ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 909/2010

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC F.I. SRL Rossano Italia a solicitat prin acțiune obligarea pârâtei SC H. SA la plata sumei de 22.500 euro sau echivalentul în lei la data plății efective a sumei de 30.000 lei, echivalentul sumei de 7.500 euro plătiți în lei la data finanțării, obligarea debitoarei la plata penalităților în sumă de 1.777 euro și 2.370 lei aferente celor două sume solicitate; obligarea debitoarei la plata dobânzii legale pentru suma de 22.500 euro și 30.000 lei reprezentând valoarea totală a contractului de finanțare 28 iunie 2004, având scadența după 12 luni, respectiv la data de 8 iulie 2005 . În motivarea acțiunii reclamanta s-a referit la prevederile contractului de finanțare prin care i-a acordat pârâtei suma de 30.000 euro pentru a fi utilizată în scopul obținerii certificatului G.M.P.

și a urgentării obținerii autorizației de punere pe piață a produsului B. unguent, în baza contractului de licență de brevet și marcă încheiat cu debitoarea din 23 august 2002 . Prin contract, a susținut reclamanta, pârâta s-a obligat să restituie întreaga sumă primită pentru finanțare la data de 8 iulie 2005, termen pe care nu l-a respectat. În cauză, odată cu întâmpinarea, pârâta a formulat cerere reconvențională prin care a invocat insuficienta timbrare a cererii principale, excepția lipsei calității de reprezentant a societății reclamante și nulitatea cererii de chemare în judecată.

Litigiul a fost soluționat de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, care prin sentința nr. 9037 din 11 septembrie 2008 a admis acțiunea principală precizată și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 22.500 euro echivalent în lei la data plății, la 30.000 lei echivalent în lei a sumei de 7.500 euro și la plata dobânzii legale de 23.941,31 lei calculată și în continuare până la restituirea efectivă a sumei datorată. Prin aceeași sentință s-a respins excepția disjungerii cererii reconvenționale, s-a admis excepția de netimbrare invocată de reclamanta-pârâtă reconvențională și în consecință cererea reconvențională formulată de SC H. SA a fost anulată ca netimbrată. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că reclamanta a probat predarea către pârâtă a sumei de 30.000 euro cu termen scadent de restituire la 8 iulie 2005, în timp ce pârâta nu a restituit suma primită nici până la data introducerii acțiunii.

Nerespectarea obligației contractuale de către pârâtă, potrivit primei instanțe, justifică acțiunea reclamantei de obligare a pârâtei la plată. Apelul pârâtei SC H. SA. Împotriva sentinței comerciale nr. 9037 din 11 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București a declarat apel, pârâta SC H. SA pentru motive de netemeinicie și nelegalitate constând în obligarea greșită la plata sumei de 30.000 euro, la plata penalităților și dobânzilor în condițiile în care nu există datorie, nu s-a stipulat în contract o clauză penală cu acordul părților, iar reclamanta nu deține nicio creanță împotriva sa pentru a fi obligată la plata dobânzilor legale. În completarea la motivele de apel, SC H. SA a invocat necompetența Tribunalului București de a soluționa cauza în primă instanță, competența revenindu-i potrivit art. 10 alin. (4) C. proc.

civ. Tribunalului Iași, acesta fiind locul unde s-a încheiat convenția. Prin decizia nr. 134 din 20 martie 2009, Curtea de Apel București a respins ca nefondat apelul pârâtei SC H. SA. Asupra excepției privind necompetența teritorială s-a reținut că sunt aplicabile prevederile art. 7 alin. (2) din contract prin care s-a stabilit că litigiile se vor soluționa de instanța competentă, această instanță fiind Tribunalul București. A fost respinsă de Curtea de Apel și excepția inadmisibilității cererii invocată de apelantă cu motivarea că obligațiile finanțatorului rezultă din contractul încheiat de părțile în proces prin care apelanta s-a obligat să restituie în maxim 12 luni suma pretinsă prin acțiune.

În continuare, instanța de apel a apreciat că nu poate decide asupra altor motive fără să încalce principiul disponibilității statuat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. iar pe fondul cauzei a apreciat că soluția primei instanțe este corectă întrucât obligația de restituire a sumei de 30.000 euro nu a fost îndeplinită la termenul din 8 iulie 2005. În fine, criticile privind plata penalităților au fost înlăturate deoarece apelanta nu a fost obligată la vreo sumă cu acest titlu iar în privința dobânzilor s-a stabilit ca fiind corect aplicate prevederile art. 43 C. com. În privința debitului principal Curtea de apel a stabilit că sunt aplicabile prevederile art. 969 C. proc. civ. și Capitolul VI din contract prin care apelanta s-a obligat ferm la restituirea sumei de 30.000 Euro în maximum 12 luni de la data primirii finanțării.

