ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 197/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 7 noiembrie 2001 pe rolul Tribunalului București sub nr. 7822 reclamantul C.A. a chemat în judecată Municipiul București prin Primarul General solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să-l oblige pe pârât să-i restituie în natură terenul dacă acesta este liber sau cât este liber și în echivalent pentru restul de teren și cele două case demolate situate în București (clădiri aflate în aceeași curte cu ieșire spre cele două străzi indicate). În motivarea acțiunii reclamantul arată că este unicul moștenitor al tatălui său care a fost proprietarul imobilelor menționate în acțiune care au fost naționalizate abuziv prin Decretul nr. 92/1950, iar ulterior au fost demolate în baza Decretelor nr. 130/1989 și 326/1988.

Mai arată reclamantul că în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, a notificat pe pârât, solicitând restituirea în natură sau în echivalent a imobilelor, dar nu a primit nici un răspuns de la pârât. La prima zi de înfățișare reclamantul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, și a Ministerului Finanțelor, precizînd că motivele, obiectul și cauza acțiunii rămîn neschimbate. Tribunalul București, secția a III- a, prin sentința civilă nr. 796 din 30 mai 2002 a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâți să emită o ofertă de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii construcțiilor demolate, echivalent cu 1.857.349.000 lei. A respins capătul de cerere privind restituirea în natură sau prin echivalent a terenului pe care au fost edificate construcțiile ca neîntemeiat.

Instanța de fond a reținut că reclamantul are calitatea de unic moștenitor al tatălui său care era proprietarul imobilelor în litigiu și ca atare era îndreptățit a beneficia de măsuri reparatorii pentru imobilele care au fost preluate de la autorul său în condițiile Decretului nr. 92/1950. A mai reținut instanța de fond, având în vedere probele administrate, că reclamantul nu a dovedit că autorul său a avut și suprafața de teren pretinsă, aceasta nefiind determinată în actul de vânzare-cumpărare, în anexele actului de naționalizare și nici în procesele – verbale întocmite la data preluării efective și, în consecință, a respins cererea reclamantului privind aceste pretenții. În ceea ce privește imobilele construcție preluate de la autorul reclamantului care au fost demolate, instanța de fond a reținut că în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 reclamantul este îndreptățit să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent.

În acest sens instanța a reținut că acordarea acestor măsuri reparatorii se realizează prin parcurgerea unei proceduri speciale conform art. 24 din Legea nr. 10/2001 în cadrul cărora este făcută o ofertă persoanei îndreptățite, de acordare a măsurilor reparatorii, ofertă care nu a fost făcută însă în cazul în speță. Pe cale de consecință instanța a dispus obligarea pârâților să emită o ofertă prin echivalent corespunzătoare valorii construcțiilor demolate, calculate de expertiză la suma de 1.857.349.000 lei. Împotriva acestei hotărâri a instanței de fond au declarat apel atât reclamantul cât și cei doi pârâți invocând motive de nelegalitate și netemeinicie. Curtea de apel București, secția aIII- a, prin decizia civilă nr. 419 A din 29 octombrie 2002, a admis apelurile declarate de către pârâți și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de către reclamant.

Prin aceeași decizie a fost respins apelul declarat de către reclamant împotriva aceleiași sentințe. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut că lipsa răspunsului la notificarea formulată de către reclamant nu justifică formularea unei acțiuni în revendicare, pentrucă obligația celui notificat, de a răspunde este o obligație personală, astfel că și acțiunea ce ar tinde la respectarea ei, va trebui să fie la fel, ori acțiunea în revendicare este o acțiune reală. S-a reținut deasemenea că pentru evaluarea despăgubirilor bănești se prevede constituirea unei comisii interministeriale și emiterea unor reglementări care până în prezent nu au fost elaborate; ca atare stabilirea cuantumului de către instanță „nu are încă un temei legal”.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul invocînd prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucît instanțele au făcut o aplicare greșită a legii. Se susține de către recurent că instanța a apreciat greșit că acțiunea sa este inadmisibilă aplicând greșit prevederile Legii nr. 10/2001 care constituie temeiul de drept al acțiunii, pe de o parte, și încălcând prevederile art. 10 alin. (7) din aceeași lege, pe de altă parte, făcându-se culpabilă chiar de denegare de dreptate deoarece au fost încălcate și dispozițiile art. 3 C. civ. Recursul este fondat. Astfel este de reținut în primul rând că reclamantul a arătat în mod expres că a notificat în temeiul prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 dorința sa de a i se restitui în natură sau echivalent imobilele în litigiu.

