ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 16/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 16/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 45/ CA din 19 ianuarie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și
fiscal, a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul C.L.T. în
contradictoriu cu pârâta A.P.D.R.P., acțiune având ca obiect anularea Deciziei nr.
212 din 25 ianuarie 2008 emisă de pârâtă privind soluționarea contestației nr. 184
din 18 decembrie 2007 și, pe cale de consecință, a procesului verbal de control
DCA nr. 189/22671 din 19 noiembrie 2007 întocmit de echipa de control din
cadrul A.P.D.R.P., precum și suspendarea actelor administrative atacate.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a
reținut că potrivit probatoriului administrat în cauză, lucrările efectuate în
baza contractului de finanțare din 29 martie 2004, respectiv lucrările
privitoare la adaosul de piatră spartă la drumurile amenajate prin proiect și
decontarea lor la capitolul “Diverse și neprevăzute” nu au fost reale,
prevederile contractuale nefiind respectate, iar suma de 48.242,42 lei nu se
regăsește materializată în conținutul acestora, astfel că aceasta nu este
eligibilă, așa cum corect au constatat organele de control.
S-a mai reținut că la data de 15 septembrie 2005,
când a fost emisă DȘ nr. 4, prin care s-a hotărât reconstituirea stratului de
piatră spartă și anume suplimentarea cantităților de piatră spartă cu 1363,03
mc, aferentă străzilor nr. 1, 3, 5, 8, 16 și 17 din localitatea Topalu, iar
cheltuielile corespunzătoare să fie suportate din Cap. “Diverse și
Neprevăzute”, lucrările pentru străzile respective erau deja realizate, astfel
că în atare condiții nu ar fi fost imposibil din punct de vedere tehnic să se
aducă un aport suplimentar de piatră spartă la penultimul strat, fără
distrugerea ultimului strat ce a fost finalizat anterior datei la care pretinde
contestatoarea că a efectuat lucrarea a cărei plată o solicită nejustificat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs C.L.T.,
criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și nelegalitate, prin motivele
invocate susținându-se că prima instanță nu a manifestat un rol activ în
soluționarea cauzei, respingând în mod nejustificat solicitarea de administrare
a probei cu expertiză tehnică de specialitate, probă care ar fi putut lămuri
aspectul legat de efectuarea unor lucrări suplimentare al căror deviz a
constituit obiect al constatărilor organelor de control.
A mai opinat recurentul că solicitarea unei atare
probe a fost determinată de împrejurarea că organele de control nu puteau, în
lipsa unei pregătiri de specialitate, să constate că o serie de lucrări nu au
fost executate în realitate, deși au fost plătite de beneficiar, tot prin
intermediul unei expertize fiind posibilă stabilirea necesității executării
unor lucrări suplimentare.
S-a mai susținut că instanța fondului a apreciat în
mod greșit că în speță nu se regăsește niciuna din situațiile limitativ
prevăzute de art. 8 pct. 5.3 din H.G. nr. 119/2002 ce enumeră categoriile de
cheltuieli care se pot acoperii din capitolul “Cheltuieli diverse și
neprevăzute”.
Totodată, instanța nu a analizat întregul material
probator aflat la dosarul cauzei, reținând că suplimentarea stratului de piatră
spartă, ca operațiune premergătoare aplicării stratului de macadam, nu s-a
realizat în fapt.
Apreciază recurentul că edificatoare în acest sens
sunt Nota de Constatare încheiată la data de 1 februarie 2005 de SC A. SRL,
proiectantul lucrării, D.Ș. nr. 4 din 15 septembrie 2005, Procesul Verbal
încheiat la 30 iulie 2007 cu prilejul verificării structurii drumurilor ce au
făcut obiectul contractului, precum și constatările din Procesul Verbal de
control al calității lucrărilor încheiat la 29 septembrie 2005 de I.C.J.C.
Sesizată astfel cu soluționarea unui recurs împotriva
unei Hotărâri pronunțată de o instanță de contencios administrativ, Înalta
Curte, examinând actele dosarului, în raport cu prevederea art. 306 alin. (2) C.
proc. civ., constată incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3
din același act normativ, urmare a încălcării normelor imperative ce
reglementează competența materială a instanțelor, pentru considerentele ce vor
fi expuse în continuare.
Astfel, prin Procesul Verbal de control încheiat la
data de 5 noiembrie 2007, menținut prin decizia atacată, pârâta a dispus, în
baza prevederilor O.G. nr. 79/2003, privind controlul și recuperarea fondurilor
comunitare și de cofinanțare utilizate necorespunzător, restituirea de către
reclamant a sumei de 48.242,34 lei.
Întrucât acest act normativ nu conține norme de
competență materială speciale, competența de soluționare a litigiilor privind
obligațiile financiare stabilite de A.P.D.R.
p
.
este cea reglementată de art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004.
În cauză nu sunt incidente prevederile tezei a II-a a
textului ce stabilesc competența curților de apel pentru soluționarea
litigiilor privind actele administrative emise de autoritățile publice
centrale.
În raport de dispozițiile art. 3 alin. (2) și (6) din
O.G. nr. 79/2003, actele de constatare, stabilire și individualizare a
obligațiilor de plată privind creanțele bugetare rezultate din nereguli, precum
și accesoriile acestora și costurile bancare sunt titluri de creanță ce pot fi
contestate în condițiile și termenele prevăzute de C. proc. fisc.
Astfel fiind, întrucât au ca obiect creanțe bugetare,
asemenea acte se înscriu în categoria actelor administrative ce privesc
contribuții bugetare, fiind aplicabile în materie de competență prevederile art.
10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004.
În consecință, acțiunea având ca obiect anularea unei
decizii emisă de pârâtă în procedura reglementată de O.G. nr. 79/2003 este de
competența instanței de contencios administrativ determinate de valoarea
creanței bugetare.
Întrucât în cauză, valoarea debitului este sub 500.000
lei, competența de soluționare în fond a litigiului aparține
t
ribunalului Constanța.
Ca urmare, Curtea, admițând recursul, va casa
sentința ce a fost pronunțată de o instanță necompetentă material și va trimite
cauza spre competentă soluționare secției de contencios administrativ a
Tribunalului Constanța.
În raport de soluția dată cauzei, Curtea nu va
analiza și motivele de recurs invocate de reclamantă, ce privesc fondul
pricinii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de C.L.T., împotriva sentinței
nr. 45/ CA din 19 ianuarie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă
și fluvială, de contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată și trimite cauza spre
competentă soluționare la Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie
2010.