Recursul. Motivele de recurs. Împotriva deciziei nr. 134 din 20 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs, pârâta SC H. SA Iași în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ. În sprijinul recursului a invocat motivele de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 3,7,8,9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora SC H. SA a susținut că s-au încălcat prevederile art. 149 din Legea nr. 105/1992 punctele 1,2,4 care atrag în mod obligatoriu competența Tribunalului Iași. A susținut recurenta că în contractul de licență și brevet s-a stabilit expres competența instanței de la sediul licențiatului acesta fiind Tribunalul Iași. Recurenta a criticat și respingerea excepției de conexitate și litispendență în condițiile în care s-au promovat acțiuni identice la instanțe diferite, afirmația instanței că SC F.I.

SRL Rossano Italia nu a avut calitate în acel dosar fiind combătută de actele dosarului. Problema inadmisibilității acțiunii promovate de reclamantă, sub aspectul motivării respingerii sale de către instanța de apel, a fost criticată cu argumentul că nu s-au analizat clauzele contractului pentru a extrage o eventuală justificare a pretențiilor. Recurenta nu a contestat primirea împrumutului de la reclamanta intimată în scopul producerii medicamentului B. unguent și nici faptul că termenul scadent a fost depășit ci susține că trebuia aplicată clauza specială prin care s-a prevăzut că reclamanta SC F.I. SRL Rossano Italia va primi părți sociale la SC H. SA Iași, la valoarea actualizată a sumei împrumutate de la data scadenței.

Întrucât convenția are putere de lege între părțile contractante, în opinia recurentei, reclamanta nu mai putea pretinde suma de bani. Este de neînțeles, în logica sa, faptul că prima instanță nu a observat clauza imperativă din contract, iar instanța de apel a refuzat să se pronunțe asupra ei. Pentru toate aceste motive, recurenta s-a considerat îndreptățită să solicite admiterea recursului și respingerea acțiunii reclamantei ca nefondată și inadmisibilă. Intimata SC F.I. SRL Rossano Italia prin întâmpinare a apreciat ca neîntemeiate atât criticile privind excepția necompetenței teritoriale cât și a inadmisibilității acțiunii întrucât normele care le reglementează nu sunt absolute iar prin contract părțile nu au convenit o altă competență.

Potrivit intimatei obligația a luat naștere în București iar competența revine Tribunalului București. În privința conexării dosarului prezent la dosarul Tribunalului Iași, intimata a arătat că în acel dosar era parte SC F.I. SRL Rossano Italia – Filiala Timiș și nu SC F.I. SRL și că, în acel dosar a fost formulată cerere reconvențională împotriva sa în timp ce în acest dosar SC H. SA nu a investit Tribunalul București cu o astfel de cerere din moment ce a refuzat plata taxei de timbru. În final a susținut că instanța a fost investită cu soluționarea acțiunii în temeiul contractului de finanțare clauza cap. VI, că are dreptul la restituirea sumei finanțate indiferent de autorizarea sau neautorizarea produsului B. unguent sau de vinderea acestuia.

Justificat, a considerat intimata, instanța a dat eficiență cap.VI din contract din moment ce nu s-a cerut prin acțiune să se dea efecte clauzei înscrisă în cap.VII care oricum era imposibil de realizat. Recursul este nefondat. Chestiune prealabilă importantă pentru examinarea motivelor invocate de recurentă: Recursul, în actuala reglementare se definește prin atributul său de a fi cale extraordinară de atac, de reformare, nedevolutivă, de aici și scopul său esențialmente de control al legalității. Aceasta înseamnă că dispozițiile procedurale referitoare la promovarea căii extraordinare de atac a recursului trebuie respectate întocmai, în acest sens urmând să fie observate dispozițiile art. 3021 C. proc.

civ. cu referire specială la litera (c) prin care se impun cerințe obligatorii de indicare în cuprinsul cererii de recurs a motivelor de nelegalitate și a dezvoltării acestora. În raport de aceste cerințe și observând că fiecare motiv de nelegalitate vizează o anumită încălcare a legii, Înalta Curte constată că recurenta nu a respectat aceste dispoziții procedurale întrucât nu a arătat în concret în ce constau greșelile săvârșite de către instanța de apel în fiecare caz în parte, mai precis spus, în cazul fiecărui motiv de nelegalitate. Revenind la criticile formulate de recurentă: S-a invocat prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. încălcarea competenței altei instanțe sub cuvânt că a fost judecată cauza de Tribunalul București și nu de Tribunalul Iași.

