ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1999/2010

Asupra recursului penal de față;

Pe baza actelor și lucrărilor din dosar, constată:

Prin sentința penală nr. 21/ F din 01 martie 2010, pronunțată în

Dosarul nr. 122/64/2010, Curtea de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze

cu minori, a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul C.N. împotriva

rezoluției din 25 ianuarie 2010 dispusă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Brașov în Dosarul nr. 24/P/2010, pe care o menține.

A fost obligat petentul la plata sumei de 50

lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut următoarele:

Prin plângerea formulată de petentul C.N. împotriva

rezoluției din data de 25 ianuarie 2010 dată de procurorul din cadrul

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov în Dosarul nr. 24/P/2010, acesta

a solicitat infirmarea rezoluției și trimiterea cauzei la Parchet în vederea

începerii urmăririi penale față de judecătorul N.S. sub aspectul comiterii

infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de

art. 246 rap. la art. 248

1

C. pen.

În considerentele plângerii, pe larg

expuse, petentul a arătat, în esență, că judecătorul cauzei în procesul de

partaj dintre el și fosta soție, a dat dovadă de „prostie și o bestialitate

ieșită din comun" pe motiv că a respins partajul în natură, că astfel a

fost „expropriat" de proprietatea sa deținută în comun cu fosta soție și

că nu a primit o justă și prealabilă despăgubire.

De asemenea, a mai arătat că imobilul,

dacă nu se putea împărți în natură trebuia vândut la licitație și că fosta

soție nu putea fi obligată la o „sultă egalizatoare", astfel că judecătorul

a reușit o adevărată escrocherie imobiliară, fiind expuse pe larg considerații

cu privire la denumirea și natura juridică a sultei.

Verificând plângerea formulată pe baza actelor

și lucrărilor dosarului, instanța a constatat că aceasta este neîntemeiată.

Astfel, din actele de cercetare

prealabile efectuate în cauză rezultă că, prin sentința civilă nr. 15128 din 02

decembrie 2002, judecătorul N.S. a admis în parte acțiunea formulată de petent,

a constatat că acesta împreună cu fosta soție C.V. au dobândit în timpul

căsătoriei dreptul de proprietate asupra cotei de 1/1 din imobilul situat în

Brașov, a atribuit numitei C.V. această cotă și a obligat-o la plata către

petent a sumei de 491.780.387 ROL. Este de precizat că foștii soți au dobândit

dreptul de proprietate numai supra cotei de VI din întreg imobilul și că

petentului s-a prevalat de una din expertizele efectuate în cauză, respectiv de

cea întocmită de expert R.G., expertiză extrajudiciară, efectuată cu prilejul

unei revizuiri a soluției pronunțate în partaj,ce a formulat diverse opinii mai

mult sau mai puțin în favoarea petentului, în sensul că valoarea imobilului a

fost corect stabilită, dar numai în cazul partajării în natură, cu rezervare de

lot pentru fiecare parte, pe motiv că nu sunt evaluate părțile de uz comun

(filele 15-39 dosar).

Oricum, aceste nemulțumiri, așa cum corect a

constatat și procurorul general nu pot fi soluționate pe calea unor plângeri

penale formulate împotriva magistraților ce au soluționat cauza, câtă vreme nu

rezultă indicii de comitere a vreunei fapte penale, cu atât mai mult cu cât

soluțiile au parcurs toate căile de atac, singura posibilitate de reformare ori

retractare a soluției inițiale.

Nemulțumirea petentului derivă din

faptul că imobilul i s-a atribuit fostei soții, că sulta nu poartă denumirea de

sultă ci despăgubire și că oricum este prea mică în raport cu valoarea reală a

imobilului.

Fără a intra în analiza noțiunii de

sultă și a celei de „expropriere" de care se prevalează petentului, Curtea

a observat că indiferent de denumirea și natura juridică a sultei egalizatoare

la care a fost obligată fosta soție a petentului, aceasta a fost consemnată la

C.E.C. pe numele acestuia încă din momentul stabilirii și pusă la dispoziția

acestuia, care a refuzat în mod sistematic primirea ei. Acest aspect a fost

confirmat de petent chiar cu prilejul susținerii plângerii în fața instanței,

arătând că: „Prin vânzarea la licitație unul dintre coproprietari este

deposedat de cota care i se cuvine nu trebuie să primească sultă ci despăgubire.

