ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2634/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3873 din 13 noiembrie 2009 a admis excepția inadmisibilității cererii și a respins, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 160 din 05 mai 1993, emis de fostul Minister al Industriilor, formulată de pârâta SC C. SRL, în contradictoriu cu reclamanta SC S. SA, chemații în garanție P.N. și B.M. și emitentul actului administrativ - Ministerul Economiei. Pentru a hotărî astfel instanța în conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., a deliberat, cu întâietate asupra excepției inadmisibilității acțiunii invocată de emitentul actului, apreciind că aceasta este întemeiată, pentru următoarele considerente: Astfel reținând existența mai multor decizii ale Curții Constituționale prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, precum și împrejurarea că judecătorul național este chemat, în mod direct și nemijlocit, să facă efective drepturile și libertățile consacrate de Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, instanța a apreciat că interpretarea exclusiv literală a art. 4 din Legea nr. 554/2004, în sensul că dispozițiile acestuia ar fi aplicabile și actelor administrative individuale anterioare intrării în vigoare a legii, contravine principiului securității raporturilor juridice, element fundamental al preeminenței dreptului enunțat în preambulul Convenției ca o componentă a patrimoniului comun al statelor părți.

S-a apreciat în acest context că, deși se referă la repunerea în discuție, fără limită în timp, a unei hotărâri judecătorești irevocabile, argumentele Curții de la Strasbourg expuse în cauză Brumărescu contra României pot fi reținute și în cazul actului administrativ unilateral individual, intrat în circuitul civil, care nu a fost atacat în termenele și condițiile prevăzute de lege. Întrucât certificatul de atestare a dreptului de proprietate ce face obiectul excepției de nelegalitate este un act administrativ unilateral individual, prin care s-a constatat dobândirea unui drept de proprietate prin efectul Legii nr. 15/1999 și a fost emis anterior Legii nr. 554/2004, instanța a conchis că acesta nu poate fi supus controlului de legalitate pe calea procesuală reglementată de art.4 din această lege.

Instanța a respins totodată cererea de cheltuieli de judecată formulată în cauză reținând, pe de o parte că excepția de nelegalitate, reprezentând un mijloc de apărare al părții cheltuielile ocazionate de aceasta reprezintă cheltuieli efectuate în cadrul dosarului de fond, iar pe de altă parte SC S. SA a depus la dosar facturi din care nu se poate stabili exact cuantumul cheltuielilor de judecată efectuate. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC C. SRL, susținând că hotărârea atacată este nelegală pentru următoarele motive: - art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede expres posibilitatea invocării excepției de nelegalitate a unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia.

Legea nu distinge între acte emise anterior intrării sale în vigoare și acte emise ulterior acestui moment, astfel că nici judecătorul nu trebuie să facă această distincție, potrivit principiului ubi lex non distinquit; - hotărârea pronunțată de instanța de fond încalcă atât legea și principiul legalității prevăzute de art. 124 alin. (1) din Constituția României, cât și deciziile Curții Constituționale referitoare la constituționalitatea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004; - sentința atacată încalcă unul din cele mai importante principii consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv cel al respectării și garantării dreptului de proprietate.

Terenul în litigiu a fost inclus nelegal în certificatul de atestare a dreptului de proprietate contestat, statul comunist preluând abuziv imobilul de la foștii proprietari; - hotărârea recurată încalcă prevederile art. 20 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora principiul priorității reglementărilor internaționale în caz de neconcordanță între dreptul intern și reglementările internaționale – este înlăturat în cazul în care Constituția sau legile interne ale României conțin dispoziții mai favorabile [cum este cazul excepției de nelegalitate reglementată de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004]; - contrar celor reținute prin sentința atacată reglementarea excepției de nelegalitate prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu contravine principiului securității raporturilor juridice, deoarece acest principiu nu ocrotește actele emise sau obținute prin fraudă sau încălcarea legii; - soluția de principiu adoptată de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate fi considerată obligatorie deoarece numai Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au competența unificării practicii judiciare la nivelul întregii țări.

Recurenta și-a încadrat motivele de recurs, din punct de vedere procedural, în prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și argumentele invocate de recurentă în soluționarea recursului său, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Este adevărat că prin mai multe decizii, printre care deciziile nr. 404, 425, 420/2008 Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate a art. 4 din Legea nr. 554/2004, invocate după modificările aduse prin Legea nr. 262/2007, considerând ca textul de lege criticat este în acord cu principiul stabilității raporturilor juridice care, deși nu este consacrat expres în Constituția României, se deduce din p revederile art. 1 alin. (3) din legea fundamentala și din preambulul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertă ților fundamentale, cu principiul neretroactivității legii, cu prevederile art. 16 alin. (1) si (2) din Constituție (care consacră egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice) și cu dispozițiile art. 126 alin. (6) (care garantează controlul actelor administrative pe calea contenciosului administrativ).

Cu toate acestea, în mod corect prima instanță, fără a ignora sau nega consistența argumentelor reținute de Curtea Constituțională, a arătat că obligația aplicării efective a dreptului comunitar revine fiecărui judecător național, iar art. 21 alin. (2) din Constituția României instituie, pentru situația în care există un conflict între legile naționale și normele cuprinse pactele și tratatele internaționale la care România este parte, regula aplicării directe și cu prioritate a tratatelor internaționale – regulă de la care se poate deroga numai în cazul existenței unor dispoziții mai favorabile cuprinse în dreptul intern. Cu privire la principiul securității raporturilor juridice – enunțat în preambulul CEDO ca o componentă a patrimoniului comun al statelor părți și aplicat în cauzele Brumărescu c. România, hotărârea din 30 septembrie 1999 publicată în M.Of., Partea I, nr. 414 din 31 august 2000 ș.a.

– în mod corect instanța de fond a transpus argumentele Curții Europene a Drepturilor Omului la situația în speță, a actului administrativ unilateral individual, intrat în circuitul civil, care nu a fost atacat în termenele și condițiile prevăzute de lege, considerându-se că prin această procedură nu pot fi desființate acte emise anterior Legii nr. 554/2004, respectiv la o dată la care legislația nu prevedea această modalitate de control. Este neîntemeiată susținerea recurentei că soluția adoptată de instanța de fond încalcă principiul constituțional și convențional al apărării dreptului de proprietate deoarece acest drept, chiar și în speță, este în continuare ocrotit, prin mijloace de drept civil.

În ceea ce privește critica referitoare la pretinsul caracter obligatoriu al soluției de principiu adoptată de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceasta este nefondată, deoarece instanța de fond nu și-a întemeiat hotărârea pe această soluție, iar pe de altă parte, unificarea practicii judiciare se înscrie în prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la un proces echitabil. Pentru considerentele menționate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC C. SRL Călărași împotriva sentinței civile nr. 3873 din 13 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 mai 2010.