ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 505/2010

Asupra cererii de revizuire de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 2587 din 14 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, au fost admise recursurile declarate de Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești și de Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 2218 din 9 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, a fost modificată sentința atacată, iar, pe fond, au fost respinse, ca neîntemeiate, cererea de chemare în judecată și cererea de intervenție în interes propriu. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că O.G.

nr. 6 /2007 prevede la art. 4 criteriile pentru salarizarea funcționarilor publici, precizând că salariul de bază se stabilește în funcție de categorie, de clasă, care reflectă nivelul studiilor necesare exercitării funcției publice și, după caz, de gradul profesional al funcției publice, precum și în raport cu nivelul la care se prestează activitatea, respectiv la nivel central sau local, potrivit anexelor 1-6 ale actului normativ. S-a mai reținut că o diferențiere în ceea ce privește felul muncii prestate în raport cu caracterul central sau local al autorității publice rezultă și din dispozițiile art. 90 alin. (5) din Legea nr. 188 /1999, care reglementează transferul la cerere. Ca atare, s-a apreciat, situațiile deosebite în care se găsesc diferitele categorii de salariați determină soluții diferite ale legiuitorului în ceea ce privește salarizarea acestora, fără ca prin aceasta să se încalce principiul legalității, ce nu semnifică uniformitate.

A fost de asemenea invocată Decizia nr. 818 /2008 a Curții Constituționale, prin care s-a stabilit că sunt neconstituționale dispozițiile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137 /2000 în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.

S-a mai constatat că între Ministerul Finanțelor Publice și celelalte părți în proces nu există raporturi legale sau contractuale, iar pretențiile reclamanților și ale intervenienților în interes propriu reprezintă drepturi de personal, drepturi salariale, ce nu pot fi plătite decât de către angajator, în cauză Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești având calitatea de ordonator principal de credite. Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de revizuire S.M., susținând că a formulat plângere prealabilă de punere în mișcare a acțiunii penale înregistrată sub nr. 107374 /DC – MJLC din 23 septembrie 2009, plângere înregistrată și la Judecătoria Sectorului 2 București. Revizuenta a precizat că temeiul de drept al cererii formulate îl constituie prevederea art. 322 alin. (1) C. proc.

civ. După analiza motivelor invocate, a actelor depuse la dosar și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire pentru următoarele considerente: Potrivit art. 322 C. proc.

civ.: “ Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: 1. dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziții potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire; 2. dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut; 3. dacă obiectul pricinii nu se află în ființă; 4. dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății ori dacă un magistrat a fost sancționat disciplinar pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență în acea cauză; 5. dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere; 6. dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruții,

incapabilii sau cei puși sub curatelă nu au fost apărați de loc sau au fost apărați cu viclenie de cei însărcinați să-i apere; 7. dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una sau aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate. Aceste dispoziții se aplică și în cazul când hotărârile potrivnice sunt date de instanțe de recurs. În cazul când una dintre instanțe este Curtea Supremă de justiție, cererea de revizuire se va judeca de această instanță; 8. dacă partea a fost împiedicată să se înfățișeze la judecată și să înștiințeze instanța despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voința sa.

9. dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.” Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând cererea de revizuire în raport de dispozițiile art. 322 și art. 323 alin. (1) C. proc. civ., reține faptul că revizuirea este formulată împotriva unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, însă motivele acestei cereri nu pot fi încadrate în niciunul dintre cele 9 cazuri prevăzute de Codul de procedură civilă. De altfel, în cuprinsul cererii formulate revizuenta a indicat cu titlu generic prevederea art. 322 alin. (1) C. proc.

civ. ca temei de drept, fără a preciza însă în mod expres vreunul dintre cazurile de revizuire mai sus menționate. Se mai constată faptul că notele scrise depuse de revizuentă la dosarul cauzei vizează aspecte legate de soluționarea cauzei în fond, împrejurare ce conduce la concluzia că în realitate se dorește o rejudecare a recursului și pronunțarea unei decizii favorabile. Această situație contravine principiului securității raporturilor juridice care implică respectarea principiului res judicata , conform căruia nicio parte nu este îndreptățită să solicite o revizuire a unei hotărâri definitive și irevocabile, obligatorii, și, mai ales, nu în scopul de a obține o rejudecare și o nouă analiză a cauzei, în acest sens fiind și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Mitrea împotriva României, 26105/03., la 29 iulie 2008). În concluzie, având în vedere toate aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 326 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de S.M. împotriva deciziei nr. 2587 din 14 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 februarie 2010.