El nu a primit despăgubirea dată prin sentința, acesta este consemnată la C.E.C.,

dar sub denumirea de sultă. Făptuitoarea a dispus atribuire de sultă în loc să

dispună vânzare la licitație a imobilului. Dacă se dispune vânzare la licitație

a imobilului s-ar fi putu obține la nivelul anului 2002 și la

prețul de piață aproximativ 12.000.000.000 lei,

ceea ce însemnă că fiecăruia din cei patru coindivizari îi revenea o sumă de

3.000.000.000 lei cu titlu de despăgubire, deci prejudiciul adus este mai mare

de 2.500.000.000 lei. Despăgubirea trebuie dată la prețul de piață și nu la

valoarea de circulație".

Instanța a observat că valoarea

imobilului a fost dispusă de expert, că vânzarea la licitație a imobilului are

loc în condiții anume stabilite de legea civilă, nu la dorința uneia dintre

părți și că în speță nu se pune problema exproprierii cum susține petentul.

Se impune precizarea că împotriva aceste

sentințe petentul a exercitat toate căile de atac și după epuizarea a două

cicluri procesuale, prin Decizia civilă nr. 4/R/MF din 20 ianuarie 2006,

irevocabilă, pronunțată de Curtea de apel Brașov a fost menținută sentința

pronunțată de judecătorul N.

Se mai arată că nu este de neglijat nici

împrejurarea că la peste doi ani de la epuizarea tuturor căilor de atac,

respectiv la data de 7 februarie 2008, petentul a formulat plângere împotriva

judecătorului N. sub aspectul comiterii infracțiunii de fals intelectual

invocând chiar sentința pronunțată, fiind dispusă de procuror soluția

neînceperii urmăririi penale urmare a împlinirii termenului de prescripție a

răspunderii penale, rezoluție în raport cu care petentul a exercitat toate

căile de atac, la epuizarea acestora, rezoluția fiind menținută și urmare

acestor soluții, petentul a formulat o nouă plângere împotriva aceluiași

judecător, de această dată sub aspectul comiterii infracțiunii de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor.

Procurorul a procedat la verificarea

celor afirmate de petent și a constatat în mod corect că nu există indicii

referitoare la comiterea vreunui abuz din partea judecătorului cu prilejul

soluționării dosarului civil menționat, iar împrejurarea că petentul nu este

mulțumit de soluțiile pronunțate pe fondul acțiunii de partaj nu poate conduce

la reținerea în mod automat a vreunei fapte penale în sarcina magistratului. în

speță au fost efectuate expertize tehnice, ținându-se cont de faptul că fosta

soție și ceilalți coproprietari sunt rude apropiate, imobilul a fost atribuit

acesteia, dar și de faptul că nici unul dintre pârâți (C.M. și C.F.) nu au

formulat cerere reconvențională de sistare a stării de coproprietate, nefiind

motive pentru vânzarea la licitație a acestuia, astfel că nu se poate susține

că există indicii de comite a vreunei fapte penale de către judecătorul cauzei.

În aceste condiții, corect a reținut procurorul

că în speță nu se poate reține vreo faptă prevăzută de legea penală în

detrimentul petentului, aceasta fiind legală și temeinică.

Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs petentul C.N.,

în termen legal, fără a-l motiva în

scris conform art. 385

10

alin. (2) C. proc. pen.

Cu ocazia dezbaterilor, petentul a solicitat

admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea dosarului la parchet în

vederea începerii urmăririi penale împotriva intimatei N.S. sub aspectul

săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 246 C. pen.

În susținerea orală a recursului,

petentul a arătat că instanța de fond a comis o gravă eroare de fapt, invocând

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., constând

în aceea că în considerentele sentinței s-a reținut greșit că în dosarul

soluționat de intimată a depus o expertiză extrajudiciară și că valoarea

imobilului a fost stabilită de expert, deși din înscrisurile aflate la dosar

rezultă că expertul nu a stabilit valoarea imobilului care a fost partajat,

deoarece instanța a admis evaluarea numai a acelor componente ale imobilului

care puteau fi partajate în natură.

A mai susținut petentul că intimata se face

vinovată de săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, ca de altfel toți

judecătorii care au pronunțat hotărârile în căile de atac.

Examinând sentința atacată pe baza

actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte apreciază că aceasta este legală

și temeinică, recursul petentului fiind nefondat, pentru considerentele ce vor

fi expuse în continuare.

Înalta Curte constată că în speță nu

este incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc.

pen., invocat de către petent.

Potrivit textului de lege menționat hotărârile

sunt supuse casării „când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept

consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de

condamnare", referindu-se, așadar, la fondul cauzei, la soluția adoptată.

