ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2848/2009

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată,

la 5 decembrie 2007, reclamanta U.M. cheamă în judecată pe pârâta SC S. SA

Drobeta Turnu Severin, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să

fie obligată pârâta să încheie contractul de vânzare - cumpărare a locuinței situată

în Drobeta Turnu Severin, județul Mehedinți, pe care o deține conform

contractului de închiriere nr. 3257 din 10 august 2007, la prețul stabilit

printr-o expertiză, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2102

din 21 aprilie 2008, Judecătoria Drobeta Turnu Severin admite acțiunea

reclamantei și obligă pe pârâtă să încheie cu reclamanta contract de vânzare -

cumpărare pentru locuința menționată, la prețul de 1905,40 lei, cu 419,3 lei

cheltuieli de judecată în sarcina pârâtei, reținând, în acest sens, că spațiul

de locuit în cauză a fost construit în perioada 1979 – 1981 făcând, astfel,

parte din categoria celor prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992

și care se pot vinde, precum și că reclamanta avea calitatea de salariat al

pârâtei, calitate pe care a avut-o și soțul acesteia.

Prin decizia nr. 1028/ R din

2 septembrie 2008, Tribunalul Mehedinți, secția civilă, admite recursul

formulat de recurenta pârâtă împotriva sentinței de mai sus pe care o casează,

constatând competența de soluționare a cauzei în primă instanță a Tribunalului

Mehedinți, secția comercială și de contencios administrativ, față de natura

comercială a cauzei în raport de prevederile art. 56 C. com.

Prin sentința nr. 257/ Com

din 24 februarie 2009, Tribunalul Mehedinți, secția comercială și de contencios

administrativ, admite acțiunea reclamantei și obligă pârâta să încheie cu

reclamanta contractul de vânzare - cumpărare a locuinței menționate, la prețul

de 2716 lei, cu 919,3 lei cheltuieli de judecată către reclamantă, reținând că

reclamanta este titulara unui contract de închiriere pentru spațiul în cauză,

contract accesoriu la contractul individual de muncă, reclamanta având

calitatea de angajată a societății comerciale pârâte, iar locuința vizată este

o locuință de serviciu așa cum este aceasta definită de art. 2 din Legea nr. 114/1996,

construită în perioada 1979 – 1981 din fondurile pârâtei ce era unitate

economică de stat, căzând astfel sub incidența dispozițiilor art. 7 alin. (1)

din Legea nr. 85/1992.

Apelul pârâtei împotriva

sentinței primei instanțe este respins, ca nefondat, prin decizia nr. 104 din

12 mai 2009 a Curții de Apel Craiova, secția comercială, care reține că, așa

cum s-a menționat în Decizia în interesul legii nr. V din 21 ianuarie 2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite, dispozițiile Legii nr. 85/1992

sunt aplicabile și în cazul contractelor de închiriere de locuințe de serviciu

încheiate după data intrării în vigoare a actului normativ menționat,

reclamanta intimată, titulara unui contract de închiriere din 2007 fiind deci

îndreptățită să solicite vânzarea locuinței deținute ca locatar, construită din

fondurile unității economice anterior, intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992

și care nu face parte din categoria locuințelor de intervenție în sensul art. 7

alin. (7), precum și că prețul de vânzare a fost stabilit corect în

conformitate cu dispozițiile Decretului – Lege nr. 61/1990, pârâta apelantă

având obligația de a vinde stabilită prin lege.

Împotriva deciziei de mai

sus pârâta declară recurs solicitând, cu invocarea motivului prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în

sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În susținerea recursului său

recurenta pârâtă critică instanța de apel pentru greșita aplicare a

dispozițiilor Legii nr. 85/1992, prin ignorarea posibilității prevăzută de art.

7 alin. (8) din legea menționată, pentru modalitățile economice de a putea să

dețină locuințe de serviciu destinate închirierii, posibilitate menținută și de

Legea nr. 114/1996 cu referire la noțiunea de „locuințe existente”.

Recurenta reproșează

instanței greșita aplicare a aceleiași legi și pentru faptul că reclamanta

intimată nu avea calitatea de chiriaș la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992

și nici la data modificării și completării acesteia prin Legea nr. 76/1994,

contractul de închiriere încheindu-se în 2007, instanța ignorând și aspectul că

un contract de închiriere, anexă la contractul individual de muncă, își produce

efecte doar până la data existenței raportului de muncă respectiv.

