ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1017/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1017/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar constată;

Prin decizia nr. 189 din 21 septembrie 2007 a Curții

de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, se

respinge apelul declarat de reclamanta SC I.I.S. Italia împotriva sentinței

civile nr. 2445/C din 23 aprilie 2007 a Tribunalului Comercial Cluj, pe care o

menține.

Împotriva acestei decizii

reclamanta a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 și

solicitând, în principal, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre

rejudecare în apel și, în subsidiar, modificarea deciziei din apel și admiterea

acțiunii pe unul sau altul din cele două cereri formulate.

Analizând decizia atacată

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul pentru

următoarele considerente:

principala din motivele de recurs in sensul casării deciziei recurate in baza

art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

Situația prevăzută de art. 312

alin. (3) C. proc. civ. (instanța nu a intrat in cercetarea fondului) este

inaplicabilă în speță în sensul că atât soluția primei instanței cât și cea a

instanței de apel au fost soluții pe fondul cauzei. Faptul că în dispozitivul

deciziei recurate nu se prevede nimic în legătură cu excepția lipsei de interes

nu atrage casarea sentinței ci eventual aplicabilitatea dispozițiilor art. 2812

C. proc. civ.

Pe de alta parte completarea

dispozitivului cu privire la soluția asupra acestei excepții se poate solicita

doar de partea care are interes in acest sens, adică de către partea care a

invocat excepția respectivă. Ca atare recurentei nu-i poate folosi sau dăuna

faptul ca instanța de apel nu s-ar fi pronunțat asupra acestei excepții si deci

menționarea acestui aspect in motivele de recurs este doar unul demers formal

menit sa atragă cu orice preț casarea deciziei recurate.

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Nici acest motiv de recurs

nu are incidență în speță, hotărârea atacată fiind temeinic motivată, atât sub

aspectul solicitării principale din constatarea nulității contractului de

cesiune cât si sub aspectul solicitării subsidiare din acțiune (acțiunea

pauliană).

Recurenta citează trunchiat

din motivarea instanței de apel. Astfel, reamintind succesiunea evenimentelor,

instanța de apel precizează că, raportat la data încheierii contractului de

cesiune (adică 10 decembrie 2001) nu existau motivele invocate de către

reclamantă sub forma cauzei nelicite deoarece intimatul V.C.G. a dobândit

calitatea de debitor doar de la data de 8 iunie 2005 odată cu pronunțarea

încheierii comerciale nr. 823/2005. Succesiunea evenimentelor justifica in

opinia instanței de apel si neaplicarea dispozițiilor art. 975 C. civ. deoarece

nici la data de 10 decembrie 2001 (data încheierii contractului de cesiune) si

nici la data de 17 mai 2004 (data înregistrării contractului la Registrul

Comerțului ) intimatul nu se afla in niciun fel de relații contractuale cu

reclamanta.

Motivele instanței de apel

sunt pertinente, raportate la obiectul pricinii si nu așa cum susține recurenta

la pct. 3 din recurs ca fiind străine de natura pricinii.

Ambele instanțe au stabilit

ca in speța nu au fost încălcate nici ordinea publică si nici bunele moravuri,

neputându-se prezuma pur si simplu ca acea cesiune a fost una fictivă.

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cele doua instanțe de fond

au interpretat si aplicat in mod corect dispozițiile Codului civil referitoare

la condițiile cauzei dintr-o convenție, cât si cele care guvernează admisibilitatea

acțiunii pauliene.

A. Cu privire la cauza

contractului de cesiune Înalta Curte reține următoarele:

Analizând daca in speță

cesiunea de părții sociale din data de 10 decembrie 2001 se întemeiază pe o

"cauza nelicită ("contrară bunelor moravuri si ordinii publice care

impun îndeplinirea de bună voie si cu bună credință a obligațiilor stabilite

prin hotărâri judecatoresti, art. 371/1 C. proc. civ." așa cum a susținut

reclamanta), se ajunge la concluzia ca in speță cauza este licită.

