ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 909/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 909/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta SC F.I. SRL Rossano Italia a solicitat prin acțiune

obligarea pârâtei SC H. SA la plata sumei de 22.500 euro sau echivalentul în

lei la data plății efective a sumei de 30.000 lei, echivalentul sumei

de 7.500 euro plătiți în lei la data finanțării, obligarea

debitoarei la plata penalităților în sumă de 1.777 euro și

2.370 lei aferente celor două sume solicitate; obligarea debitoarei la

plata dobânzii legale pentru suma de 22.500 euro și 30.000 lei

reprezentând valoarea totală a contractului de finanțare 28 iunie

2004, având scadența după 12 luni, respectiv la data de 8 iulie 2005

.

În motivarea acțiunii reclamanta s-a

referit la prevederile contractului de finanțare prin care i-a acordat

pârâtei suma de 30.000 euro pentru a fi utilizată în scopul obținerii

certificatului G.M.P. și a urgentării obținerii

autorizației de punere pe piață a produsului B. unguent, în baza

contractului de licență de brevet și marcă încheiat cu

debitoarea din 23 august 2002 .

Prin contract, a susținut reclamanta,

pârâta s-a obligat să restituie întreaga sumă primită pentru

finanțare la data de 8 iulie 2005, termen pe care nu l-a respectat.

În cauză, odată cu întâmpinarea,

pârâta a formulat cerere reconvențională prin care a invocat

insuficienta timbrare a cererii principale, excepția lipsei

calității de reprezentant a societății reclamante și

nulitatea cererii de chemare în judecată.

Litigiul a fost soluționat de Tribunalul

București, secția a VI-a comercială, care prin sentința nr.

9037 din 11 septembrie 2008 a admis acțiunea principală precizată

și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 22.500 euro echivalent în

lei la data plății, la 30.000 lei echivalent în lei a sumei de 7.500

euro și la plata dobânzii legale de 23.941,31 lei calculată și

în continuare până la restituirea efectivă a sumei datorată.

Prin aceeași sentință s-a

respins excepția disjungerii cererii reconvenționale, s-a admis

excepția de netimbrare invocată de reclamanta-pârâtă

reconvențională și în consecință cererea

reconvențională formulată de SC H. SA a fost anulată ca netimbrată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a

reținut că reclamanta a probat predarea către pârâtă a

sumei de 30.000 euro cu termen scadent de restituire la 8 iulie 2005, în timp

ce pârâta nu a restituit suma primită nici până la data introducerii

acțiunii. Nerespectarea obligației contractuale de către

pârâtă, potrivit primei instanțe, justifică acțiunea

reclamantei de obligare a pârâtei la plată.

Apelul pârâtei SC H. SA.

Împotriva sentinței comerciale nr. 9037

din  11 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București a

declarat apel, pârâta SC H. SA pentru motive de netemeinicie și

nelegalitate constând în obligarea greșită la plata sumei de 30.000 euro,

la plata penalităților și dobânzilor în condițiile în care nu

există datorie, nu s-a stipulat în contract o clauză penală cu

acordul părților, iar reclamanta nu deține nicio

creanță împotriva sa pentru a fi obligată la plata dobânzilor legale.

În completarea la motivele de apel, SC H. SA a invocat necompetența

Tribunalului București de a soluționa cauza în primă

instanță, competența revenindu-i potrivit art. 10 alin. (4) C.

proc. civ. Tribunalului Iași, acesta fiind locul unde s-a încheiat

convenția.