Pornind de la cauza creanței care este contractul de finanțare se constată din conținutul său că părțile nu au convenit reguli derogatorii de competență ci, dimpotrivă, au stabilit că litigiile de orice fel în legătură cu acest contract se soluționează de instanțele judecătorești competente. În acest context în care contractul a fost încheiat și se execută supunându-se legislației naționale, analiza încălcării dispozițiilor referitoare la competența teritorială se examinează după dreptul comun. Se va reține astfel că recurenta a pus în discuție încălcarea normelor de competență teritorială a căror reglementare nu este exclusivă pentru ca excepția să poată fi invocată în orice fază a procesului.

În fața tribunalului, după cum rezultă din actele dosarului, nu a fost formulată o astfel de apărare procesuală. Văzând și dispozițiile art. 159 C. proc. civ. necompetența invocată neavând caracter absolut concluzia care se impune este că aceasta nu mai poate fi pusă în discuție. În fine, în cazul în care normele nu sunt absolute, necompetența teritorială nu poate fi invocată, decât până la prima zi de înfățișare și înainte de a se pune concluzii în fond. După acest moment, potrivit art. 136 C. proc. civ. excepțiile de procedură care nu au fost propuse în condițiile legii nu mai pot fi invocate, afară de cele de ordine publică.

Înalta Curte va mai reține că dispozițiile art. 149 și art. 155 din Legea nr. 105/1992 sunt o aplicare în materia competenței teritoriale a adagiului actor sequitur forum rei și întrucât prin aceste reguli se stabilește competența teritorială a instanțelor române de la sediul pârâtului, de la locul unde a luat naștere sau trebuia executată obligația care izvorăște dintr-un contract care se află în România, dispozițiile respective neavând caracter absolut, modalitatea de apărare pe calea excepției necompetenței teritoriale nu derogă de la dispozițiile art. 137 raportate la art. 136 C. proc. civ. astfel cum s-a mai arătat . Prin urmare, această critică întemeiată pe art. 304 (3) C. proc. civ. va fi respinsă, Înalta Curte constatând și faptul că această excepție a fost invocată pentru prima dată în apel.

2. Critica privind respingerea excepției de conexitate și litispendență va fi respinsă întrucât nu a fost argumentată în drept prin indicarea în concret a dispozițiilor legale încălcate și a argumentelor care demonstrează că erau întrunite condițiile conexității sau litispendenței. Nefiind în fața unei căi de atac devolutive ci de reformare în care se discută legalitatea soluției anterior pronunțată, Înalta Curte nu poate imagina eventuale ipoteze de analiză neîncadrate în drept, critica respectivă, formulată de recurentă fiind o afirmație și nu o dezvoltare în fapt și în drept a vreunui motiv de nelegalitate. Din acest punct de vedere nu sunt aplicabile nici prevederile art. 306 (3) C. proc.

civ. 3. Prin a treia critică se reproșează instanțelor anterioare faptul că nu au analizat și interpretat corect și integral clauzele contractului pentru,,a extrage o eventuală justificare a pretențiilor”. Această susținere în opinia recurentei are legătură cu motivarea absurdă a problemei inadmisibilității acțiunii promovată de reclamantă. Nici această critică nu a fost încadrată în vreun motiv de nelegalitate și nici nu au fost dezvoltate argumente care să poată, eventual să fie analizate de Înalta Curte ca instanță de control a legalității.

Dacă se admite că această excepție constituie în realitate un mijloc de apărare cu o natură juridică mixtă, care se apropie mai mult de apărările de fond prin finalitatea scopului în care au fost făcute, susținere exprimată și în recurs în sensul că se solicită respingerea acțiunii reclamantei ca inadmisibilă, nu s-ar putea reține critica, chiar și dacă se trece peste faptul că nu a fost încadrată în vreun motiv de nelegalitate. Sub aspectul său obiectiv inadmisibilitatea ca excepție (dacă s-ar admite că este o excepție distinctă de excepțiile procesuale), nu ar putea fi primită întrucât se tinde a se obține pe această cale nerecunoașterea dreptului și pretențiilor reclamantului, sau altfel spus, aceste drepturi potrivit opiniei recurentei nu ar putea fi ocrotite prin demersul judiciar urmat de reclamantă.

În aceeași ordine a raționamentului se observă din argumentele aduse privind puterea de lege a convenției dintre părțile în proces că, prin invocarea excepției inadmisibilității se tinde în realitate spre o anumită modalitate a respingerii cererii așa încât nefiind o excepție de sine stătătoare nu se poate reproșa instanței de apel că a dat o dezlegare incorectă acestei apărări. În același sens, trebuie reținut că, în realitate recurenta a dezvoltat chestiuni de fond care vizează convenția dintre părțile în proces și îndeplinirea drepturilor și obligațiilor asumate, iar această chestiune trebuie observată și prin prisma susținerilor din recurs care trimit la dispozițiile art. 969 C. civ. Abordarea acestei excepții cu argumentele arătate vizează nu exercițiul dreptului la acțiune ci condiția de fond a dreptului, aceea de a fi ocrotit de lege.