Astfel, in opinia

reclamantei, cauza contractului de cesiune ar fi nelicită deoarece contractul

ar fi fost încheiat cu nesocotirea dispozițiilor art. 3711 C. proc. civ.

referitoare la executarea de către un debitor de bună voie si cu bună credință

a obligațiilor stabilite prin hotărâri judecătorești, fără a se indica in

concret despre ce hotărâri judecătorești ar fi vorba însa probabil se are in

vedere încheierea comerciala nr. 823 din 8 iunie 2005 a Tribunalului Cluj care

constituie titlul executoriu invocat de reclamanta in susținerea interesului

promovării acțiunii.

Pe de alta parte, orice

cauză de nulitate trebuie să fie anterioară sau simultană cu încheierea

contractului a cărei anulare se cere. Condiția nevalabilității cauzei ar trebui

așadar să fi fost îndeplinită în momentul semnării contractului de cesiune a

cărui anulare se cere, adică la data de 10 decembrie 2001 (data certă și

de necontestat).

Evident că în acel moment nu

se putea reține încălcarea de către părți a dispozițiilor art. 3711 C.

proc. civ. în ceea ce o privește pe reclamantă deoarece:

- la data de 10 decembrie 2001

s-a încheiat contractul de cesiune de părți sociale în litigiu autentificat de

BNP M.E. cu încheierea din 10 decembrie 2001;

- în anul 2003 C.J.P. Cluj a

solicitat deschiderea procedurii judiciare prevăzute de Legea nr. 64/1995 cu

privire la firma SC I. SA (dosar nr. 2831/2003) dispunându-se deschiderea

procedurii în baza sentinței civile nr. 2026/C din 16 mai 2003;

- la data de 19 martie 2004

reclamanta SC I.I.S. a formulat declarația de creanță pentru suma invocată în

titlul executoriu, declarație admisă prin încheierea civila nr. 851/C din 19

martie 2004;

- la data de 17 mai 2004

contractul de cesiune de părți sociale în discuție a fost înregistrat la O.R.C.

Cluj;

- la data de 12 octombrie 2005

s-a pronunțat sentința comercială nr. 1608/2005 prin care s-a admis tabloul

definitiv al creditorilor SC I. SA;

- la data de 8 iunie 2005

s-a pronunțat încheierea comercială nr. 823/2005 prin care Tribunalul Comercial

Cluj a dispus angajarea răspunderii pârâtului V.C.G. pentru datoriile SC I. SA,

data de la care V.C.G. a dobândit calitatea de debitor față de reclamantă;

- la data de 26 iunie 2006

reclamanta a demarat executarea silită a debitorului V.C.G.

Din cronologia evenimentelor

se poate lesne observa că nici la data încheierii contractului de cesiune - 10

decembrie 2001 și nici chiar la data înregistrării acestuia la O.R.C. Cluj

- 17 mai 2004 pârâtul V.C.G. nu se afla în niciun fel de relații contractuale

sau de altă natură cu reclamanta SC I.I.S. și nici măcar nu exista

presupunerea că reclamanta ar avea pretenții personale față de V.C.G.

Ambele instanțe au reținut

in mod corect că în conformitate cu art. 967 C. civ., în privința contractelor

legea instituie o dublă prezumție în ceea ce privește cauza acestora: și

anume ca aceasta există și că este valabilă.

Din justificarea acțiunii

introductive prezumția valabilității cauzei din contractul de cesiune de părti

sociale autentificat din 10 decembrie 2001 nu poate fi răsturnată deoarece nu

se poate reține în sarcina niciunui pârât vreo manifestare contrară legii sau

bunelor moravuri. Afirmația reclamantei că în cazul în care un asociat își

înstrăinează părțile sociale deținute la o societate comercială o face în

considerarea sustragerii pe viitor de la achitarea unor datorii pe care le-ar

putea contracta în viitor este o afirmație absolut generală, care contrazice

regulile interpretării convențiilor deoarece analiza îndeplinirii condițiilor

de valabilitate ale unui act juridic se face in contextul existent în momentul

încheierii acelui act sau măcar prin raportare la evenimente previzibile,

determinabile și nu în contextul unor ipoteze teoretice.

