ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3808/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3808/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată de

reclamanții C.M.E., C.M., G.A.M., C.G., C.P. și C.N. înregistrată la Tribunalul Timiș la data de 24 martie 2008 și întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001

s-a solicitat în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului Timișoara -

Comisia tehnică de aplicare a Legii nr. 10/2001 și Primarul municipiului

Timișoara ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună restituirea în natură

a apartamentelor din imobilul situat în Timișoara, iar în subsidiar, dacă

restituirea în natura nu este posibilă pentru o parte sau întregul imobil, să

se dispună acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii ori acordarea de

despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire si plată

a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, cu cheltuieli de

judecată.

In motivare s-a susținut că prin

notificarea nr. 1191/2001 formulată de defunctul C.M.T. și M.C. s-a solicitat

în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a imobilului situat în județul

Timiș, Timișoara, înscris în C.F. nr. 1709 Timișoara. Deși au depus la dosarul

administrativ nr. 1715 întocmit de Comisia tehnică de aplicare a Legii nr. 10/2001

actele prevăzute de lege, care atestă calitatea de persoane îndreptățite și

înscrisuri cu privire la imobil si înscrisurile solicitate de comisie, aceasta

nu a soluționat notificarea invocând în mod repetat necesitatea completării

dosarului administrativ. Nici în urma numeroaselor cereri prin care se solicita

soluționarea dosarului administrativ cu înscrisurile aflate la dosar și

emiterea unei dispoziții motivate nu s-a soluționat notificarea prin emiterea

unei dispoziții/ decizii.

Reclamanții au invocat incidența

deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de înalta Curte de Casație și

Justiție, Secții Unite, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 republicată în legătură cu stabilirea competenței

instanței de a judeca pe fond contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care se solicită

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv sau în cazul refuzului

nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare.

S-a mai arătat că potrivit art. 21

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată „imobilele - terenuri și construcții

- preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data

intrării în vigoare a acestei legi de o regie autonomă, o societate sau

companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a

administrației publice centrale sau locale este acționar sau asociat majoritar,

de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept

public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau

după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității

deținătoare". In legătură cu ducerea la îndeplinire a acestei dispoziții

prin art. 22 alin. (1) se prevede că „persoana îndreptățită va notifica în

termen de 6 luni (termen prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 si nr. 145/2001) de

la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare,

solicitând restituirea în natură a imobilului", precizându-se totodată că

„în cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare

pentru fiecare imobil".

Prin art. 26 alin. (3) se precizează

că „decizia sau după caz dispoziția motivată de respingere a notificării sau

cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde

îndreptățită, la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află

sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu

soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare". Față

de aceste dispoziții legale reclamanții arată că instanța învestită cu

cenzurarea deciziei sau dispoziției de restituire în natură nu este limitată

doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă

decizie/dispoziție de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului

său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța,

cenzurând decizia/dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură,

în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii, o va

anula, dispunând ea însăși în mod direct, restituirea imobilului preluat de

stat tară titlu valabil.

O astfel de soluție se impune și

pentru că, în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite

condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin

restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui și asupra

eficienței soluției pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la

unitatea deținătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată

a procedurii de restituire. In raport de spiritul reglementărilor de ansamblu

date prin Legea nr. 10/2001 atribuția instanței judecătorești de a soluționa

calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii

de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă

formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe

care o anulează, ci impune ca în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție,

nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct

de restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului. Reluarea

procedurilor cu caracter administrativ și respingerea acțiunii ca inadmisibilă

sau prematur introdusă ar contraveni principiului soluționării cauzei într-un

termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale la care România a

devenit parte.

Reclamanții au mai arătat că în

cazul în care unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea

notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea

nr. 10/2001 de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să

acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să

propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea

notificării sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, se impune,

de asemenea ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute de

art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și să constate pe baza materialului probator

dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură. Lipsa răspunsului

unității deținătoare, sau al entității învestite cu soluționarea notificării,

echivalează cu refuzul restituirii imobilului, care nu poate rămâne necenzurat

pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră

nedreptățit de a se adresa instanței competente, principiu consfințit și de

Constituția României în art. 21, alin. (2).

Prin sentința civilă nr. 878 din 4

martie 2009 Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis acțiunea, a constatat că

reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în

temeiul Legii nr. 10/2001 și a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului

VII al Legii nr. 247/2005 modificată. A obligat pârâtul să transmită dosarul

Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în

condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 modificată.

Pârâții Primarul municipiului

Timișoara și Primăria municipiului Timișoara prin întâmpinare au invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei municipiului Timișoara

- Comisia tehnică de aplicare a Legii nr. 10/2001 și excepția de prematuritate

a cererii de chemare în judecată.

Pentru a pronunța această decizie

instanța a reținut sub un prim aspect, cu privire la excepțiile invocate, că în

speță calitate procesuală pasivă are doar Primarul municipiului Timișoara, în

calitate de reprezentant al unității deținătoare, învestită cu soluționarea

notificării.

