ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1017/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată; Prin decizia nr. 189 din 21 septembrie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, se respinge apelul declarat de reclamanta SC I.I.S. Italia împotriva sentinței civile nr. 2445/C din 23 aprilie 2007 a Tribunalului Comercial Cluj, pe care o menține. Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 și solicitând, în principal, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare în apel și, în subsidiar, modificarea deciziei din apel și admiterea acțiunii pe unul sau altul din cele două cereri formulate. Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente: 1. Referitor la solicitarea principala din motivele de recurs in sensul casării deciziei recurate in baza art. 312 alin. (3) C. proc.

civ. Situația prevăzută de art. 312 alin. (3) C. proc. civ. (instanța nu a intrat in cercetarea fondului) este inaplicabilă în speță în sensul că atât soluția primei instanței cât și cea a instanței de apel au fost soluții pe fondul cauzei. Faptul că în dispozitivul deciziei recurate nu se prevede nimic în legătură cu excepția lipsei de interes nu atrage casarea sentinței ci eventual aplicabilitatea dispozițiilor art. 2812 C. proc. civ. Pe de alta parte completarea dispozitivului cu privire la soluția asupra acestei excepții se poate solicita doar de partea care are interes in acest sens, adică de către partea care a invocat excepția respectivă. Ca atare recurentei nu-i poate folosi sau dăuna faptul ca instanța de apel nu s-ar fi pronunțat asupra acestei excepții si deci menționarea acestui aspect in motivele de recurs este doar unul demers formal menit sa atragă cu orice preț casarea deciziei recurate.

2. Referitor la incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Nici acest motiv de recurs nu are incidență în speță, hotărârea atacată fiind temeinic motivată, atât sub aspectul solicitării principale din constatarea nulității contractului de cesiune cât si sub aspectul solicitării subsidiare din acțiune (acțiunea pauliană). Recurenta citează trunchiat din motivarea instanței de apel. Astfel, reamintind succesiunea evenimentelor, instanța de apel precizează că, raportat la data încheierii contractului de cesiune (adică 10 decembrie 2001) nu existau motivele invocate de către reclamantă sub forma cauzei nelicite deoarece intimatul V.C.G. a dobândit calitatea de debitor doar de la data de 8 iunie 2005 odată cu pronunțarea încheierii comerciale nr. 823/2005.

Succesiunea evenimentelor justifica in opinia instanței de apel si neaplicarea dispozițiilor art. 975 C. civ. deoarece nici la data de 10 decembrie 2001 (data încheierii contractului de cesiune) si nici la data de 17 mai 2004 (data înregistrării contractului la Registrul Comerțului ) intimatul nu se afla in niciun fel de relații contractuale cu reclamanta. Motivele instanței de apel sunt pertinente, raportate la obiectul pricinii si nu așa cum susține recurenta la pct. 3 din recurs ca fiind străine de natura pricinii. Ambele instanțe au stabilit ca in speța nu au fost încălcate nici ordinea publică si nici bunele moravuri, neputându-se prezuma pur si simplu ca acea cesiune a fost una fictivă.

3. Referitor la incidenta art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Cele doua instanțe de fond au interpretat si aplicat in mod corect dispozițiile Codului civil referitoare la condițiile cauzei dintr-o convenție, cât si cele care guvernează admisibilitatea acțiunii pauliene. A. Cu privire la cauza contractului de cesiune Înalta Curte reține următoarele: Analizând daca in speță cesiunea de părții sociale din data de 10 decembrie 2001 se întemeiază pe o "cauza nelicită ("contrară bunelor moravuri si ordinii publice care impun îndeplinirea de bună voie si cu bună credință a obligațiilor stabilite prin hotărâri judecatoresti, art. 371/1 C. proc. civ." așa cum a susținut reclamanta), se ajunge la concluzia ca in speță cauza este licită.

Astfel, in opinia reclamantei, cauza contractului de cesiune ar fi nelicită deoarece contractul ar fi fost încheiat cu nesocotirea dispozițiilor art. 3711 C. proc. civ. referitoare la executarea de către un debitor de bună voie si cu bună credință a obligațiilor stabilite prin hotărâri judecătorești, fără a se indica in concret despre ce hotărâri judecătorești ar fi vorba însa probabil se are in vedere încheierea comerciala nr. 823 din 8 iunie 2005 a Tribunalului Cluj care constituie titlul executoriu invocat de reclamanta in susținerea interesului promovării acțiunii. Pe de alta parte, orice cauză de nulitate trebuie să fie anterioară sau simultană cu încheierea contractului a cărei anulare se cere.

