace de drept civil.

În ceea ce privește critica

referitoare la pretinsul caracter obligatoriu al soluției de principiu

adoptată de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, aceasta este nefondată,

deoarece instanța de fond nu și-a întemeiat hotărârea pe

această soluție, iar pe de altă parte, unificarea practicii

judiciare se înscrie în prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului referitoare la un proces echitabil.

Pentru considerentele menționate, cu

referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul urmează a fi respins

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC C. SRL

Călărași împotriva sentinței civile nr. 3873 din 13

noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 19 mai 2010.