ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1999/2010

Asupra recursului penal de față; Pe baza actelor și lucrărilor din dosar, constată: Prin sentința penală nr. 21/ F din 01 martie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 122/64/2010, Curtea de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul C.N. împotriva rezoluției din 25 ianuarie 2010 dispusă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov în Dosarul nr. 24/P/2010, pe care o menține. A fost obligat petentul la plata sumei de 50 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele: Prin plângerea formulată de petentul C.N. împotriva rezoluției din data de 25 ianuarie 2010 dată de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov în Dosarul nr. 24/P/2010, acesta a solicitat infirmarea rezoluției și trimiterea cauzei la Parchet în vederea începerii urmăririi penale față de judecătorul N.S.

sub aspectul comiterii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 rap. la art. 248 1 C. pen. În considerentele plângerii, pe larg expuse, petentul a arătat, în esență, că judecătorul cauzei în procesul de partaj dintre el și fosta soție, a dat dovadă de „prostie și o bestialitate ieșită din comun" pe motiv că a respins partajul în natură, că astfel a fost „expropriat" de proprietatea sa deținută în comun cu fosta soție și că nu a primit o justă și prealabilă despăgubire. De asemenea, a mai arătat că imobilul, dacă nu se putea împărți în natură trebuia vândut la licitație și că fosta soție nu putea fi obligată la o „sultă egalizatoare", astfel că judecătorul a reușit o adevărată escrocherie imobiliară, fiind expuse pe larg considerații cu privire la denumirea și natura juridică a sultei.

Verificând plângerea formulată pe baza actelor și lucrărilor dosarului, instanța a constatat că aceasta este neîntemeiată. Astfel, din actele de cercetare prealabile efectuate în cauză rezultă că, prin sentința civilă nr. 15128 din 02 decembrie 2002, judecătorul N.S. a admis în parte acțiunea formulată de petent, a constatat că acesta împreună cu fosta soție C.V. au dobândit în timpul căsătoriei dreptul de proprietate asupra cotei de 1/1 din imobilul situat în Brașov, a atribuit numitei C.V. această cotă și a obligat-o la plata către petent a sumei de 491.780.387 ROL.

Este de precizat că foștii soți au dobândit dreptul de proprietate numai supra cotei de VI din întreg imobilul și că petentului s-a prevalat de una din expertizele efectuate în cauză, respectiv de cea întocmită de expert R.G., expertiză extrajudiciară, efectuată cu prilejul unei revizuiri a soluției pronunțate în partaj,ce a formulat diverse opinii mai mult sau mai puțin în favoarea petentului, în sensul că valoarea imobilului a fost corect stabilită, dar numai în cazul partajării în natură, cu rezervare de lot pentru fiecare parte, pe motiv că nu sunt evaluate părțile de uz comun (filele 15-39 dosar).

Oricum, aceste nemulțumiri, așa cum corect a constatat și procurorul general nu pot fi soluționate pe calea unor plângeri penale formulate împotriva magistraților ce au soluționat cauza, câtă vreme nu rezultă indicii de comitere a vreunei fapte penale, cu atât mai mult cu cât soluțiile au parcurs toate căile de atac, singura posibilitate de reformare ori retractare a soluției inițiale. Nemulțumirea petentului derivă din faptul că imobilul i s-a atribuit fostei soții, că sulta nu poartă denumirea de sultă ci despăgubire și că oricum este prea mică în raport cu valoarea reală a imobilului. Fără a intra în analiza noțiunii de sultă și a celei de „expropriere" de care se prevalează petentului, Curtea a observat că indiferent de denumirea și natura juridică a sultei egalizatoare la care a fost obligată fosta soție a petentului, aceasta a fost consemnată la C.E.C.

pe numele acestuia încă din momentul stabilirii și pusă la dispoziția acestuia, care a refuzat în mod sistematic primirea ei. Acest aspect a fost confirmat de petent chiar cu prilejul susținerii plângerii în fața instanței, arătând că: „Prin vânzarea la licitație unul dintre coproprietari este deposedat de cota care i se cuvine nu trebuie să primească sultă ci despăgubire. El nu a primit despăgubirea dată prin sentința, acesta este consemnată la C.E.C., dar sub denumirea de sultă. Făptuitoarea a dispus atribuire de sultă în loc să dispună vânzare la licitație a imobilului. Dacă se dispune vânzare la licitație a imobilului s-ar fi putu obține la nivelul anului 2002 și la prețul de piață aproximativ 12.000.000.000 lei, ceea ce însemnă că fiecăruia din cei patru coindivizari îi revenea o sumă de 3.000.000.000 lei cu titlu de despăgubire, deci prejudiciul adus este mai mare de 2.500.000.000 lei.

