ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 16/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 16/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 45/ CA din 19 ianuarie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul C.L.T. în contradictoriu cu pârâta A.P.D.R.P., acțiune având ca obiect anularea Deciziei nr. 212 din 25 ianuarie 2008 emisă de pârâtă privind soluționarea contestației nr. 184 din 18 decembrie 2007 și, pe cale de consecință, a procesului verbal de control DCA nr. 189/22671 din 19 noiembrie 2007 întocmit de echipa de control din cadrul A.P.D.R.P., precum și suspendarea actelor administrative atacate.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că potrivit probatoriului administrat în cauză, lucrările efectuate în baza contractului de finanțare din 29 martie 2004, respectiv lucrările privitoare la adaosul de piatră spartă la drumurile amenajate prin proiect și decontarea lor la capitolul “Diverse și neprevăzute” nu au fost reale, prevederile contractuale nefiind respectate, iar suma de 48.242,42 lei nu se regăsește materializată în conținutul acestora, astfel că aceasta nu este eligibilă, așa cum corect au constatat organele de control.
S-a mai reținut că la data de 15 septembrie 2005, când a fost emisă DȘ nr. 4, prin care s-a hotărât reconstituirea stratului de piatră spartă și anume suplimentarea cantităților de piatră spartă cu 1363,03 mc, aferentă străzilor nr. 1, 3, 5, 8, 16 și 17 din localitatea Topalu, iar cheltuielile corespunzătoare să fie suportate din Cap. “Diverse și Neprevăzute”, lucrările pentru străzile respective erau deja realizate, astfel că în atare condiții nu ar fi fost imposibil din punct de vedere tehnic să se aducă un aport suplimentar de piatră spartă la penultimul strat, fără distrugerea ultimului strat ce a fost finalizat anterior datei la care pretinde contestatoarea că a efectuat lucrarea a cărei plată o solicită nejustificat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs C.L.T., criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și nelegalitate, prin motivele invocate susținându-se că prima instanță nu a manifestat un rol activ în soluționarea cauzei, respingând în mod nejustificat solicitarea de administrare a probei cu expertiză tehnică de specialitate, probă care ar fi putut lămuri aspectul legat de efectuarea unor lucrări suplimentare al căror deviz a constituit obiect al constatărilor organelor de control. A mai opinat recurentul că solicitarea unei atare probe a fost determinată de împrejurarea că organele de control nu puteau, în lipsa unei pregătiri de specialitate, să constate că o serie de lucrări nu au fost executate în realitate, deși au fost plătite de beneficiar, tot prin intermediul unei expertize fiind posibilă stabilirea necesității executării unor lucrări suplimentare.
S-a mai susținut că instanța fondului a apreciat în mod greșit că în speță nu se regăsește niciuna din situațiile limitativ prevăzute de art. 8 pct. 5.3 din H.G. nr. 119/2002 ce enumeră categoriile de cheltuieli care se pot acoperii din capitolul “Cheltuieli diverse și neprevăzute”. Totodată, instanța nu a analizat întregul material probator aflat la dosarul cauzei, reținând că suplimentarea stratului de piatră spartă, ca operațiune premergătoare aplicării stratului de macadam, nu s-a realizat în fapt. Apreciază recurentul că edificatoare în acest sens sunt Nota de Constatare încheiată la data de 1 februarie 2005 de SC A. SRL, proiectantul lucrării, D.Ș. nr. 4 din 15 septembrie 2005, Procesul Verbal încheiat la 30 iulie 2007 cu prilejul verificării structurii drumurilor ce au făcut obiectul contractului, precum și constatările din Procesul Verbal de control al calității lucrărilor încheiat la 29 septembrie 2005 de I.C.J.C.
Sesizată astfel cu soluționarea unui recurs împotriva unei Hotărâri pronunțată de o instanță de contencios administrativ, Înalta Curte, examinând actele dosarului, în raport cu prevederea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., constată incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 din același act normativ, urmare a încălcării normelor imperative ce reglementează competența materială a instanțelor, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Astfel, prin Procesul Verbal de control încheiat la data de 5 noiembrie 2007, menținut prin decizia atacată, pârâta a dispus, în baza prevederilor O.G. nr. 79/2003, privind controlul și recuperarea fondurilor comunitare și de cofinanțare utilizate necorespunzător, restituirea de către reclamant a sumei de 48.242,34 lei.
Întrucât acest act normativ nu conține norme de competență materială speciale, competența de soluționare a litigiilor privind obligațiile financiare stabilite de A.P.D.R. p . este cea reglementată de art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. În cauză nu sunt incidente prevederile tezei a II-a a textului ce stabilesc competența curților de apel pentru soluționarea litigiilor privind actele administrative emise de autoritățile publice centrale. În raport de dispozițiile art. 3 alin. (2) și (6) din O.G. nr. 79/2003, actele de constatare, stabilire și individualizare a obligațiilor de plată privind creanțele bugetare rezultate din nereguli, precum și accesoriile acestora și costurile bancare sunt titluri de creanță ce pot fi contestate în condițiile și termenele prevăzute de C. proc.
fisc. Astfel fiind, întrucât au ca obiect creanțe bugetare, asemenea acte se înscriu în categoria actelor administrative ce privesc contribuții bugetare, fiind aplicabile în materie de competență prevederile art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004. În consecință, acțiunea având ca obiect anularea unei decizii emisă de pârâtă în procedura reglementată de O.G. nr. 79/2003 este de competența instanței de contencios administrativ determinate de valoarea creanței bugetare. Întrucât în cauză, valoarea debitului este sub 500.000 lei, competența de soluționare în fond a litigiului aparține t ribunalului Constanța. Ca urmare, Curtea, admițând recursul, va casa sentința ce a fost pronunțată de o instanță necompetentă material și va trimite cauza spre competentă soluționare secției de contencios administrativ a Tribunalului Constanța.
În raport de soluția dată cauzei, Curtea nu va analiza și motivele de recurs invocate de reclamantă, ce privesc fondul pricinii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Admite recursul declarat de C.L.T., împotriva sentinței nr. 45/ CA din 19 ianuarie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie 2010.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.