ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2848/2009

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată, la 5 decembrie 2007, reclamanta U.M. cheamă în judecată pe pârâta SC S. SA Drobeta Turnu Severin, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să fie obligată pârâta să încheie contractul de vânzare - cumpărare a locuinței situată în Drobeta Turnu Severin, județul Mehedinți, pe care o deține conform contractului de închiriere nr. 3257 din 10 august 2007, la prețul stabilit printr-o expertiză, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2102 din 21 aprilie 2008, Judecătoria Drobeta Turnu Severin admite acțiunea reclamantei și obligă pe pârâtă să încheie cu reclamanta contract de vânzare - cumpărare pentru locuința menționată, la prețul de 1905,40 lei, cu 419,3 lei cheltuieli de judecată în sarcina pârâtei, reținând, în acest sens, că spațiul de locuit în cauză a fost construit în perioada 1979 – 1981 făcând, astfel, parte din categoria celor prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992 și care se pot vinde, precum și că reclamanta avea calitatea de salariat al pârâtei, calitate pe care a avut-o și soțul acesteia.

Prin decizia nr. 1028/ R din 2 septembrie 2008, Tribunalul Mehedinți, secția civilă, admite recursul formulat de recurenta pârâtă împotriva sentinței de mai sus pe care o casează, constatând competența de soluționare a cauzei în primă instanță a Tribunalului Mehedinți, secția comercială și de contencios administrativ, față de natura comercială a cauzei în raport de prevederile art. 56 C. com.

Prin sentința nr. 257/ Com din 24 februarie 2009, Tribunalul Mehedinți, secția comercială și de contencios administrativ, admite acțiunea reclamantei și obligă pârâta să încheie cu reclamanta contractul de vânzare - cumpărare a locuinței menționate, la prețul de 2716 lei, cu 919,3 lei cheltuieli de judecată către reclamantă, reținând că reclamanta este titulara unui contract de închiriere pentru spațiul în cauză, contract accesoriu la contractul individual de muncă, reclamanta având calitatea de angajată a societății comerciale pârâte, iar locuința vizată este o locuință de serviciu așa cum este aceasta definită de art. 2 din Legea nr. 114/1996, construită în perioada 1979 – 1981 din fondurile pârâtei ce era unitate economică de stat, căzând astfel sub incidența dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992.

Apelul pârâtei împotriva sentinței primei instanțe este respins, ca nefondat, prin decizia nr. 104 din 12 mai 2009 a Curții de Apel Craiova, secția comercială, care reține că, așa cum s-a menționat în Decizia în interesul legii nr. V din 21 ianuarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite, dispozițiile Legii nr. 85/1992 sunt aplicabile și în cazul contractelor de închiriere de locuințe de serviciu încheiate după data intrării în vigoare a actului normativ menționat, reclamanta intimată, titulara unui contract de închiriere din 2007 fiind deci îndreptățită să solicite vânzarea locuinței deținute ca locatar, construită din fondurile unității economice anterior, intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992 și care nu face parte din categoria locuințelor de intervenție în sensul art. 7 alin. (7), precum și că prețul de vânzare a fost stabilit corect în conformitate cu dispozițiile Decretului – Lege nr. 61/1990, pârâta apelantă având obligația de a vinde stabilită prin lege.

Împotriva deciziei de mai sus pârâta declară recurs solicitând, cu invocarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. În susținerea recursului său recurenta pârâtă critică instanța de apel pentru greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 85/1992, prin ignorarea posibilității prevăzută de art. 7 alin. (8) din legea menționată, pentru modalitățile economice de a putea să dețină locuințe de serviciu destinate închirierii, posibilitate menținută și de Legea nr. 114/1996 cu referire la noțiunea de „locuințe existente”.

Recurenta reproșează instanței greșita aplicare a aceleiași legi și pentru faptul că reclamanta intimată nu avea calitatea de chiriaș la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992 și nici la data modificării și completării acesteia prin Legea nr. 76/1994, contractul de închiriere încheindu-se în 2007, instanța ignorând și aspectul că un contract de închiriere, anexă la contractul individual de muncă, își produce efecte doar până la data existenței raportului de muncă respectiv.