Despăgubirea trebuie dată la prețul de piață și nu la valoarea de circulație". Instanța a observat că valoarea imobilului a fost dispusă de expert, că vânzarea la licitație a imobilului are loc în condiții anume stabilite de legea civilă, nu la dorința uneia dintre părți și că în speță nu se pune problema exproprierii cum susține petentul.

Se impune precizarea că împotriva aceste sentințe petentul a exercitat toate căile de atac și după epuizarea a două cicluri procesuale, prin Decizia civilă nr. 4/R/MF din 20 ianuarie 2006, irevocabilă, pronunțată de Curtea de apel Brașov a fost menținută sentința pronunțată de judecătorul N. Se mai arată că nu este de neglijat nici împrejurarea că la peste doi ani de la epuizarea tuturor căilor de atac, respectiv la data de 7 februarie 2008, petentul a formulat plângere împotriva judecătorului N. sub aspectul comiterii infracțiunii de fals intelectual invocând chiar sentința pronunțată, fiind dispusă de procuror soluția neînceperii urmăririi penale urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale, rezoluție în raport cu care petentul a exercitat toate căile de atac, la epuizarea acestora, rezoluția fiind menținută și urmare acestor soluții, petentul a formulat o nouă plângere împotriva aceluiași judecător, de această dată sub aspectul comiterii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

Procurorul a procedat la verificarea celor afirmate de petent și a constatat în mod corect că nu există indicii referitoare la comiterea vreunui abuz din partea judecătorului cu prilejul soluționării dosarului civil menționat, iar împrejurarea că petentul nu este mulțumit de soluțiile pronunțate pe fondul acțiunii de partaj nu poate conduce la reținerea în mod automat a vreunei fapte penale în sarcina magistratului. în speță au fost efectuate expertize tehnice, ținându-se cont de faptul că fosta soție și ceilalți coproprietari sunt rude apropiate, imobilul a fost atribuit acesteia, dar și de faptul că nici unul dintre pârâți (C.M. și C.F.) nu au formulat cerere reconvențională de sistare a stării de coproprietate, nefiind motive pentru vânzarea la licitație a acestuia, astfel că nu se poate susține că există indicii de comite a vreunei fapte penale de către judecătorul cauzei.

În aceste condiții, corect a reținut procurorul că în speță nu se poate reține vreo faptă prevăzută de legea penală în detrimentul petentului, aceasta fiind legală și temeinică. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs petentul C.N., în termen legal, fără a-l motiva în scris conform art. 385 10 alin. (2) C. proc. pen. Cu ocazia dezbaterilor, petentul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea dosarului la parchet în vederea începerii urmăririi penale împotriva intimatei N.S. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 246 C. pen. În susținerea orală a recursului, petentul a arătat că instanța de fond a comis o gravă eroare de fapt, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc.

pen., constând în aceea că în considerentele sentinței s-a reținut greșit că în dosarul soluționat de intimată a depus o expertiză extrajudiciară și că valoarea imobilului a fost stabilită de expert, deși din înscrisurile aflate la dosar rezultă că expertul nu a stabilit valoarea imobilului care a fost partajat, deoarece instanța a admis evaluarea numai a acelor componente ale imobilului care puteau fi partajate în natură. A mai susținut petentul că intimata se face vinovată de săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, ca de altfel toți judecătorii care au pronunțat hotărârile în căile de atac. Examinând sentința atacată pe baza actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte apreciază că aceasta este legală și temeinică, recursul petentului fiind nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Înalta Curte constată că în speță nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., invocat de către petent. Potrivit textului de lege menționat hotărârile sunt supuse casării „când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare", referindu-se, așadar, la fondul cauzei, la soluția adoptată. Or, obiectul prezentei cauze îl constituie plângerea împotriva unei soluții de netrimitere în judecată și nu o soluție prin care se rezolvă fondul cauzei, respectiv un raport de drept penal prin pronunțarea uneia dintre soluțiile prevăzute de art. 345 alin. (1) C. proc. pen, de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal.