Prin decizia nr. 134 din 20 martie 2009, Curtea

de Apel București a respins ca nefondat apelul pârâtei SC H. SA. Asupra

excepției privind necompetența teritorială s-a reținut

că sunt aplicabile prevederile art. 7 alin. (2) din contract prin care s-a

stabilit că litigiile se vor soluționa de instanța

competentă, această instanță fiind Tribunalul

București. A fost respinsă de Curtea de Apel și excepția

inadmisibilității cererii invocată de apelantă cu motivarea

că obligațiile finanțatorului rezultă din contractul

încheiat de părțile în proces prin care apelanta s-a obligat să

restituie în maxim 12 luni  suma pretinsă prin acțiune. În

continuare, instanța de apel a apreciat că nu poate decide asupra altor

motive fără să încalce principiul disponibilității

statuat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. iar pe fondul cauzei a apreciat

că soluția primei instanțe este corectă întrucât

obligația de restituire a sumei de 30.000 euro nu a fost îndeplinită

la termenul din 8 iulie 2005.

În fine, criticile privind plata

penalităților au fost înlăturate deoarece apelanta nu a fost

obligată la vreo sumă cu acest titlu iar în privința dobânzilor

s-a stabilit ca fiind corect aplicate prevederile art. 43 C. com. În

privința debitului principal Curtea de apel a stabilit că sunt aplicabile

prevederile art. 969 C. proc. civ. și Capitolul VI din contract prin care

apelanta s-a obligat ferm la restituirea sumei de 30.000 Euro în maximum 12

luni de la data primirii finanțării.

Recursul. Motivele de recurs.

Împotriva deciziei nr. 134 din 20 martie 2009

pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs, pârâta

SC H. SA Iași în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ. În

sprijinul recursului a invocat motivele de nelegalitate prevăzută de art.

304 pct. 3,7,8,9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora SC H. SA a

susținut că s-au încălcat prevederile art. 149 din Legea nr. 105/1992

punctele 1,2,4 care atrag în mod obligatoriu competența Tribunalului

Iași. A susținut recurenta că în contractul de licență

și brevet s-a stabilit expres competența instanței de la sediul

licențiatului acesta fiind Tribunalul Iași.

Recurenta a criticat și respingerea

excepției de conexitate și litispendență în condițiile

în care s-au promovat acțiuni identice la instanțe diferite,

afirmația instanței că SC F.I. SRL Rossano Italia nu a avut

calitate în acel dosar fiind combătută de actele dosarului. Problema

inadmisibilității acțiunii promovate de reclamantă, sub

aspectul motivării respingerii sale de către instanța de apel, a

fost criticată cu argumentul că nu s-au analizat clauzele

contractului pentru a extrage o eventuală justificare a pretențiilor.

Recurenta nu a contestat primirea

împrumutului de la reclamanta intimată în scopul producerii medicamentului

B. unguent și nici faptul că termenul scadent a fost

depășit ci susține că trebuia aplicată clauza

specială prin care s-a prevăzut că reclamanta SC F.I. SRL Rossano

Italia va primi părți sociale la SC H. SA Iași, la valoarea

actualizată a sumei împrumutate de la data scadenței. Întrucât

convenția are putere de lege între părțile contractante, în

opinia recurentei, reclamanta nu mai putea pretinde suma de bani. Este de

neînțeles, în logica sa, faptul că prima instanță nu a

observat clauza imperativă din contract, iar instanța de apel a

refuzat să se pronunțe asupra ei.

Pentru toate aceste motive, recurenta s-a considerat

îndreptățită să solicite admiterea recursului și

respingerea acțiunii reclamantei ca nefondată și

inadmisibilă.

Intimata SC F.I. SRL Rossano Italia prin

întâmpinare a apreciat ca neîntemeiate atât criticile privind excepția

necompetenței teritoriale cât și a inadmisibilității acțiunii

întrucât normele care le reglementează nu sunt absolute iar prin contract

părțile nu au convenit o altă competență. Potrivit

intimatei obligația a luat naștere în București iar

competența revine Tribunalului București. În privința conexării

dosarului prezent la dosarul Tribunalului Iași, intimata a arătat

că în acel dosar era parte SC F.I. SRL Rossano Italia – Filiala Timiș

și nu SC F.I. SRL și că, în acel dosar a fost formulată cerere

reconvențională împotriva sa în timp ce în acest dosar SC H. SA nu a

investit Tribunalul București cu o astfel de cerere din moment ce a

refuzat plata taxei de timbru.