Cererea de chemare în judecată

vizează refuzul nejustificat al unității deținătoare de a soluționa

notificarea.

Încă înainte de publicarea Deciziei

dată în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 de Înalta Curte de Casație și

Justiție și obligatorie în virtutea art. 329 alin. (3) C. proc. civ. instanțele

judecătorești au sancționat tergiversarea nejustificată a etapei administrative

a procedurii speciale respingând excepțiile de prematuritate invocate în

apărare, au obligat entitățile învestite cu soluționarea notificărilor să le

rezolve. Cu atât mai mult în urma pronunțării acestei decizii s-a conferit

instanțelor de judecată și prerogativa soluționării pe fond a unor asemenea

cereri, îndreptate contra refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde notificării.

Instanța a mai reținut că

reclamanții își legitimează vocația de a accede la beneficiul măsurilor

reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 republicată în accepția art. 3,

lit. a) și art. 4 alin. (1) și (2) din lege având calitatea de soție

supraviețuitoare și de descendenți ai defunctului proprietar tabular C.M.T.

potrivit certificatului de moștenitor autentificat sub nr. 58 din 29 iunie 2007

de BNP S.M.A.

Din analiza cărții funciare în

extenso cu nr. 1709 Timișoara, coroborată cu Tabelul cuprinzând proprietarii de

teren și construcții din Timișoara expropriați prin Decretul Prezidențial nr. 44

din 3 februarie 1986 și cu procesul-verbal nr. 4460 din27 mai 1986 instanța a

reținut că imobilul situat în Timișoara, înscris în C.F. nr. 1709 Timișoara sub

nr.top 6042/2 casă și curte în suprafață de 360 mp proprietatea lui C.M. și C.C.M.

(pozițiile B 7-8) a fost expropriat în anul 1986 trecând în proprietatea

Statului Român (poziția B 10).

Împrejurarea că la poziția B 9 este

notat un proces inițiat de anumite persoane fizice contra proprietarilor

tabulari nu are relevanță sub aspectul dovedirii proprietății, de vreme ce nu

numai în cartea funciară dar și în decretul prezidențial de expropriere și în

procesul-verbal întocmit în acest sens sunt evidențiați proprietarii de la

pozițiile B 7-8 (reclamanta C.C.M. și autorul celorlalți petiționari - C.M.,

decedat în anul 2007). In favoarea acestora operează o prezumție de proprietate

a imobilului ce nu a fost înlăturată printr-o probă contrară de către pârât. In

acest sens sunt și dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001: „În absența unor

probe contrare existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se

prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a

dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

în aplicarea prevederilor alin. (1) și în absenta unor probe contrare, persoana

individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau

după caz s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține

imobilul sub nume de proprietar".             Așa fiind nu se impune

depunerea la dosarul administrativ a soluției date în urma disputei procesuale

notată în C.F. nr. 1709 Timișoara la poziția B 9.

Ulterior exproprierii casa a fost

demolată iar terenul a fost notat în altă carte funciară și ocupat aproape în

totalitate de construcții noi, așa cum rezultă din actele dosarului

administrativ. Față de această situație tribunalul a constatat incidența

dispozițiilor art. 11 alin. (4) și (5) din Legea nr. 10/2001 care dispun: „In

cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional

întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru

întregul imobil. Valoarea construcțiilor expropriate și demolate se stabilește

potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită

potrivit standardelor internaționale de evaluare în funcție de volumul de

informații puse la dispoziția evaluatorului".In alin. (7) și (8) ale

aceluiași articol se prevede: „In situațiile prevăzute la alin. (2), (3) și (4)

valoarea măsurilor reparatorii în echivalent se stabilește prin scăderea

valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru teren, respectiv pentru

construcții, din valoarea corespunzătoare a părții din imobilul expropriat - teren

și construcții - care nu se poate restitui în natură, stabilită potrivit alin.

(5) și (6). In alin. (8) se prevede: „In situațiile prevăzute la alin. (2), (3)

și (4) măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte

bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit

prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite

sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv".

Față de aceste dispoziții legale,

raportate la art. 1 alin. (2) și alin. (3) teza a doua din Legea nr. 10/2001

republicată instanța a concluzionat că întreaga metodologie de stabilire a

măsurilor reparatorii ce se acordă în echivalent se face potrivit legii

speciale, respectiv Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr.

14/2007. Aceasta înseamnă că după apariția acestei legi excede prerogativelor

instanței cât și entității învestite cu soluționarea notificării cuantificarea

măsurilor reparatorii în echivalent ce urmează a fi stabilite și acordate în

cadrul unei proceduri speciale.

Excepția prevăzută de legiuitor este

măsura acordării în compensare, cu acordul persoanelor îndreptățite, a unor

bunuri sau servicii, de competența entității învestite cu soluționarea

notificării, [art. 1 alin. (2) și alin. (3) teza întâi din Legea nr. 10/2001 și

art. 1.7 din normele de aplicare a legii].