Or, obiectul prezentei cauze îl constituie plângerea împotriva unei soluții de

netrimitere în judecată și nu o soluție prin care se rezolvă fondul cauzei,

respectiv un raport de drept penal prin pronunțarea uneia dintre soluțiile

prevăzute de art. 345 alin. (1) C. proc. pen, de condamnare, achitare sau

încetare a procesului penal.

Cererea petentului de a se desființa rezoluția

atacată și a se trimite cauza procurorului în vederea începerii urmăririi

penale împotriva

intimatei N.S. a

fost în mod corect respinsă de instanța de fond.

Pentru a se putea începe urmărirea penală

împotriva unei persoane este necesară îndeplinirea a două condiții.

Prima condiție constă din existenta

unui minim de date care să permită organului de urmărire penală să considere că

s-a săvârșit în mod cert o infracțiune, caz în care organul de urmărire penală poate

deține informațiile, fie direct din sesizarea făcută, fie din actele

premergătoare desfășurate ulterior sesizării.

Cea de a doua condiție necesară începerii

urmăririi penale rezultă din art. 228 C. proc. pen. și constă în inexistența

cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzută în

art. 10 C. proc. pen., cu excepția celui prevăzut la art. b

1

.

În speță, atât procurorul care a dispus

neînceperea urmăririi penale împotriva intimatei cât și prima instanță, care a

menținut această soluție au constatat în mod corect incidența cazului prevăzut

de art. 10 lit. a) C. proc. pen., întrucât actele premergătoare efectuate în

cauză nu au pus în evidență existența unor date, indicii, dovezi că intimata N.S.,

în soluționarea acțiunii civile formulate de către petentul C.N. ce a format

obiectul Dosarului nr. 8478/2001 al Judecătoriei Brașov, a comis infracțiunea

de abuz în serviciu, prevăzută de art. 246 C. pen., reclamată de petent.

Interpretarea și evaluarea probelor

administrate într-o cauză este atributul organelor judiciare, iar împotriva

unor soluții ori hotărâri considerate ca nelegale și netemeinice, atât

dispozițiile constituționale cât și cele procedurale prevăd posibilitatea

exercitării unor căi ordinare sau extraordinare de atac.

A admite altfel, ar însemna că s-ar deschide

alte căi de atac, în afara celor prevăzute de legislația în vigoare, fapt ce ar

crea un vădit dezechilibru în întreg sistemul judiciar.

Rezultă din plângerea petentului că acesta este

nemulțumit de soluția pronunțată de către intimata judecător N.S., care a

atribuit imobilul ce a constituit obiectul acțiunii de partaj fostei soții a

petentului, că sulta nu poartă denumirea de sultă ci de despăgubiri și că suma

stabilită este prea mică în raport cu valoarea reală a imobilului.

Așa cum s-a arătat mai sus, legalitatea

și temeinicia hotărârilor judecătorești nu pot fi controlate de organul de

urmărire penal ci numai de instanțele de control judiciar sesizate pe căile

prevăzute de lege.

Petentul a exercitat toate căile legale

de atac împotriva sentinței civile nr. 15128 din 2 decembrie 2002 pronunțată în

Dosarul nr. 8478/2001 de către intimata N.S., hotărârea fiind menținută.

După epuizarea căilor de atac nici un alt organ

nu poate pune în discuție autoritatea acestor hotărâri ale magistraților, o

eventuală analiză ar însemna reluarea unor chestiuni asupra cărora există

autoritate de lucru judecat.

Magistrații se supun în activitatea desfășurată

legii iar răspunderea penală poate fi antrenată numai atunci când sunt probe că

și-au exercitat atribuțiile abuziv sau prin gravă neglijență.

Astfel de dovezi nu există la dosarul

cauzei, susținerile petentului în sensul că intimata a comis infracțiunea de

abuz în serviciu nu sunt însoțite de indicarea unor mijloace de probă iar, pe

de altă parte, nici procurorul nu a descoperit indicii de comitere a vreunei

fapte penale de către intimata magistrat.

Pentru aceste considerente, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Înalta Curte va respinge recursul petentului ca

nefondat, urmând ca acesta să fie obligat la plata cheltuielilor judiciare

avansate de stat, în conformitate cu dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc.

pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petentul C.N. împotriva sentinței penale nr. 21/ F din 1 martie 2010

a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul petent la plata sumei

de 400 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 20

mai 2010.