În final a susținut că

instanța a fost investită cu soluționarea acțiunii în

temeiul contractului de finanțare clauza cap. VI, că are dreptul la

restituirea sumei finanțate indiferent de autorizarea sau neautorizarea

produsului B. unguent sau de vinderea acestuia. Justificat, a considerat

intimata, instanța a dat eficiență cap.VI din contract din

moment ce nu s-a cerut prin acțiune să se dea efecte clauzei

înscrisă în cap.VII care oricum era imposibil de realizat.

Recursul este nefondat.

Chestiune prealabilă importantă

pentru examinarea motivelor invocate de recurentă:

Recursul, în actuala reglementare se

definește prin atributul său de a fi cale extraordinară de atac,

de reformare, nedevolutivă, de aici și scopul său

esențialmente de control al legalității. Aceasta înseamnă

că dispozițiile procedurale referitoare la promovarea căii

extraordinare de atac a recursului trebuie respectate întocmai, în acest sens

urmând să fie observate dispozițiile art. 3021 C. proc. civ. cu

referire specială la litera (c) prin care se impun cerințe

obligatorii de indicare în cuprinsul cererii de recurs a motivelor de

nelegalitate și a dezvoltării acestora.

În raport de aceste cerințe și

observând că fiecare motiv de nelegalitate vizează o anumită

încălcare a legii, Înalta Curte constată că recurenta nu a

respectat aceste dispoziții procedurale întrucât nu a arătat în

concret în ce constau greșelile săvârșite de către

instanța de apel în fiecare caz în parte, mai precis spus, în cazul

fiecărui motiv de nelegalitate.

Revenind la criticile formulate de

recurentă:

S-a invocat prin prisma motivului

prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. încălcarea competenței

altei instanțe sub cuvânt că a fost judecată cauza de Tribunalul

București și nu de Tribunalul Iași. Pornind de la cauza

creanței care este contractul de finanțare se constată din

conținutul său că părțile nu au convenit reguli

derogatorii de competență ci, dimpotrivă, au stabilit că

litigiile de orice fel în legătură cu acest contract se

soluționează de instanțele judecătorești competente.

În acest context în care contractul a fost încheiat

și se execută supunându-se legislației naționale, analiza

încălcării dispozițiilor referitoare la competența

teritorială se examinează după dreptul comun. Se va reține astfel

că recurenta a pus în discuție încălcarea normelor de

competență teritorială a căror reglementare nu este

exclusivă pentru ca excepția să poată fi invocată în

orice fază a procesului. În fața tribunalului, după cum rezultă

din actele dosarului, nu a fost formulată o astfel de apărare

procesuală. Văzând și dispozițiile art. 159 C. proc. civ.

necompetența invocată neavând caracter absolut concluzia care se

impune este că aceasta nu mai poate fi pusă în discuție. În

fine, în cazul în care normele nu sunt absolute, necompetența

teritorială nu poate fi invocată, decât până la prima zi de

înfățișare și înainte de a se pune concluzii în fond.

După acest moment, potrivit art. 136 C. proc. civ. excepțiile de

procedură care nu au fost propuse în condițiile legii nu mai pot fi invocate,

afară de cele de ordine publică.

Înalta Curte va mai reține că

dispozițiile art. 149 și art. 155 din Legea nr. 105/1992 sunt o

aplicare în materia competenței teritoriale a adagiului actor sequitur forum

rei și întrucât prin aceste reguli se stabilește competența

teritorială a instanțelor române de la sediul pârâtului, de la locul

unde a luat naștere sau trebuia executată obligația care

izvorăște dintr-un contract care se află în România,

dispozițiile respective neavând caracter absolut, modalitatea de

apărare pe calea excepției necompetenței teritoriale nu

derogă de la dispozițiile art. 137 raportate la art. 136 C. proc.

civ. astfel cum s-a mai arătat .

