ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3808/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții C.M.E., C.M., G.A.M., C.G., C.P. și C.N. înregistrată la Tribunalul Timiș la data de 24 martie 2008 și întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 s-a solicitat în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului Timișoara - Comisia tehnică de aplicare a Legii nr. 10/2001 și Primarul municipiului Timișoara ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună restituirea în natură a apartamentelor din imobilul situat în Timișoara, iar în subsidiar, dacă restituirea în natura nu este posibilă pentru o parte sau întregul imobil, să se dispună acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii ori acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire si plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, cu cheltuieli de judecată.

In motivare s-a susținut că prin notificarea nr. 1191/2001 formulată de defunctul C.M.T. și M.C. s-a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a imobilului situat în județul Timiș, Timișoara, înscris în C.F. nr. 1709 Timișoara. Deși au depus la dosarul administrativ nr. 1715 întocmit de Comisia tehnică de aplicare a Legii nr. 10/2001 actele prevăzute de lege, care atestă calitatea de persoane îndreptățite și înscrisuri cu privire la imobil si înscrisurile solicitate de comisie, aceasta nu a soluționat notificarea invocând în mod repetat necesitatea completării dosarului administrativ. Nici în urma numeroaselor cereri prin care se solicita soluționarea dosarului administrativ cu înscrisurile aflate la dosar și emiterea unei dispoziții motivate nu s-a soluționat notificarea prin emiterea unei dispoziții/ decizii.

Reclamanții au invocat incidența deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, Secții Unite, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată în legătură cu stabilirea competenței instanței de a judeca pe fond contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care se solicită restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv sau în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare.

S-a mai arătat că potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată „imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a acestei legi de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar sau asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare". In legătură cu ducerea la îndeplinire a acestei dispoziții prin art. 22 alin. (1) se prevede că „persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni (termen prelungit prin O.U.G.

nr. 109/2001 si nr. 145/2001) de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului", precizându-se totodată că „în cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil". Prin art. 26 alin. (3) se precizează că „decizia sau după caz dispoziția motivată de respingere a notificării sau cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită, la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare". Față de aceste dispoziții legale reclamanții arată că instanța învestită cu cenzurarea deciziei sau dispoziției de restituire în natură nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie/dispoziție de restituire în natură.

Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța, cenzurând decizia/dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii, o va anula, dispunând ea însăși în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat tară titlu valabil. O astfel de soluție se impune și pentru că, în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui și asupra eficienței soluției pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.

In raport de spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001 atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct de restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului. Reluarea procedurilor cu caracter administrativ și respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale la care România a devenit parte.

Reclamanții au mai arătat că în cazul în care unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și să constate pe baza materialului probator dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.

Lipsa răspunsului unității deținătoare, sau al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, care nu poate rămâne necenzurat pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, principiu consfințit și de Constituția României în art. 21, alin. (2). Prin sentința civilă nr. 878 din 4 martie 2009 Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis acțiunea, a constatat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 și a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 modificată. A obligat pârâtul să transmită dosarul Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 modificată.

Pârâții Primarul municipiului Timișoara și Primăria municipiului Timișoara prin întâmpinare au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei municipiului Timișoara - Comisia tehnică de aplicare a Legii nr. 10/2001 și excepția de prematuritate a cererii de chemare în judecată. Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut sub un prim aspect, cu privire la excepțiile invocate, că în speță calitate procesuală pasivă are doar Primarul municipiului Timișoara, în calitate de reprezentant al unității deținătoare, învestită cu soluționarea notificării. Cererea de chemare în judecată vizează refuzul nejustificat al unității deținătoare de a soluționa notificarea. Încă înainte de publicarea Deciziei dată în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție și obligatorie în virtutea art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. instanțele judecătorești au sancționat tergiversarea nejustificată a etapei administrative a procedurii speciale respingând excepțiile de prematuritate invocate în apărare, au obligat entitățile învestite cu soluționarea notificărilor să le rezolve. Cu atât mai mult în urma pronunțării acestei decizii s-a conferit instanțelor de judecată și prerogativa soluționării pe fond a unor asemenea cereri, îndreptate contra refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde notificării. Instanța a mai reținut că reclamanții își legitimează vocația de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 republicată în accepția art. 3, lit. a) și art. 4 alin. (1) și (2) din lege având calitatea de soție supraviețuitoare și de descendenți ai defunctului proprietar tabular C.M.T.

