ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 776/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 5 decembrie 2007 reclamantul S.I. cheamă în judecată pe pârâta SC S. SA, Drobeta Turnu Severin, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la încheierea unui contract de vânzare cumpărare a locuinței pe care o ocupă în baza contractului de închiriere din 1 martie 1994, la prețul stabilit printr-o expertiză tehnică. Prin sentința civilă nr. 2393 din 12 mai 2008 Judecătoria Drobeta Turnu Severin respinge acțiunea reclamantului reținând că, întrucât spațiul închiriat de reclamant este locuință de serviciu, supusă reglementărilor cuprinse în Legea nr. 85/1992, înstrăinarea acestuia se poate face doar prin voința consiliului de administrație ce nu poate fi înfrântă de instanța de judecată, reprezentând o excepție prevăzută de lege de la regula consacrată prin același act normativ.

Prin Decizia nr. 199/A din 30 septembrie 2008 Tribunalul Mehedinți, secția civilă, admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinței de mai sus, pe care o anulează și trimite cauza spre soluționare în primă instanță Tribunalului Mehedinți, secția comercială, reținând că, față de caracterul comercial al cauzei, dat de calitatea de comerciant a pârâtei în patrimoniul căreia este inclus spațiul din litigiu, instanța de fond a soluționat cauza cu depășirea competenței sale materiale.

Prin sentința nr. 371/Com din 31 martie 2009 Tribunalul Mehedinți, secția comercială și de contencios administrativ, admite acțiunea reclamantului și obligă pârâta să încheie cu acesta contractul de vânzare cumpărare a locuinței situată în Drobeta Turnu Severin, județ Mehedinți, la prețul de 1.807,7 lei, cu 320 lei cheltuieli de judecată către reclamant, reținând, în acest sens, că, întrucât reclamantul are calitatea de angajat al pârâtei, iar locuința din litigiu are natura unei locuințe de serviciu - potrivit art. 2 din Legea nr. 114/1996, fiind construită în perioada 1979-1981 din fondurile pârâtei - fostă unitate economică de stat - anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, pârâta are obligația legală - stabilită de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992 - să vândă reclamantului locuința din litigiu în condițiile Decretului Lege nr. 61/1990 și ale Legii nr. 85/1992, la prețul de vânzare rezultat din expertiza întocmită în cauză, respectiv 1.807,7 lei.

Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței primei instanțe este respins prin Decizia nr. 153 din 24 iunie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția comercială, care reține că, față de dispozițiile art. 3 din Decretul Lege nr. 61/1990 și ale art. 7 din Legea nr. 85/1992 și față de statutul locuinței din litigiu, construită în 1981, precum și în raport de Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite nr. 5 din 21 ianuarie 2008, în mod corect a apreciat instanța de fond că reclamantul, titular al contractului de închiriere din 1994, este îndreptățit să solicite vânzarea locuinței care cade sub incidența prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992, apelanta având obligația legală de a o vinde la prețul stabilit conform Decretului Lege nr. 61/1990, limitarea principiului libertății contractuale și autonomiei de voință fiind determinate - în speță - de rațiuni de protecție socială, prin dispozițiile legale menționate.

Împotriva deciziei de mai sus pârâta declară recurs solicitând, cu invocarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea acestuia cu consecința modificării deciziei recurate și respingerii acțiunii de chemare în judecată ca neîntemeiată. În fundamentarea recursului său recurenta critică instanța de apel pentru greșita interpretare a dispozițiilor art. 7 alin. (8) din Legea nr. 85/1992, ignorând că locuința în litigiu a fost construită din fondurile sale, este locuință de serviciu și poate fi deținută de recurentă, modul de administrare și eventuala vânzare putând fi dispuse numai de consiliul de administrație sau de conducerea societății, la un preț de vânzare ce nu cade sub incidența Decretului Lege nr. 61/1992 sub aspectul determinării sale.

Recurenta critică instanța de apel și pentru încălcarea dispozițiilor art. 969 C. civ., ignorând că în cauză este un contract de închiriere a locuinței din litigiu, încheiat ca accesoriu al contractului de muncă și care-și produce efecte, deci, doar cât există respectivul raport de muncă, aspect cunoscut reclamantului intimat. Examinând recursul recurentei prin prisma motivului de nelegalitate invocat se constată că acesta nu este fondat, decizia recurată fiind legală și temeinică.

Se constată, în acest sens, că, așa cum corect au reținut și instanțele de fond și de apel, locuința din litigiu a fost construită din fondurile statului, dat fiind că recurenta, anterior anului 1990, a fost întreprindere de stat, iar locuința a fost recepționată în 1981, astfel că aceasta cade sub incidența dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 82/1992 și ale Decretului Lege nr. 61/1990, locuința în litigiu nefiind, cum chiar recurenta a recunoscut implicit, locuință de intervenție, ci locuință de serviciu, contractul de închiriere fiind încheiat ca accesoriu al contractului de muncă al reclamantului intimat cu pârâta recurentă.

Fiind o locuință de serviciu, construită anterior anului 1990, din fondurile statului, aceasta cade - așa cum corect au stabilit instanțele de fond și de apel - sub incidența dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992 și ale Decretului Lege nr. 61/1990 și, ca urmare, recurenta are obligația legală de a o vinde salariatului său - titular al contractului de închiriere încheiat ca accesoriu al contractului de muncă, în condițiile de preț stabilit prin expertiză, cum corect a dispus instanța de fond, conform prevederilor din Decretul Lege nr. 61/1990, instanța de apel dând judicios efect și Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, nr. 5 din 21 ianuarie 2008. În cauză nu se poate reține - așa cum corect a stabilit și instanța de apel - încălcarea dispozițiilor art. 969 C. civ., întrucât obligația recurentei pârâte de a vinde locuința de serviciu intimatului reclamant în condițiile Decretului Lege nr. 61/1990 este o obligație legală, constituindu-se astfel într-o excepție reglementată de lege.

Astfel fiind, criticile avansate de recurentă împotriva deciziei instanței de apel nefiind fondate, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul recurentei pârâte împotriva menționatei decizii urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC S. SA Dr. Tr. Severin împotriva Deciziei nr. 153 din 24 iunie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 25 februarie 2010.