ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 505/2010

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin decizia nr. 2587 din 14 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, au fost admise recursurile declarate de Ministerul

Justiției și Libertăților Cetățenești

și de Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile

nr. 2218 din 9 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția

a VIII a contencios administrativ și fiscal, a fost modificată

sentința atacată, iar, pe fond, au fost respinse, ca neîntemeiate, cererea

de chemare în judecată și cererea de intervenție în interes

propriu.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că O.G. nr. 6

/2007

prevede

la art. 4 criteriile pentru salarizarea funcționarilor publici, precizând

că salariul de bază se stabilește în funcție de categorie,

de clasă, care reflectă nivelul studiilor necesare exercitării

funcției publice și, după caz, de gradul profesional al

funcției publice, precum și în raport cu nivelul la care se

prestează activitatea, respectiv la nivel central sau local, potrivit

anexelor 1-6 ale actului normativ.

S-a mai reținut că o diferențiere în

ceea ce privește felul muncii prestate în raport cu caracterul central sau

local al autorității publice rezultă și din

dispozițiile art. 90 alin. (5) din Legea nr. 188

/1999,

care

reglementează transferul la cerere.

Ca atare, s-a apreciat, situațiile deosebite în

care se găsesc diferitele categorii de salariați determină

soluții diferite ale legiuitorului în ceea ce privește salarizarea

acestora, fără ca prin aceasta să se încalce principiul

legalității, ce nu semnifică uniformitate.

A fost de asemenea invocată Decizia nr. 818

/2008

a

Curții Constituționale, prin care s-a stabilit că sunt

neconstituționale dispozițiile art. 1, art. 2 alin. (3) și art.

27 alin. (1) din O.G. nr. 137

/2000

în măsura în care din ele se desprinde înțelesul

că instanțele judecătorești au competența să

anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege,

considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu

norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative

neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate

discriminatorii.

S-a mai constatat că între Ministerul

Finanțelor Publice și celelalte părți în proces nu

există raporturi legale sau contractuale, iar pretențiile

reclamanților și ale intervenienților în interes propriu

reprezintă drepturi de personal, drepturi salariale, ce nu pot fi

plătite decât de către angajator, în cauză Ministerul Justiției

și Libertăților Cetățenești având calitatea de

ordonator principal de credite.

Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de

revizuire S.M., susținând că a formulat plângere prealabilă de

punere în mișcare a acțiunii penale înregistrată sub nr. 107374

/DC

–

MJLC din

23 septembrie 2009, plângere înregistrată și la Judecătoria Sectorului 2 București.

Revizuenta a precizat că temeiul de drept al

cererii formulate îl constituie prevederea art. 322 alin. (1) C. proc. civ.

După analiza motivelor invocate, a actelor

depuse la dosar și a dispozițiilor legale incidente în cauză,

Înalta Curte va respinge cererea de revizuire pentru următoarele

considerente:

Potrivit art. 322 C. proc. civ.:

“

Revizuirea

unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau

prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o

instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în

următoarele cazuri:

dispoziții potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire;

care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a

dat mai mult decât s-a cerut;

ființă;

care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune

privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui

înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății ori dacă

un magistrat a fost sancționat disciplinar pentru exercitarea

funcției cu rea-credință sau gravă neglijență în

acea cauză;

descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau

care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de

voința părților, ori dacă s-a desființat sau s-a

modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat

hotărârea a cărei revizuire se cere;

drept public sau de utilitate publică, dispăruții, incapabilii

sau cei puși sub curatelă nu au fost apărați de loc sau au

fost apărați cu viclenie de cei însărcinați să-i

apere;

potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade deosebite,

în una sau aceeași pricină, între aceleași persoane, având

aceeași calitate.

Aceste dispoziții se aplică și în

cazul când hotărârile potrivnice sunt date de instanțe de recurs. În

cazul când una dintre instanțe este Curtea Supremă de justiție,

cererea de revizuire se va judeca de această instanță;

se înfățișeze la judecată și să

înștiințeze instanța despre aceasta, dintr-o împrejurare mai

presus de voința sa.

Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților

fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar

consecințele grave ale acestei încălcări continuă să

se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea

hotărârii pronunțate.”

Înalta Curte de Casație și Justiție,

analizând cererea de revizuire în raport de dispozițiile art. 322 și art.

323 alin. (1) C. proc. civ., reține faptul că revizuirea este

formulată împotriva unei hotărâri dată de o instanță

de recurs atunci când evocă fondul, însă motivele acestei cereri nu

pot fi încadrate în niciunul dintre cele 9 cazuri prevăzute de Codul de procedură

civilă.

De altfel, în cuprinsul cererii formulate revizuenta

a indicat cu titlu generic prevederea art. 322 alin. (1) C. proc. civ. ca temei

de drept, fără a preciza însă în mod expres vreunul dintre

cazurile de revizuire mai sus menționate.

Se mai constată faptul că notele scrise

depuse de revizuentă la dosarul cauzei vizează aspecte legate de

soluționarea cauzei în fond, împrejurare ce conduce la concluzia că în

realitate se dorește o rejudecare a recursului și pronunțarea

unei decizii favorabile.

Această situație contravine principiului

securității raporturilor juridice care implică respectarea

principiului

res judicata

, conform căruia nicio parte nu este

îndreptățită să solicite o revizuire a unei hotărâri

definitive și irevocabile, obligatorii, și, mai ales, nu în scopul de

a obține o rejudecare și o nouă analiză a cauzei, în acest

sens fiind și jurisprudența constantă a Curții Europene a

Drepturilor Omului (cauza Mitrea împotriva României, 26105/03., la 29 iulie

2008).

În concluzie, având în vedere toate aceste

considerente, văzând și dispozițiile art. 326 C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de S.M.

împotriva deciziei nr. 2587 din 14 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal,

ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 2 februarie 2010.