potrivit certificatului de moștenitor autentificat sub nr. 58 din 29 iunie 2007 de BNP S.M.A. Din analiza cărții funciare în extenso cu nr. 1709 Timișoara, coroborată cu Tabelul cuprinzând proprietarii de teren și construcții din Timișoara expropriați prin Decretul Prezidențial nr. 44 din 3 februarie 1986 și cu procesul-verbal nr. 4460 din27 mai 1986 instanța a reținut că imobilul situat în Timișoara, înscris în C.F. nr. 1709 Timișoara sub nr.top 6042/2 casă și curte în suprafață de 360 mp proprietatea lui C.M. și C.C.M.

(pozițiile B 7-8) a fost expropriat în anul 1986 trecând în proprietatea Statului Român (poziția B 10). Împrejurarea că la poziția B 9 este notat un proces inițiat de anumite persoane fizice contra proprietarilor tabulari nu are relevanță sub aspectul dovedirii proprietății, de vreme ce nu numai în cartea funciară dar și în decretul prezidențial de expropriere și în procesul-verbal întocmit în acest sens sunt evidențiați proprietarii de la pozițiile B 7-8 (reclamanta C.C.M. și autorul celorlalți petiționari - C.M., decedat în anul 2007). In favoarea acestora operează o prezumție de proprietate a imobilului ce nu a fost înlăturată printr-o probă contrară de către pârât.

In acest sens sunt și dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001: „În absența unor probe contrare existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. în aplicarea prevederilor alin. (1) și în absenta unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau după caz s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar". Așa fiind nu se impune depunerea la dosarul administrativ a soluției date în urma disputei procesuale notată în C.F.

nr. 1709 Timișoara la poziția B 9. Ulterior exproprierii casa a fost demolată iar terenul a fost notat în altă carte funciară și ocupat aproape în totalitate de construcții noi, așa cum rezultă din actele dosarului administrativ. Față de această situație tribunalul a constatat incidența dispozițiilor art. 11 alin. (4) și (5) din Legea nr. 10/2001 care dispun: „In cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil.

Valoarea construcțiilor expropriate și demolate se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare în funcție de volumul de informații puse la dispoziția evaluatorului".In alin. (7) și (8) ale aceluiași articol se prevede: „In situațiile prevăzute la alin. (2), (3) și (4) valoarea măsurilor reparatorii în echivalent se stabilește prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru teren, respectiv pentru construcții, din valoarea corespunzătoare a părții din imobilul expropriat - teren și construcții - care nu se poate restitui în natură, stabilită potrivit alin. (5) și (6). In alin. (8) se prevede: „In situațiile prevăzute la alin. (2), (3) și (4) măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv". Față de aceste dispoziții legale,

raportate la art. 1 alin. (2) și alin. (3) teza a doua din Legea nr. 10/2001 republicată instanța a concluzionat că întreaga metodologie de stabilire a măsurilor reparatorii ce se acordă în echivalent se face potrivit legii speciale, respectiv Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 14/2007. Aceasta înseamnă că după apariția acestei legi excede prerogativelor instanței cât și entității învestite cu soluționarea notificării cuantificarea măsurilor reparatorii în echivalent ce urmează a fi stabilite și acordate în cadrul unei proceduri speciale. Excepția prevăzută de legiuitor este măsura acordării în compensare, cu acordul persoanelor îndreptățite, a unor bunuri sau servicii, de competența entității învestite cu soluționarea notificării, [art. 1 alin. (2) și alin. (3) teza întâi din Legea nr. 10/2001 și art. 1.7 din normele de aplicare a legii].