Condiția nevalabilității cauzei ar trebui așadar să fi fost îndeplinită în momentul semnării contractului de cesiune a cărui anulare se cere, adică la data de 10 decembrie 2001 (data certă și de necontestat). Evident că în acel moment nu se putea reține încălcarea de către părți a dispozițiilor art. 3711 C. proc. civ. în ceea ce o privește pe reclamantă deoarece: - la data de 10 decembrie 2001 s-a încheiat contractul de cesiune de părți sociale în litigiu autentificat de BNP M.E. cu încheierea din 10 decembrie 2001; - în anul 2003 C.J.P. Cluj a solicitat deschiderea procedurii judiciare prevăzute de Legea nr. 64/1995 cu privire la firma SC I. SA (dosar nr. 2831/2003) dispunându-se deschiderea procedurii în baza sentinței civile nr. 2026/C din 16 mai 2003; - la data de 19 martie 2004 reclamanta SC I.I.S.

a formulat declarația de creanță pentru suma invocată în titlul executoriu, declarație admisă prin încheierea civila nr. 851/C din 19 martie 2004; - la data de 17 mai 2004 contractul de cesiune de părți sociale în discuție a fost înregistrat la O.R.C. Cluj; - la data de 12 octombrie 2005 s-a pronunțat sentința comercială nr. 1608/2005 prin care s-a admis tabloul definitiv al creditorilor SC I. SA; - la data de 8 iunie 2005 s-a pronunțat încheierea comercială nr. 823/2005 prin care Tribunalul Comercial Cluj a dispus angajarea răspunderii pârâtului V.C.G. pentru datoriile SC I. SA, data de la care V.C.G. a dobândit calitatea de debitor față de reclamantă; - la data de 26 iunie 2006 reclamanta a demarat executarea silită a debitorului V.C.G.

Din cronologia evenimentelor se poate lesne observa că nici la data încheierii contractului de cesiune - 10 decembrie 2001 și nici chiar la data înregistrării acestuia la O.R.C. Cluj - 17 mai 2004 pârâtul V.C.G. nu se afla în niciun fel de relații contractuale sau de altă natură cu reclamanta SC I.I.S. și nici măcar nu exista presupunerea că reclamanta ar avea pretenții personale față de V.C.G. Ambele instanțe au reținut in mod corect că în conformitate cu art. 967 C. civ., în privința contractelor legea instituie o dublă prezumție în ceea ce privește cauza acestora: și anume ca aceasta există și că este valabilă. Din justificarea acțiunii introductive prezumția valabilității cauzei din contractul de cesiune de părti sociale autentificat din 10 decembrie 2001 nu poate fi răsturnată deoarece nu se poate reține în sarcina niciunui pârât vreo manifestare contrară legii sau bunelor moravuri.

Afirmația reclamantei că în cazul în care un asociat își înstrăinează părțile sociale deținute la o societate comercială o face în considerarea sustragerii pe viitor de la achitarea unor datorii pe care le-ar putea contracta în viitor este o afirmație absolut generală, care contrazice regulile interpretării convențiilor deoarece analiza îndeplinirii condițiilor de valabilitate ale unui act juridic se face in contextul existent în momentul încheierii acelui act sau măcar prin raportare la evenimente previzibile, determinabile și nu în contextul unor ipoteze teoretice. Pe de alta parte, era in sarcina reclamantei să răstoarne această prezumție. Înscrisurile depuse în probațiune de reclamantă nu au demonstrat o stare de fapt contrară care să determine instanța să înlăture prezumția existenței și a valabilității cauzei contractului de cesiune atacat.

Afirmația reclamantei recurente că acel contract de cesiune ar fi nereal este contrazisă atât sub aspectul încheierii sale in materialitatea sa (fiind încheiat în fața unui notar public), cât și sub aspectul acordului de voință (părțile sociale s-au înstrăinat la valoarea nominală, așa cum permite legea și, părțile au procedat la finalizarea procedurii prin menționarea ulterioara a cesiunii la Registrul Comerțului). Cu privire la petitul subsidiar Înalta Curte reține următoarele: Recurenta a invocat faptul că instanțele de fond au analizat greșit dispozițiile art. 975 C. civ. Astfel, a susținut faptul că acea cesiune s-a făcut în prejudiciul reclamantei, care ar avea calitatea de creditor al pârâtului V.C.G., deoarece s-a urmărit micșorarea veniturilor care puteau constitui obiect al urmăririi silite și anume dividendele care îi reveneau în calitate de asociat la SC I.C.

SRL, iar cesionara, parata V.I.M. a cunoscut acest lucru. Reclamanta - recurentă susține de asemenea faptul că deținea împotriva pârâtului o creanță certă, lichidă și exigibilă și în principiu anterioară actului atacat. De asemenea, susține că acea creanță s-ar fi prefigurat cu siguranță cu mult înainte de data încheierii contractului de cesiune, nefiind neapărat rezultatul unor relații contractuale, ci poate fi și rezultatul unei răspunderi civile delictuale. Susținerile recurentei nu pot fi primite pentru următoarele considerente: În opinia reclamantei, frauda pârâtului este evidentă deoarece contractul de cesiune s-ar fi încheiat in scopul diminuării de către V.C.G. a veniturilor care puteau constitui obiect al urmăririi silite.