Pe de alta parte, era in

sarcina reclamantei să răstoarne această prezumție. Înscrisurile depuse în

probațiune de reclamantă nu au demonstrat o stare de fapt contrară care să

determine instanța să înlăture prezumția existenței și a

valabilității cauzei contractului de cesiune atacat.

Afirmația reclamantei

recurente că acel contract de cesiune ar fi nereal este contrazisă atât sub

aspectul încheierii sale in materialitatea sa (fiind încheiat în fața unui

notar public), cât și sub aspectul acordului de voință (părțile sociale

s-au înstrăinat la valoarea nominală, așa cum permite legea și, părțile au

procedat la finalizarea procedurii prin menționarea ulterioara a cesiunii la

Registrul Comerțului).

Cu privire la petitul

subsidiar Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta a invocat faptul

că instanțele de fond au analizat greșit dispozițiile art. 975 C. civ. Astfel,

a susținut faptul că acea cesiune s-a făcut în prejudiciul reclamantei, care ar

avea calitatea de creditor al pârâtului V.C.G., deoarece s-a urmărit micșorarea

veniturilor care puteau constitui obiect al urmăririi silite și anume

dividendele care îi reveneau în calitate de asociat la SC I.C. SRL, iar

cesionara, parata V.I.M. a cunoscut acest lucru. Reclamanta - recurentă susține

de asemenea faptul că deținea împotriva pârâtului o creanță certă, lichidă

și exigibilă și în principiu anterioară actului atacat. De asemenea,

susține că acea creanță s-ar fi prefigurat cu siguranță cu mult înainte de data

încheierii contractului de cesiune, nefiind neapărat rezultatul unor relații

contractuale, ci poate fi și rezultatul unei răspunderi civile delictuale.

Susținerile recurentei nu

pot fi primite pentru următoarele considerente:

În opinia reclamantei,

frauda pârâtului este evidentă deoarece contractul de cesiune s-ar fi încheiat

in scopul diminuării de către V.C.G. a veniturilor care puteau constitui obiect

al urmăririi silite.

Acest scop ar fi trebuit

deci să existe în momentul încheierii actului atacat, adică la data de 10

decembrie 2001 (dată certă si de necontestat).

Dacă ne raportăm la

cronologia evenimentelor prezentată anterior, rezultă cu claritate că, la data

prezentării părților în fața notarului public - 10 decembrie 2001 - nu era

posibil să se urmărească scopul de mai sus pentru că orice analiză a scopului

încheierii unui act juridic se face în contextul existent în momentul

încheierii acelui act sau măcar prin raportare la evenimente previzibile,

determinabile și nu în contextul unor ipoteze teoretice.

În același timp trebuie

subliniat faptul ca răspunderea personală a lui V.C.G. s-a stabilit doar în

contextul derulării dosarului de faliment al SC I. SA, fiind o răspundere contractuală

(în baza Legii nr. 64/1995) si nicidecum delictuală. În anul 2001, firma SC I.

SA nu se afla în încetare de plăți, neputându-se anticipa că aceasta nu va mai

face față în viitor debitelor și că se va dispune declanșarea procedurii

reorganizării judiciare.

Pe de altă parte, reclamanta

ar fi trebuit să facă dovada faptului că, prin încheierea contractului de

cesiune, cesionarul și-a creat sau agravat o stare de insolvabilitate.

La data de 10 decembrie 2001

si chiar la data de 17 mai 2004 V.C.G. nu se afla în stare de insolvabilitate,

printre altele fiind proprietar împreună cu soția sa asupra unui

apartament de 3 camere în Cluj Napoca. Prin cesiunea încheiată nu și-a

creat o stare de insolvabilitate și nici nu și-a mărit o stare de

insolvabilitate, în acea vreme onorându-și la timp toate obligațiile care

îi reveneau în calitate de debitor.