Prin urmare, această critică

întemeiată pe art. 304 (3) C. proc. civ. va fi respinsă, Înalta Curte

constatând și faptul că această excepție a fost

invocată pentru prima dată în apel.

de conexitate și litispendență va fi respinsă întrucât nu a

fost argumentată în drept prin indicarea în concret a dispozițiilor

legale încălcate și a argumentelor care demonstrează că

erau întrunite condițiile conexității sau litispendenței.

Nefiind în fața unei căi de atac

devolutive ci de reformare în care se discută legalitatea soluției

anterior pronunțată, Înalta Curte nu poate imagina eventuale ipoteze

de analiză neîncadrate în drept, critica respectivă, formulată

de recurentă fiind o afirmație și nu o dezvoltare în fapt

și în drept a vreunui motiv de nelegalitate. Din acest punct de vedere nu

sunt aplicabile nici prevederile art. 306 (3) C. proc. civ.

reproșează instanțelor anterioare faptul că nu au analizat și

interpretat corect și integral clauzele contractului pentru,,a extrage o

eventuală justificare a pretențiilor”. Această susținere în

opinia recurentei are legătură cu motivarea absurdă a problemei

inadmisibilității acțiunii promovată de reclamantă.

Nici această critică nu a fost

încadrată în vreun motiv de nelegalitate și nici nu au fost dezvoltate

argumente care să poată, eventual să fie analizate de Înalta

Curte ca instanță de control a legalității. Dacă se

admite că această excepție constituie în realitate un mijloc de

apărare cu o natură juridică mixtă, care se apropie mai

mult de apărările de fond prin finalitatea scopului în care au fost

făcute, susținere exprimată și în recurs în sensul că

se solicită respingerea acțiunii reclamantei ca inadmisibilă, nu

s-ar putea reține critica, chiar și dacă se trece peste faptul

că nu a fost încadrată în vreun motiv de nelegalitate. Sub aspectul

său obiectiv inadmisibilitatea ca excepție (dacă s-ar admite

că este o excepție distinctă de excepțiile procesuale), nu

ar putea fi primită întrucât se tinde a se obține pe această cale

nerecunoașterea dreptului și pretențiilor reclamantului, sau altfel

spus, aceste drepturi potrivit opiniei recurentei nu ar putea fi ocrotite prin

demersul judiciar urmat de reclamantă. În aceeași ordine a

raționamentului se observă din argumentele aduse privind puterea de

lege a convenției dintre părțile în proces că, prin

invocarea excepției inadmisibilității se tinde în realitate spre

o anumită modalitate a respingerii cererii așa încât nefiind o

excepție de sine stătătoare nu se poate reproșa

instanței de apel că a dat o dezlegare incorectă acestei

apărări. În același sens, trebuie reținut că, în

realitate recurenta a dezvoltat chestiuni de fond care vizează

convenția dintre părțile în proces și îndeplinirea drepturilor

și obligațiilor asumate, iar această chestiune trebuie observată

și prin prisma susținerilor din recurs care trimit la dispozițiile

art. 969 C. civ. Abordarea acestei excepții cu argumentele arătate

vizează nu exercițiul dreptului la acțiune ci condiția de

fond a dreptului, aceea de a fi ocrotit de lege.

În contextul arătat, raționamentul recurentei

este în contradicție cu propriile argumentate așa încât nici sub

acest aspect critica nu va fi reținută.

4.Convențiile legal făcute au

putere de lege între părțile contractante. Dispozițiile art. 969

C. civ. pot fi puse în discuție din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. pe care recurenta nu l-a argumentat și