Recurenta critică instanța

de apel și pentru a fi încălcat principiul libertății contractuale și al

autonomiei de voință al părților referitor la stabilirea prețului de vânzare,

determinat eronat, în opinia recurentei, în condițiile Decretului – Lege nr. 61/1990,

instanța ignorând și că locuința în speță face parte din categoria locuințelor

prevăzute de art. 7 alin. (8) din Legea nr. 85/1992, precum și că vânzarea

locuințelor închiriate se stabilește de consiliul de administrație, sau de

conducerea pârâtei, competente să determine și condițiile eventualei vânzări.

Analizând recursul

recurentei pârâte din perspectiva motivului de nelegalitate invocat se constată

că acesta nu este fondat, instanța de apel făcând o corectă aplicare a

dispozițiilor Legii nr. 85/1992 și ale Decretului - Lege nr. 61/1990.

Trebuie observat, înainte de

toate, că recurenta confundă principiul libertății contractuale, principiu

fundamental de drept civil, cu principiul autonomiei de voință, lex voluntatis,

cu incidență în domeniul contractelor cu element de extraneitate.

Cu această precizare se

reține că nu este încălcat principiul libertății contractuale de către instanța

de apel câtă vreme, așa cum corect a stabilit această instanță, confirmând

soluția instanței de fond, obligația de vânzare a locuințelor de serviciu

construite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992 către salariații ce

le dețin în baza unui contract de închiriere încheiat cu unitatea angajatoare,

proprietară a respectivelor locuințe, la prețul determinat conform prevederilor

Decretului – Lege nr. 61/1990, este pentru angajator obligație legală stabilită

prin Legea nr. 85/1992, care nu s-a probat de către recurentă ca fiind atacată

în justiție și anulată, sau că dispozițiile acesteia ar fi fost declarate de

Curtea Constituțională ca neconstituționale, astfel că nu pot fi primite

criticile recurentei cu privire la încălcarea principiului libertății

contractuale nici cu privire la obligația sa de a vinde locuințele de serviciu

către salariații ce le dețin ca locatari, în condițiile Legii nr. 85/1992

modificată, și nici din perspectiva determinării prețului de vânzare care, de asemenea

în temeiul unor dispoziții legale imperative, se stabilește prin expertiză, cum

s-a și procedat, cu aplicarea prevederilor Decretului – Lege nr. 61/1990.

Urmează a fi respinse, ca

neîntemeiate, și celelalte critici formulate de recurentă cu privire la

caracterul nevandabil al locuinței vizate, aceasta nedovedind, cum judicios a

stabilit și instanța de apel, că locuința reclamantei intimate este o locuință

de intervenție, aflată sub incidența dispozițiilor art. 7 alin. (8) din Legea nr.

85/1992, modificată prin Legea nr. 76/1994, și nu o locuință de serviciu din

categoria reglementată de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992, cum întemeiat

au reținut instanțele.

În fine, se reține că

intimata reclamantă folosește locuința în cauză în baza contractului de

închiriere nr. 3257 din 10 august 2007 ca accesoriu al contractului său de

muncă, potrivit art. IV alin. (1) lit. b) din contract, că anterior aceasta a

fost deținută de soțul intimatei, în baza contractului de închiriere nr. 919

din 20 martie 1995, tot ca accesoriu la contractul de muncă, că intimata

reclamantă este salariată având contractul de muncă pe durată nedeterminată nr.

14777 din 11 ianuarie 1986 încheiat cu recurenta pârâtă, iar recurenta nu a

dovedit că reclamanta intimată nu ar mai fi avut calitatea de salariat al său

la data încheierii contractului de închiriere și nici la data formulării

acțiunii, ori la data de 23 iunie 2000, sau la 8 august 2006 când a adresat

recurentei angajator cererea de cumpărare a locuinței în speță, recurenta

recunoscând, de altfel, prin întâmpinarea depusă în dosarul Judecătoriei

Drobeta Turnu Severin, că reclamanta intimată este salariată a pârâtei

recurente, și ocupă locuința în baza contractului de închiriere ca accesoriu la

contractul individual de muncă, precum și că locuința a fost construită în

perioada 1979 – 1981 din fondurile antecesoarei recurentei ca locuință de

serviciu, astfel că în mod judicios a stabilit instanța de control judiciar,

confirmând soluția instanței de fond, că reclamanta intimată este îndrituită la

cumpărarea locuinței din litigiu în condițiile Legii nr. 85/1992, modificată,

și la prețul determinat conform Decretului – Lege nr. 61/1990.

Astfel fiind, constatându-se

că decizia recurată este legală și temeinică, făcându-se aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de recurenta

pârâtă împotriva acesteia urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta SC S. SA Dr. Tr. Severin împotriva deciziei nr. 104 din 12 mai 2009,

pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi

11 noiembrie 2009.