ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7139/2007
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7139/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra
recursului civil de față:
Reclamanții D.S.V., D.R.A. și
M.A.N. au
chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General,
Ministerul Finanțelor Publice, B.S., F.M.G.
,
P.I., P.V., C.N. și au solicitat să se constate că imobilul situat în București,
sector 1 a fost
deținut de stat fără
titlu valabil, să se constate nulitatea absolută a actelor de
dispoziție
cu privire la acest imobil și să fie obligați pârâții să le lase în deplina
proprietate și liniștită posesie acest imobil. în subsidiar, în situația în
care s-ar
constata valabilitatea titlurilor
pârâților persoane fizice, reclamanții au solicitat să
fie obligați
pârâții persoane juridice să-i despăgubească cu titluri de valoare
pentru întregul imobil sau pentru partea care nu
poate fi restituită în natură.
Î
n drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 C.
civ. și ale Legii nr. 10/2001.
Reclamanții
au arătat că imobilul în litigiu a aparținut părinților lor, respectiv R.N.D.
și N.S.D., fiind compus din
teren în
suprafață de 400 mp, cumpărat în anul 1927 și o casă cu subsol, parter,
etaj,
garaj cu cameră pentru șofer.
Acest
imobil a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 pe numele
R.D., respectiv alt nume decât cel al
proprietarilor.
Apartamentele de la parter au fost înstrăinate către
pârâții B.S. și
F.M.G., apartamentul nr. 1
de la etaj către pârâții P.I. și
P.V., iar apartamentul nr. 2 de la etaj
către pârâtul C.N., toți
având calitatea de
chiriași, înstrăinarea fiind făcută în baza Legii nr. 112/1995.
Au
mai arătat reclamanții că au formulat cererea de restituire în natură, în
temeiul Legii nr. 112/1995, dar și notificare în același sens, întemeiată pe
dispozițiile Legii nr. 10/2001, cereri la care nu
au primit răspuns.
De
asemenea, s-a reținut că reclamanții nu au făcut dovada că autorii lor erau
exceptați de la naționalizare.
Referitor
la cererea subsidiară, instanța a constatat în primul rând că
reclamanții nu au formulat critici sub acest
aspect, iar în al doilea rând s-a arătat
că rezolvarea acestei cereri
este de competența Primarului General conform art. 33 din lege, fiind
aplicabile dispozițiile art. 24, art. 27 și art. 35.
S-a
reținut că, acțiunea reclamanților este neîntemeiată, întrucât în listele
anexe ale Decretului nr. 52/1950 este menționat
numele lui R.D. în loc
de R.D. și că
prin aceasta nu se creează o eroare asupra identității persoanei adevăratului
proprietar. Pe de altă parte, reclamanții nu au făcut dovada că autorul lor
(N.D.) era exceptat de la naționalizare.
Invocându-se dispozițiile art. 480 C. civ., s-a
arătat că proprietatea este
dreptul „ce are
cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și
absolut",
însă în limitele determinate de lege, iar potrivit art. 481 C. civ. „nimeni nu
poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauză de
utilitate publică și primind o dreaptă și
prealabilă despăgubire".
Cu ocazia rejudecării, recurenții nu au dovedit exceptarea
de la naționalizare
a autorului lor și au depus numai înscrisuri care
dovedesc ocupația autoarei R.D.
S-a
reținut că din titlul de proprietate anexat la dosarul de fond, rezultă că
asupra imobilului au
fost doi
coproprietari, respectiv R.D. și N.D.
Î
n ceea ce privește cererea principală s-a reținut că
nu sunt incidente dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 modificată,
întrucât nu există eroare asuprea identității persoanei adevăratului
proprietar.
Cu
privire la petitul subsidiar, de acordare a unor măsuri reparatorii prin
echivalent, s-a reținut că această solicitare nu poate face obiectul discuției,
atâta
timp cât în cauză nu a fost
identificat proprietarul imobilului, neexistând o eroare
asupra
identității acestuia.
Mai mult decât atât, nu s-a făcut dovada
exceptării de la naționalizare a celui
de al doilea coproprietar.
Împotriva
acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs reclamanții, care,
invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susțin nelegalitatea
deciziei pronunțate de instanța de apel, pentru că nu s-a conformat
dispozițiilor Înaltei
Curți de Casație și
Justiție din decizia civilă nr. 7360 din 29 septembrie 2005.
Astfel,
recurenții susțin nelegalitatea deciziei prin încălcarea prevederilor art. 1
alin. (3) din H.G. nr. 11/1997 potrivit cărora, preluarea imobilului de către
stat s-ar fi făcut cu titlu, numai dacă s-ar fi respectat art. 1 pct. 1-5 și
art. II din Decretul
nr. 92/1950 și dacă ar
fi existat identitate între persoana menționată ca proprietar
în anexa
la decret și adevăratul proprietar.
Or,
în speță, imobilul apare ca naționalizat pe numele R.D., în condițiile în care
adevărații proprietari erau soții D.R. și D.N., ambii exceptați de la
naționalizare.
Mai
arată recurenții că, instanța de apel soluționând cauza prin respingerea
primului capăt de cerere ce a constituit și motiv de apel nu s-a conformat
dispozițiilor deciziei instanței supreme, conform
art. 315 C. proc. civ., în sensul că nu
a examinat și nu s-a pronunțat
asupra cererii de constatare a nulității actelor de înstrăinare în temeiul
Legii nr. 112/1995 a imobilului către persoanele ce îl ocupau în calitate de
chiriași, persoane pârâte în cauză.