Dovadă în acest sens fiind „notificarea” trimisă prin biroul executorilor judecătorești. Deci a început procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, dar la această notificare unitatea deținătoare, deși era obligată să se pronunțe conform art. 23 alin. (1) din aceeași lege, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată asupra cererii, nu a făcut acest lucru. Mai mult chiar, conform art. 24 alin. (1) din aceeași lege, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deținătorul imobilului este obligat să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzător, în cazul în speță, valorii imobilelor demolate. Din aceste prevederi rezultă că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe printr-o decizie, sau disopziție motivată asupra solicitării adresate prin notificare.

Cazul din prezentul recurs privește situația lipsei răspunsului persoanei notificate, împrejurare culpabilă care nu poate să afecteze interesele persoanei îndreptățite și nici să o lipsească de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege. În consecință, deși legiuitorul nu a reglementat în mod expres situația în care persoana deținătoare refuză să răspundă solicitării adresată prin notificare, totuși cei îndreptățiti se pot adresa instanței judecătorești competente pentru ca aceasta să oblige persoana juridică să emită, ca în cazul în speță, oferta de restituire prin echivalent; această obligație rezultând din scopul legii și din procedura prealabilă instituită în mod imperativ.

Ca atare urmează a reține că soluția pronunțată de către instanța de fond cu privire la cererea reclamantului - de restituire prin echivalent a valorii imobilelor preluate de către stat și ulterior demolate – este legală. Mai este de reținut că pentru considerentele mai înainte arătate instanța de apel a reținut în mod eronat că acțiunea reclamantului este inadmisibilă. În motivarea deciziei, instanța de apel argumentează, invocând aspecte pur teoretice privind raporturile dintre o acțiune personală și una reală – considerente corecte din punct de vedere teoretic, însă care nu-si au aplicație în speță, deoarece acțiunea reclamantului este, după cum am mai arătat, o acțiune întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 nu o acțiune în revendicare.

De menționat că reclamantul a efectuat și procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 respectiv notificarea pretențiilor sale unității deținătoare. O apreciere nelegală a fost făcută de către instanța de apel în legătură cu stabilirea cuantumului echivalentului pentru imobilele demolate, considerând că acesta nu poate fi calculat întrucît încă nu a apărut o reglementare cu privire la acest aspect încălcând prevederile art. 3 C. civ. Pentru toate aceste considerente urmează a admite recursul împotriva deciziei pronunțate de către instanța de apel, pe care o va modifica în sensul de a respinge apelurile declarate de către pârâți.

Referitor la susținerile reclamantului recurent privitoare la măsurile reparatorii pentru teren, urmează a constata că ele sunt nefondate, întrucît reclamantul nu a dovedit că autorul său a avut și suprafață de teren pretinsă; aceasta nefiind determinată în contractul de vânzare-cumpărare și nici în anexele decretului de naționalizare. Instanța de fond, reținând legal și temeinic această împrejurare motiv pentru care în decizia recurată vor fi menținute prevederile privind respingerea apelului declarat de către reclamant referitoare la această cerere.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul C.A. împotriva deciziei nr. 419 A din 29 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, pe care o modifică în sensul că respinge apelurile, pârâților Municipiului București prin primar general și Ministerul Finanțelor Publice și menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2004.