Cererea petentului de a se desființa rezoluția atacată și a se trimite cauza procurorului în vederea începerii urmăririi penale împotriva intimatei N.S. a fost în mod corect respinsă de instanța de fond. Pentru a se putea începe urmărirea penală împotriva unei persoane este necesară îndeplinirea a două condiții. Prima condiție constă din existenta unui minim de date care să permită organului de urmărire penală să considere că s-a săvârșit în mod cert o infracțiune, caz în care organul de urmărire penală poate deține informațiile, fie direct din sesizarea făcută, fie din actele premergătoare desfășurate ulterior sesizării. Cea de a doua condiție necesară începerii urmăririi penale rezultă din art. 228 C. proc.

pen. și constă în inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzută în art. 10 C. proc. pen., cu excepția celui prevăzut la art. b 1 . În speță, atât procurorul care a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva intimatei cât și prima instanță, care a menținut această soluție au constatat în mod corect incidența cazului prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen., întrucât actele premergătoare efectuate în cauză nu au pus în evidență existența unor date, indicii, dovezi că intimata N.S., în soluționarea acțiunii civile formulate de către petentul C.N. ce a format obiectul Dosarului nr. 8478/2001 al Judecătoriei Brașov, a comis infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 246 C. pen., reclamată de petent.

Interpretarea și evaluarea probelor administrate într-o cauză este atributul organelor judiciare, iar împotriva unor soluții ori hotărâri considerate ca nelegale și netemeinice, atât dispozițiile constituționale cât și cele procedurale prevăd posibilitatea exercitării unor căi ordinare sau extraordinare de atac. A admite altfel, ar însemna că s-ar deschide alte căi de atac, în afara celor prevăzute de legislația în vigoare, fapt ce ar crea un vădit dezechilibru în întreg sistemul judiciar. Rezultă din plângerea petentului că acesta este nemulțumit de soluția pronunțată de către intimata judecător N.S., care a atribuit imobilul ce a constituit obiectul acțiunii de partaj fostei soții a petentului, că sulta nu poartă denumirea de sultă ci de despăgubiri și că suma stabilită este prea mică în raport cu valoarea reală a imobilului.

Așa cum s-a arătat mai sus, legalitatea și temeinicia hotărârilor judecătorești nu pot fi controlate de organul de urmărire penal ci numai de instanțele de control judiciar sesizate pe căile prevăzute de lege. Petentul a exercitat toate căile legale de atac împotriva sentinței civile nr. 15128 din 2 decembrie 2002 pronunțată în Dosarul nr. 8478/2001 de către intimata N.S., hotărârea fiind menținută. După epuizarea căilor de atac nici un alt organ nu poate pune în discuție autoritatea acestor hotărâri ale magistraților, o eventuală analiză ar însemna reluarea unor chestiuni asupra cărora există autoritate de lucru judecat. Magistrații se supun în activitatea desfășurată legii iar răspunderea penală poate fi antrenată numai atunci când sunt probe că și-au exercitat atribuțiile abuziv sau prin gravă neglijență.

Astfel de dovezi nu există la dosarul cauzei, susținerile petentului în sensul că intimata a comis infracțiunea de abuz în serviciu nu sunt însoțite de indicarea unor mijloace de probă iar, pe de altă parte, nici procurorul nu a descoperit indicii de comitere a vreunei fapte penale de către intimata magistrat. Pentru aceste considerente, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Înalta Curte va respinge recursul petentului ca nefondat, urmând ca acesta să fie obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în conformitate cu dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul C.N. împotriva sentinței penale nr. 21/ F din 1 martie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă recurentul petent la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi, 20 mai 2010.