Acest scop ar fi trebuit deci să existe în momentul încheierii actului atacat, adică la data de 10 decembrie 2001 (dată certă si de necontestat). Dacă ne raportăm la cronologia evenimentelor prezentată anterior, rezultă cu claritate că, la data prezentării părților în fața notarului public - 10 decembrie 2001 - nu era posibil să se urmărească scopul de mai sus pentru că orice analiză a scopului încheierii unui act juridic se face în contextul existent în momentul încheierii acelui act sau măcar prin raportare la evenimente previzibile, determinabile și nu în contextul unor ipoteze teoretice. În același timp trebuie subliniat faptul ca răspunderea personală a lui V.C.G. s-a stabilit doar în contextul derulării dosarului de faliment al SC I. SA, fiind o răspundere contractuală (în baza Legii nr. 64/1995) si nicidecum delictuală.

În anul 2001, firma SC I. SA nu se afla în încetare de plăți, neputându-se anticipa că aceasta nu va mai face față în viitor debitelor și că se va dispune declanșarea procedurii reorganizării judiciare. Pe de altă parte, reclamanta ar fi trebuit să facă dovada faptului că, prin încheierea contractului de cesiune, cesionarul și-a creat sau agravat o stare de insolvabilitate. La data de 10 decembrie 2001 si chiar la data de 17 mai 2004 V.C.G. nu se afla în stare de insolvabilitate, printre altele fiind proprietar împreună cu soția sa asupra unui apartament de 3 camere în Cluj Napoca. Prin cesiunea încheiată nu și-a creat o stare de insolvabilitate și nici nu și-a mărit o stare de insolvabilitate, în acea vreme onorându-și la timp toate obligațiile care îi reveneau în calitate de debitor.

Mai mult chiar, condiția insolvabilității acestuia nu era îndeplinită nici la data introducerii acțiunii. În urma unei tranzacții din anul 2007 încheiate între V.C.G. și reclamanta, acesteia din urmă i s-a plătit suma de 40.000 euro, dovadă ca debitorul nu era insolvabil și deci, promovarea acțiunii pauliene nu era admisibilă. În mod cert contractul de cesiune este un contract cu titlu oneros, legea permițând înstrăinarea părților sociale la valoarea lor nominală. Situațiile în care se prezumă că cesiunile dintre rude sunt cu titlu gratuit citate de către recurentă nu au aplicabilitate în speță, niciun articol din Legea nr. 31/1990 neinterzicând cesiunile la valoarea nominala, către terți sau către rude.

Pe cale de consecința, reclamanta trebuia să facă și dovada faptului că cesionara (adică pârâta V.I.) a cunoscut la data de 10 decembrie 2001 faptul că prin încheierea contractului de cesiune se creează o stare de insolvabilitate în patrimoniul cedentului, precum și faptul ca cedentul V.C.G. este debitor (sau se prefigura măcar că va deveni debitor al reclamantei) și că a urmărit să-și micșoreze astfel patrimoniul. Reclamanta nu a produs nicio probă care să răstoarne prezumția de bună credință a cesionarei V.I. si ca atare, în speță nu este dovedită una din condițiile acțiunii pauliene - complicitatea terțului. Referitor la condiția anteriorității creanței creditorului, chiar acceptându-se în final și posibilitatea ca acea creanță să fie ulterioară actului atacat, însă în această situație analiza trebuie să se facă în concret și în mod nuanțat, fiind obligatoriu ca acea creanță să se "prefigureze" măcar (decizia civilă nr. 192/1985 a Tribunalului Suprem).

De asemenea, într-o altă decizie de îndrumare (nr. 187/1989) fostul Tribunal Suprem a stabilit: "Promovarea unei acțiuni întemeiată pe prevederile art. 975 C. civ. este posibilă și în ipoteza în care creanța doar se prefigurează, hotărârea judecătorească neconstituindu-se într-un izvor al creanței, ci într-un mijloc judiciar de constatare a existentei sale. Este de ajuns ca dobânditorii bunului să fi cunoscut împrejurări de natură a pune în lumină că înstrăinătorul datorează suma respectivă celui îndreptățit la acțiunea pauliana și că nu se poate proceda la o înstrăinare de natură a lipsi pe cel în cauză de gajul general ce exista în vederea realizării creanței. Titularul acțiunii pauliene are de dovedit anterioritatea creanței, - nu anterioritatea unui titlu executoriu -, ca o condiție fundamentală, în context cu celelalte condiții specifice acțiunii revocatorii”.

Din cronologia evenimentelor se poate lesne observa că nici la data încheierii contractului de cesiune - 10 decembrie 2001 și nici chiar la data înregistrării acestuia la O.R.C. Cluj - 17 mai 2004 paratul V.C.G. nu se afla în niciun fel de relații contractuale sau de altă natură cu reclamanta SC I.I.S. si nici măcar nu exista presupunerea că reclamanta ar avea pretenții personale față de V.C.G. Aceasta este și analiza făcută de instanțele de fond, reclamanta, căreia îi revenea sarcina probei, nereușind să răstoarne concluzia logică desprinsă din cercetarea stării de fapt din speță. Pentru considerentele de fapt și de drept reținute mai sus, conform art. 312 C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC I.I.S.

Italia împotriva deciziei nr. 189 din 21 septembrie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC I.I.S. Italia împotriva deciziei nr. 189 din 21 septembrie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 12 martie 2008.