Recurenta critică instanța de apel și pentru a fi încălcat principiul libertății contractuale și al autonomiei de voință al părților referitor la stabilirea prețului de vânzare, determinat eronat, în opinia recurentei, în condițiile Decretului – Lege nr. 61/1990, instanța ignorând și că locuința în speță face parte din categoria locuințelor prevăzute de art. 7 alin. (8) din Legea nr. 85/1992, precum și că vânzarea locuințelor închiriate se stabilește de consiliul de administrație, sau de conducerea pârâtei, competente să determine și condițiile eventualei vânzări. Analizând recursul recurentei pârâte din perspectiva motivului de nelegalitate invocat se constată că acesta nu este fondat, instanța de apel făcând o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 85/1992 și ale Decretului - Lege nr. 61/1990.

Trebuie observat, înainte de toate, că recurenta confundă principiul libertății contractuale, principiu fundamental de drept civil, cu principiul autonomiei de voință, lex voluntatis, cu incidență în domeniul contractelor cu element de extraneitate.

Cu această precizare se reține că nu este încălcat principiul libertății contractuale de către instanța de apel câtă vreme, așa cum corect a stabilit această instanță, confirmând soluția instanței de fond, obligația de vânzare a locuințelor de serviciu construite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992 către salariații ce le dețin în baza unui contract de închiriere încheiat cu unitatea angajatoare, proprietară a respectivelor locuințe, la prețul determinat conform prevederilor Decretului – Lege nr. 61/1990, este pentru angajator obligație legală stabilită prin Legea nr. 85/1992, care nu s-a probat de către recurentă ca fiind atacată în justiție și anulată, sau că dispozițiile acesteia ar fi fost declarate de Curtea Constituțională ca neconstituționale, astfel că nu pot fi primite criticile recurentei cu privire la încălcarea principiului libertății contractuale nici cu privire la obligația sa de a vinde locuințele de serviciu către salariații ce le dețin ca locatari, în condițiile Legii nr. 85/1992 modificată, și nici din perspectiva determinării prețului de vânzare care, de asemenea în temeiul unor dispoziții legale imperative, se stabilește prin expertiză, cum s-a și procedat, cu aplicarea prevederilor Decretului – Lege nr. 61/1990.

Urmează a fi respinse, ca neîntemeiate, și celelalte critici formulate de recurentă cu privire la caracterul nevandabil al locuinței vizate, aceasta nedovedind, cum judicios a stabilit și instanța de apel, că locuința reclamantei intimate este o locuință de intervenție, aflată sub incidența dispozițiilor art. 7 alin. (8) din Legea nr. 85/1992, modificată prin Legea nr. 76/1994, și nu o locuință de serviciu din categoria reglementată de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992, cum întemeiat au reținut instanțele.

În fine, se reține că intimata reclamantă folosește locuința în cauză în baza contractului de închiriere nr. 3257 din 10 august 2007 ca accesoriu al contractului său de muncă, potrivit art. IV alin. (1) lit. b) din contract, că anterior aceasta a fost deținută de soțul intimatei, în baza contractului de închiriere nr. 919 din 20 martie 1995, tot ca accesoriu la contractul de muncă, că intimata reclamantă este salariată având contractul de muncă pe durată nedeterminată nr. 14777 din 11 ianuarie 1986 încheiat cu recurenta pârâtă, iar recurenta nu a dovedit că reclamanta intimată nu ar mai fi avut calitatea de salariat al său la data încheierii contractului de închiriere și nici la data formulării acțiunii, ori la data de 23 iunie 2000, sau la 8 august 2006 când a adresat recurentei angajator cererea de cumpărare a locuinței în speță, recurenta recunoscând, de altfel, prin întâmpinarea depusă în dosarul Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, că reclamanta intimată este salariată a pârâtei recurente, și ocupă locuința în baza contractului de închiriere ca accesoriu la contractul individual de muncă, precum și că locuința a fost construită în perioada 1979 – 1981 din fondurile antecesoarei recurentei ca locuință de serviciu, astfel că în mod judicios a stabilit instanța de control judiciar, confirmând soluția instanței de fond,

că reclamanta intimată este îndrituită la cumpărarea locuinței din litigiu în condițiile Legii nr. 85/1992, modificată, și la prețul determinat conform Decretului – Lege nr. 61/1990. Astfel fiind, constatându-se că decizia recurată este legală și temeinică, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de recurenta pârâtă împotriva acesteia urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC S. SA Dr. Tr. Severin împotriva deciziei nr. 104 din 12 mai 2009, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2009.