In speță prin procesele verbale întocmite de pârât s-a evidențiat că acesta nu deține bunuri disponibile ce să poată fi acordate prin compensare. Așa fiind și cum reclamanții nu au contestat în temeiul Legii nr. 554/2004 aceste procese verbale și nici nu au identificat asemenea bunuri disponibile, rezultă că urmează a se mulțumi cu măsurile reparatorii propuse de legiuitor. Împotriva acestei sentințe pârâtul Primarul municipiului Timișoara a declarat apel. Se susține că prima instanță nu a apreciat corect probatoriul admițând greșit acțiunea, constatând greșit că aceștia au calitatea de persoane îndreptățite să acceadă la beneficiul măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 republicată și propunând acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 modificată prin O.U.G.

nr. 14/2007 pentru imobilul situat în Timișoara, înscris în C.F. 1709 Timișoara, nr.top 6042/2. Apelantul reiterează excepția prematurității formulării acțiunii, deoarece reclamanții nu au așteptat soluționarea pe cale administrativă a notificării. Greșit instanța de fond a reținut că primarul a refuzat nejustificat de a soluționa notificarea, căci dosarul administrativ nu a fost completat cu actele solicitate de comisia tehnică de aplicare a Legii nr. 10/2001. In fine, instanța de fond nu a ținut seama de faptul că numele persoanelor revendicatoare trebuie să fie același în toate actele aflate la dosar, scrise cu aceeași ortografie. Prin decizia nr. 246 A din 5 noiembrie 2009 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că în mod corect Tribunalul Timiș a reținut că reclamanții au calitatea procesuală activă justificată prin actele de stare civilă și certificatul de calitate de moștenitor nr. 58 din 29 iunie 2007, iar acțiunea acestora nu este prematură deoarece au formulat notificare încă din anul 2001, la care au atașat acte justificative însă nici până la data soluționării apelului notificarea nu a fost soluționată. Adresându-se instanței pentru a se opri această tergiversare nejustificată de soluționare a cererii reclamanții s-au conformat normelor constituționale și comunitare privind accesul la justiție, soluția tribunalului dând satisfacție principiului accesului liber la justiție si valorificării drepturilor civile subiective în conformitate cu dispozițiile reglementărilor speciale.

Împotriva acestei decizii pârâtul a declarat recurs, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., reluând criticile formulate în apel. Decizia este criticată arătându-se că instanța de fond și de apel nu au apreciat corect probatoriul si au admis acțiunea reclamanților constatând că au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Nu s-a avut în vedere faptul că numele persoanelor revendicatoare trebuie să fie același în toate actele aflate la dosar, scrise cu aceeași ortografie. Acțiunea este formulată prematur, deoarece reclamanții nu au așteptat soluționarea pe cale administrativă a notificării. Pârâtul nu a refuzat nejustificat să soluționeze notificarea, dosarul administrativ nefiind completat cu actele solicitate de Comisia tehnică de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Recursul nu este fondat și va fi respins ca atare. Pe lângă faptul că termenul de 60 de zile este un termen imperativ, unitatea deținătoare nu se poate prevala de un interval rezonabil în soluționarea notificării în condițiile în care de la data notificării a trecut o perioadă de timp care sub nicio justificare nu poate fi considerată rezonabilă. Notificarea nu este soluționată nici la data judecării dosarului de recurs; susținerea că procedura administrativă este în curs de finalizare contravine nu numai redactării imperative a textului ci și caracterului și naturii reparatorii a întregului act normativ.

Așa cum s-a statuat în Decizia XX a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secții Unite, din data de 19 martie 2007 în cazul când unitatea deținătoare sau investită cu soluționarea notificării nu se pronunță cu privire la notificare în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia „se impune /…/ca instanța investită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură”. „Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității investite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței”.

Așa fiind, criticile recurentului constând în faptul că eronat s-a considerat lipsa răspunsului ca echivalând cu refuzul de a soluționa notificarea sau absența acestui răspuns vor fi înlăturate, precum și că termenul de 60 de zile este un termen de recomandare, față de cele de mai sus și dezlegarea de drept dată de decizia citată a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secții Unite. Cât privește celelalte critici, care se referă la împrejurările de fapt reținute de instanță, urmează a se constata că prin ele se tinde la reaprecierea, la reevaluarea situației de fapt, ceea ce nu este posibil a se realiza în recurs. Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 246 A din 5 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 iunie 2010