In speță prin procesele verbale

întocmite de pârât s-a evidențiat că acesta nu deține bunuri disponibile ce să

poată fi acordate prin compensare. Așa fiind și cum reclamanții nu au contestat

în temeiul Legii nr. 554/2004 aceste procese verbale și nici nu au identificat

asemenea bunuri disponibile, rezultă că urmează a se mulțumi cu măsurile

reparatorii propuse de legiuitor.

Împotriva acestei sentințe pârâtul

Primarul municipiului Timișoara a declarat apel.

Se susține că prima instanță nu a

apreciat corect probatoriul admițând greșit acțiunea, constatând greșit că

aceștia au calitatea de persoane îndreptățite să acceadă la beneficiul

măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 republicată și

propunând acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005

modificată prin O.U.G. nr. 14/2007 pentru imobilul situat în Timișoara, înscris

în C.F. 1709 Timișoara, nr.top 6042/2.

Apelantul reiterează excepția prematurității

formulării acțiunii, deoarece reclamanții nu au așteptat soluționarea pe cale

administrativă a notificării. Greșit instanța de fond a reținut că primarul a

refuzat nejustificat de a soluționa notificarea, căci dosarul administrativ nu

a fost completat cu actele solicitate de comisia tehnică de aplicare a Legii

nr. 10/2001.

In fine, instanța de fond nu a ținut

seama de faptul că numele persoanelor revendicatoare trebuie să fie același în

toate actele aflate la dosar, scrise cu aceeași ortografie.

Prin decizia nr. 246 A din 5

noiembrie 2009 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul ca

nefondat.

Pentru a pronunța această decizie

instanța a reținut că în mod corect Tribunalul Timiș a reținut că reclamanții

au calitatea procesuală activă justificată prin actele de stare civilă și

certificatul de calitate de moștenitor nr. 58 din 29 iunie 2007, iar acțiunea

acestora nu este prematură deoarece au formulat notificare încă din anul 2001,

la care au atașat acte justificative însă nici până la data soluționării

apelului notificarea nu a fost soluționată.

Adresându-se instanței pentru a se

opri această tergiversare nejustificată de soluționare a cererii reclamanții

s-au conformat normelor constituționale și comunitare privind accesul la

justiție, soluția tribunalului dând satisfacție principiului accesului liber la

justiție si valorificării drepturilor civile subiective în conformitate cu

dispozițiile reglementărilor speciale.

Împotriva acestei decizii pârâtul a

declarat recurs, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.,

reluând criticile formulate în apel.

Decizia este criticată arătându-se

că instanța de fond și de apel nu au apreciat corect probatoriul si au admis

acțiunea reclamanților constatând că au calitatea de persoane îndreptățite la

măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Nu s-a avut în vedere faptul că

numele persoanelor revendicatoare trebuie să fie același în toate actele aflate

la dosar, scrise cu aceeași ortografie.

Acțiunea este formulată prematur,

deoarece reclamanții nu au așteptat soluționarea pe cale administrativă a

notificării. Pârâtul nu a refuzat nejustificat să soluționeze notificarea,

dosarul administrativ nefiind completat cu actele solicitate de Comisia tehnică

de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Recursul nu este fondat și va fi

respins ca atare.

Pe lângă faptul că

termenul de 60 de zile este un termen imperativ, unitatea deținătoare nu se

poate prevala de un interval rezonabil în soluționarea notificării în

condițiile în care de la data notificării a trecut o perioadă de timp care sub

nicio justificare nu poate fi considerată rezonabilă.

Notificarea nu este soluționată nici

la data judecării dosarului de recurs; susținerea că procedura administrativă

este în curs de finalizare contravine nu numai redactării imperative a textului

ci și caracterului și naturii reparatorii a întregului act normativ.

Așa cum s-a statuat în Decizia XX a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secții Unite, din data de 19 martie 2007

în cazul când unitatea deținătoare sau investită cu soluționarea notificării nu

se pronunță cu privire la notificare în termen de 60 de zile de la

înregistrarea acesteia „se impune /…/ca instanța investită să evoce fondul în

condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și să constate, pe

baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de

restituire în natură”. „Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității

deținătoare, respectiv al entității investite cu soluționarea notificării,

echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate

rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui

care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței”. Așa fiind, criticile

recurentului constând în faptul că eronat s-a considerat lipsa răspunsului ca echivalând

cu refuzul de a soluționa notificarea sau absența acestui răspuns vor fi

înlăturate, precum și că termenul de 60 de zile este un termen de recomandare,

față de cele de mai sus și dezlegarea de drept dată de decizia citată a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, Secții Unite.

Cât privește celelalte

critici, care se referă la împrejurările de fapt reținute de instanță, urmează

a se constata că prin ele se tinde la reaprecierea, la reevaluarea situației de

fapt, ceea ce nu este posibil a se realiza în recurs.

Având în vedere cele mai

sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara împotriva deciziei

nr. 246 A din 5 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 iunie 2010