dezvoltat. Dacă se admite că trimiterea la art. 969 C. civ., în

conformitate cu art. 306 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

vizează totuși acest motiv de nelegalitate, trebuie reținut

că acțiunea a fost promovată de intimată pentru ocrotirea

dreptului prevăzut de art. 6 alin. (3) din contract. Or, este necontestat

faptul că termenul de restituire a finanțării s-a împlinit

și că suma nu a fost restituită. Acestui drept, care decurge din

clauza menționată, recurenta i-a opus prevederile clauzei speciale

prin care s-a stipulat că nerestituirea sumei împrumutate la termenul

scadent dă dreptul reclamantei SC F.I. SRL Rossano Italia de a primi

părți sociale la SC H. SA la valoarea actualizată a sumei

împrumutate la data scadenței . După analiza acestor clauze,

instanța de apel a reținut corect că nu a fost sesizată cu

o astfel de cerere prin care să se solicite părți sociale,

astfel că nu se putea pronunța decât in limine litis,

cerință impusă de art. 129 (6) C. proc. civ.

Distinct de aceste constatări, Înalta

Curte va reține și un alt aspect în legătură cu motivul de

nelegalitate luat în examinare pentru promovarea recursului și anume

că interpretarea contractului aparține instanței care

judecă litigiul în fond, că nu există niciun motiv îndoielnic în

art. VI din contractul de finanțare în legătură cu

obligația de restituire a finanțării după „maxim 12 luni de

la data primirii sumei”. Discuția se poartă între această

clauză care este stipulată în favoarea reclamantei intimate și

clauza din art. 7 stipulată în favoarea finanțatului care în caz de

neexecutare a obligațiilor sau de nerestituire a sumei, „va cesiona”

părți sociale în valoarea actualizată a sumei reprezentând

finanțarea la data scadenței. Cele două clauze, ale contractului

nu sunt îndoielnice prin conținutul lor pentru ca instanța să

intervină în convenție prin interpretare. De asemenea trebuie

observat că obligația de restituire a finanțării nu poate

fi contestată iar pentru a opune clauza specială, debitoarea ar fi

trebuit să demonstreze că a operat cesiunea sau că a propus cesionarea

părților sociale pentru acoperirea sumei finanțate. În contextul

arătat, dreptul reclamantei intimate este protejat de art. VI din contract.

De esență pentru ambele clauze este obligația de restituire a

finanțării, acesta fiind sensul și scopul urmărit de

părți iar debitoarea nu ar putea impune un mod de stingere a

obligației pe care ea însăși nu l-a inițiat.

exercită cu bună-credință și potrivit scopului în

vederea căruia au fost recunoscute de lege ( art. 723 C. proc. civ.). Din

ultima critică, și aceasta neîncadrată în drept și

nefundamentată în fapt, trebuie reținut că dispozițiile art.

156 C. proc. civ. au fost respectate întrucât cererea de amânare nu era

documentată în sensul celor afimate prin înscrisul depus la dosar și,

totuși, instanța a amânat pronunțarea în vederea depunerii de

concluzii scrise.

Prin urmare, egalitatea armelor, element

inerent pentru a oferi părților posibilitatea  rezonabilă de

a-și prezenta apărările a fost respectată. Prin aplicarea art.

156 alin. (2) C. proc. civ. s-a urmărit ca intimata să nu fie

pusă într-o situație de dezavantaj în raport de cealaltă parte.

Nu rezultă însă niciun demers din partea apărătorului

recurentei până la momentul pronunțării, pentru a admite că

această susținere făcută în recurs are acoperire în actele

dosarului.

Rezumând argumentele de mai sus se va

reține, că recurenta nu a respectat întocmai dispozițiile

procedurale cu privire la motivarea recursului, distinct, pe chestiuni de drept

care să vizeze nelegalitatea și că din punctul de vedere al

chestiunilor abordate de Înalta Curte, criticile sunt nefondate.

În consecință, potrivit art. 312 C.

proc. civ. recursul va fi respins.

Văzând și dispozițiile art. 274

C. proc. civ. recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de

judecată conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâta SC H. SA IAȘI împotriva deciziei comerciale nr. 134 din 20 martie 2009

a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Obligă recurenta SC H. SA IAȘI la

plata sumei de 4.158 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatei SC F.I.

SRL ROSSANO ITALIA.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 5 martie 2010.