Mai mult chiar, condiția

insolvabilității acestuia nu era îndeplinită nici la data introducerii

acțiunii. În urma unei tranzacții din anul 2007 încheiate între V.C.G. și

reclamanta, acesteia din urmă i s-a plătit suma de 40.000 euro, dovadă ca

debitorul nu era insolvabil și deci, promovarea acțiunii pauliene nu era

admisibilă.

În mod cert contractul de

cesiune este un contract cu titlu oneros, legea permițând înstrăinarea părților

sociale la valoarea lor nominală.

Situațiile în care se prezumă

că cesiunile dintre rude sunt cu titlu gratuit citate de către recurentă nu au

aplicabilitate în speță, niciun articol din Legea nr. 31/1990 neinterzicând

cesiunile la valoarea nominala, către terți sau către rude.

Pe cale de consecința,

reclamanta trebuia să facă și dovada faptului că cesionara (adică pârâta V.I.)

a cunoscut la data de 10 decembrie 2001 faptul că prin încheierea contractului

de cesiune se creează o stare de insolvabilitate în patrimoniul cedentului,

precum și faptul ca cedentul V.C.G. este debitor (sau se prefigura măcar

că va deveni debitor al reclamantei) și că a urmărit să-și micșoreze

astfel patrimoniul.

Reclamanta nu a produs nicio

probă care să răstoarne prezumția de bună credință a cesionarei V.I. si ca

atare, în speță nu este dovedită una din condițiile acțiunii pauliene -

complicitatea terțului.

Referitor la condiția

anteriorității creanței creditorului, chiar acceptându-se în final și

posibilitatea ca acea creanță să fie ulterioară actului atacat, însă în această

situație analiza trebuie să se facă în concret și în mod nuanțat, fiind

obligatoriu ca acea creanță să se "prefigureze" măcar (decizia civilă

nr. 192/1985 a Tribunalului Suprem).

De asemenea, într-o altă

decizie de îndrumare (nr. 187/1989) fostul Tribunal Suprem a stabilit:

"Promovarea unei acțiuni întemeiată pe prevederile art. 975 C. civ. este

posibilă și în ipoteza în care creanța doar se prefigurează, hotărârea

judecătorească neconstituindu-se într-un izvor al creanței, ci într-un mijloc

judiciar de constatare a existentei sale.

Este de ajuns ca

dobânditorii bunului să fi cunoscut împrejurări de natură a pune în lumină că

înstrăinătorul datorează suma respectivă celui îndreptățit la acțiunea pauliana

și că nu se poate proceda la o înstrăinare de natură a lipsi pe cel în cauză

de gajul general ce exista în vederea realizării creanței. Titularul acțiunii

pauliene are de dovedit anterioritatea creanței, - nu anterioritatea unui titlu

executoriu -, ca o condiție fundamentală, în context cu celelalte condiții

specifice acțiunii revocatorii”.

Din cronologia evenimentelor

se poate lesne observa că nici la data încheierii contractului de cesiune - 10

decembrie 2001 și nici chiar la data înregistrării acestuia la O.R.C. Cluj

- 17 mai 2004 paratul V.C.G. nu se afla în niciun fel de relații contractuale

sau de altă natură cu reclamanta SC I.I.S. si nici măcar nu exista presupunerea

că reclamanta ar avea pretenții personale față de V.C.G.

Aceasta este și analiza

făcută de instanțele de fond, reclamanta, căreia îi revenea sarcina

probei, nereușind să răstoarne concluzia logică desprinsă din cercetarea stării

de fapt din speță.

Pentru considerentele de

fapt și de drept reținute mai sus, conform art. 312 C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC I.I.S. Italia împotriva

deciziei nr. 189 din 21 septembrie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta SC I.I.S. Italia împotriva deciziei nr. 189 din

21 septembrie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 12 martie 2008.