În
același sens arată că statul, neposedând bunul cu titlu valabil nu-l putea
înstrăina chiriașilor, iar chiriașii nu puteau
dobândi un drept asupra imobilului,
întrucât
potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată, erau
valabile numai actele de înstrăinare încheiate cu
respectarea legilor în vigoare la
data înstrăinării.
În
același sens, învederează recurenții că la data înstrăinării imobilului, art. 1
din Legea nr. 112/1995 delimita aria de
aplicare a actului normativ numai la
imobilele preluate de stat cu titlu
valabil, situație nedovedită în cauză.
Recursul
este fondat pentru considerentele ce succed:
Reclamanții
prin acțiunea înregistrată la 22 ianuarie 2002 la Tribunalul București au
arătat că imobilul în litigiu a aparținut părinților lor, R.N.D. și
N.S.D., imobil naționalizat în baza Decretului
nr. 92/1950 pe
numele de R.D., respectiv alt nume decât cel al proprietarilor.
Apartamentele
din imobil au fost înstrăinate pârâților persoane fizice în cauză ce aveau
calitatea de chiriași, înstrăinare ce s-a realizat în baza Legii nr. 112/1995.
Față de temeiurile de drept invocate inițial, art.
480 C. civ. și dispozițiile
Legii nr. 10/2001, s-a reținut prin
încheierea din 29 aprilie 2002, că reclamanții au înțeles să-și revendice
imobilul prin procedura notificării, conform Legii nr. 10/2001.
În
aceste condiții, reclamanții au formulat și un capăt de cerere întemeiat pe
art. 46 din Legea nr. 10/2001, cu un subsidiar
prin care au solicitat despăgubiri
prin echivalent, în cazul constatării
validității actelor de înstrăinare.
Așa
cum rezultă din actele dosarului, după un prim ciclu procesual, în urma
admiterii recursului reclamanților, cauza a fost
trimisă spre rejudecarea apelului, cu îndrumarea de a se clarifica primul capăt
de cerere cu privire la modul în care
imobilul a fost deținut de stat.
In
aceste condiții, instanța avea obligația să verifice dacă proprietarii imobilului
se încadrau în categoria persoanelor exceptate de la naționalizare și în raport
de această situație să se stabilească dacă trecerea în proprietatea statului
s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950.
De
asemenea, se impune a fi avut în vedere art. 5 din același decret, potrivit
căruia „imobilul proprietatea soțului, soției sau
a copiilor minori se consideră ca
aparținând unui singur proprietar în
ceea ce privește aplicarea decretului''.
Este
de netăgăduit faptul că înscrierea în anexa decretului pentru naționalizare a
fost făcută numai pe numele unuia dintre proprietari, respectiv D.R., fără
menționarea celui de al doilea proprietar D.(D.)N., soțul acesteia, care
beneficia, conform art. 5, de aceeași prevedere de exceptare de la
naționalizare.
Numai
clarificând aceste aspecte, instanța putea aprecia dacă preluarea a fost
sau nu abuzivă și fără titlu iar, pe cale de
consecință, și împrejurarea dacă putea
să
fie vândut chiriașilor în anul 1997, deși era revendicat de către proprietari
încă
din anul 1996.
De asemenea, față de data încheierii contractelor
de vânzare-cumpărare,
instanța avea obligația să administreze toate
probele care să clarifice împrejurarea dacă la acea dată cumpărătorii aveau
cunoștință despre revendicarea imobilului și
dacă
au depus toate diligentele necesare aflării situației juridice a acestuia, în
condițiile
în care era în vigoare și H.G. nr. 20/1996.
Trebuie
observat că, deși prin decizia de casare s-a reținut omisiunea examinării
cererii subsidiare și s-a dispus ca instanța reinvestită cu judecarea
apelului să examineze și acest aspect, cererea a
rămas nesoluționată.
Așa cum s-a mai arătat, cererea subsidiară era strâns
legată de cea principală
privind preluarea imobilului cu sau fără
titlu valabil, în condițiile art. 46 din lege în forma inițială.
Este
de necontestat că nici această cerere nu a fost examinată, deși la dosar
s-au administrat probe în sensul că reclamanții au
cerut restituirea imobilului, în
temeiul dispozițiilor Legii nr.
112/1995.
Omisiunea
soluționării acestor cereri, cât și neclarificarea celorlalte aspecte arătate
justifică admiterea recursului, casarea deciziei instanței de apel și
trimiterea cauzei spre rejudecare.
Cu
ocazia rejudecării, instanța va examina și pronunța asupra hotărârii privind
exceptarea autorilor reclamanților de la
naționalizare și se va pronunța cu privire
la toate capetele de cerere.
Numai
după clarificarea aspectelor de fapt și de drept prin administrarea
tuturor probelor necesare, în raport de criticile
formulate în recurs și de cererea de
investire
a instanței, aceasta se va pronunța printr-o hotărâre legală și temeinică.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin.
(1), (2), (3) și (5) și art. 313 C. proc. civ., instanța va admite recursul, va
casa decizia recurată și cauza va fi trimisă aceleași instanțe pentru
rejudecarea apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite
recursul declarat de reclamanții D.S.V., D.R.A. și M.A.N. împotriva deciziei
nr. 61 IA
din 2 noiembrie 2006, pronunțată
de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, pe
care o casează și
trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 29 octombrie 2007.