În contextul arătat, raționamentul recurentei este în contradicție cu propriile argumentate așa încât nici sub acest aspect critica nu va fi reținută. 4.Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Dispozițiile art. 969 C. civ. pot fi puse în discuție din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. pe care recurenta nu l-a argumentat și dezvoltat. Dacă se admite că trimiterea la art. 969 C. civ., în conformitate cu art. 306 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 8 C. proc. civ., vizează totuși acest motiv de nelegalitate, trebuie reținut că acțiunea a fost promovată de intimată pentru ocrotirea dreptului prevăzut de art. 6 alin. (3) din contract.

Or, este necontestat faptul că termenul de restituire a finanțării s-a împlinit și că suma nu a fost restituită. Acestui drept, care decurge din clauza menționată, recurenta i-a opus prevederile clauzei speciale prin care s-a stipulat că nerestituirea sumei împrumutate la termenul scadent dă dreptul reclamantei SC F.I. SRL Rossano Italia de a primi părți sociale la SC H. SA la valoarea actualizată a sumei împrumutate la data scadenței . După analiza acestor clauze, instanța de apel a reținut corect că nu a fost sesizată cu o astfel de cerere prin care să se solicite părți sociale, astfel că nu se putea pronunța decât in limine litis, cerință impusă de art. 129 (6) C. proc. civ.

Distinct de aceste constatări, Înalta Curte va reține și un alt aspect în legătură cu motivul de nelegalitate luat în examinare pentru promovarea recursului și anume că interpretarea contractului aparține instanței care judecă litigiul în fond, că nu există niciun motiv îndoielnic în art. VI din contractul de finanțare în legătură cu obligația de restituire a finanțării după „maxim 12 luni de la data primirii sumei”. Discuția se poartă între această clauză care este stipulată în favoarea reclamantei intimate și clauza din art. 7 stipulată în favoarea finanțatului care în caz de neexecutare a obligațiilor sau de nerestituire a sumei, „va cesiona” părți sociale în valoarea actualizată a sumei reprezentând finanțarea la data scadenței.

Cele două clauze, ale contractului nu sunt îndoielnice prin conținutul lor pentru ca instanța să intervină în convenție prin interpretare. De asemenea trebuie observat că obligația de restituire a finanțării nu poate fi contestată iar pentru a opune clauza specială, debitoarea ar fi trebuit să demonstreze că a operat cesiunea sau că a propus cesionarea părților sociale pentru acoperirea sumei finanțate. În contextul arătat, dreptul reclamantei intimate este protejat de art. VI din contract. De esență pentru ambele clauze este obligația de restituire a finanțării, acesta fiind sensul și scopul urmărit de părți iar debitoarea nu ar putea impune un mod de stingere a obligației pe care ea însăși nu l-a inițiat.

5. În fine, drepturile procesuale se exercită cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege ( art. 723 C. proc. civ.). Din ultima critică, și aceasta neîncadrată în drept și nefundamentată în fapt, trebuie reținut că dispozițiile art. 156 C. proc. civ. au fost respectate întrucât cererea de amânare nu era documentată în sensul celor afimate prin înscrisul depus la dosar și, totuși, instanța a amânat pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise. Prin urmare, egalitatea armelor, element inerent pentru a oferi părților posibilitatea rezonabilă de a-și prezenta apărările a fost respectată. Prin aplicarea art. 156 alin. (2) C. proc. civ. s-a urmărit ca intimata să nu fie pusă într-o situație de dezavantaj în raport de cealaltă parte.

Nu rezultă însă niciun demers din partea apărătorului recurentei până la momentul pronunțării, pentru a admite că această susținere făcută în recurs are acoperire în actele dosarului. Rezumând argumentele de mai sus se va reține, că recurenta nu a respectat întocmai dispozițiile procedurale cu privire la motivarea recursului, distinct, pe chestiuni de drept care să vizeze nelegalitatea și că din punctul de vedere al chestiunilor abordate de Înalta Curte, criticile sunt nefondate. În consecință, potrivit art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins. Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ. recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC H. SA IAȘI împotriva deciziei comerciale nr. 134 din 20 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Obligă recurenta SC H. SA IAȘI la plata sumei de 4.158 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatei SC F.I.

SRL ROSSANO ITALIA.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2010.