Decizia nr. 1418/2010 — ÎCCJ, Secția penală · Dosar nr. 131/1172/2009 — recurs împotriva sentinței nr. 310/2009 a Curții de Apel Timișoara

Prin sentința penală nr. 310/PI din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, în baza art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen s-a respins plângerea petentei SC S.F. SRL, ca nefondată, menținându-se ordonanța din 14 august 2009 dată în Dosarul nr. 523/P/2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, iar în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligată petenta la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Această soluție a fost dispusă urmare plângerii întemeiată pe dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen., înregistrată pe rolul primei instanțe la data de 28 septembrie 2009 sub nr. 1097/59/2009, plângere prin care petenta SC S.F. SRL a solicitat instanței desființarea ordonanței susmenționate. În motivarea plângerii, petenta a arătat că prin rezoluția din 18 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara dată în Dosarul nr. 131/1172/2009 a fost admisă plângerea acesteia și informată rezoluția dată în Dosarul nr. 523/P/2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, dar aspectele stabilite de către procurorul general nu au fost luate în considerare de către procurorul de caz. În ceea ce privește subevaluarea prețului de pornire a licitației, petenta a arătat că procurorul nu a soluționat plângerea în mod legal, apreciind în mod eronat faptul că publicațiile de licitație nu au fost atacate sub aspectul îndeplinirii condițiilor de licitație. S-a mai arătat că procurorul nu a analizat incidența incidentelor legale în materia executării silite imobiliare prin prisma executorului judecătoresc și se mărginește în a evoca soluții date de instanța de judecată care nu au puterea autorității de lucru judecat în dosarul penal. Referitor la problema distribuirii abuzive a sumelor de bani obținute în data de 30 octombrie 2006, s-a arătat că nu s-a cercetat în raport cu probele de la dosar și nu s-au administrat alte probe în vederea stabilirii corecte a modalității de distribuire efectivă a sumelor realizate din vânzarea la licitație publică, fiind un lucru cert că executorul judecătoresc a eliberat sume de bani unor instituții și persoane în condițiile în care creanțele lor erau prescrise și fără a exista un titlu în această privință. S-a mai arătat că față de infracțiunea prev. de art. 215 alin. (2) C. pen., nu s-a efectuat nici un fel de cercetare penală, aplicându-se greșit principiul „in dubio pro reo" cu privire la soluțiile pronunțate anterior de organele de urmărire penală care nu împiedica efectuarea cercetării penale a cauzei și administrarea întregului material probator câtă vreme atât prin hotărârea instanței de judecată cât și prin rezoluția de infirmare s-a stabilit că urmează a fi efectuate cercetări și în această privință. În ceea ce privește bunurile rămase la locul executării silite cât și arhiva societății, actele și documente contabile, s-a arătat că nu s-au luat măsuri de conservare de către executorul judecătoresc, consecința fiind distrugerea, furtul sau pieirea acestor bunuri. De asemenea, în mod nelegal, procurorul a respins cererea de efectuare a unei expertize contabile și de evaluare a bunurilor iar soluția dată de procuror este greșită și sub aspectul încadrării juridice a acesteia.

Prin ordonanța din 14 august 2009, Dosar nr. 523/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, s-a dispus respingerea cererii de efectuare a unei expertize financiar-contabile, neînceperea urmăririi penale față de intimatul V.Ș. - executor judecătoresc, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art 215 și art. 215 1 C. pen., și scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului V.Ș. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 246 cu referire la art. 248 1 C. pen. În motivare procurorul a reținut, în esență, următoarele: Prin rezoluția procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, nr. 131/11/2 din 18 februarie 2009, s-a dispus admiterea plângerii formulată de petenta SC S.F. SA, prin administratorul B.P., infirmarea rezoluției aceleiași unități de parchet dată la 16 ianuarie 2009, în Dosarul penal nr. 523/P/2008, privind pe învinuitul V.Ș., redeschiderea și reluarea cercetărilor conform celor menționate în expozeul actului. Prin rezoluția infirmată, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului V.Ș., pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, comisă în formă calificată, prevăzută de art. 246 în referire la art. 248 1 din C. pen., pe motiv că nu sunt întrunite elementele constitutive prevăzute de lege. În esență, învinuitul V.Ș., a fost acuzat pentru fapta de a fi soluționat, cu rea credință, în calitate de executor judecătoresc, Dosarul execuțional nr. 126/1996 al Tribunalului Arad, cu consecința păgubirii SC S.F. SA cu suma de aproximativ 4.000.000 DOLARI SUA. Din probele administrate a rezultat că acuzele aduse executorului judecătoresc V.Ș. nu sunt întemeiate, motiv pentru care s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală. Prin rezoluția dată la 02 decembrie 1997, în Dosarul penal nr. 1081/P/1997 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de V.Ș., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu în formă calificată, prev. de art. 248 1 raportat la art. 248 din C. pen., pe motiv că nu sunt întrunite din punct de vedere obiectiv și subiectiv elementele constitutive prevăzute de lege. Soluția nu a fost infirmată. Prin rezoluția dată la 15 august 2002, în Dosarul penal nr. 47/P/2002 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de V.Ș., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu prev. de art. 248 din C pen., pe motiv că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale prev. de art. 122 lit. d) din C. pen. Soluția nu a fost infirmată Prin rezoluția dată la 15 aprilie 2005, în Dosarul penal nr. 190/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de V.Ș., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 246 din C. pen., pe motiv că nu sunt întrunite elementele constitutive prevăzute de lege, reținându-se că, dacă s-ar fi adeverit, aceasta era încadrarea juridică a faptei pe care reclamantul o califica drept înșelăciune. Prin aceeași rezoluție s-a reținut că nu se mai putea dispune cu privire la săvârșirea infracțiunii prev. de art. 248 1 din C. pen, datorită împrejurării că, privitor la această faptă, fusese dată deja o soluție de neîncepere a urmăririi penale și anume prin rezoluția nr. 1081/P/1997 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, care nu a fost infirmată, motiv pentru care a dispus atașarea Dosarului penal nr. 190/P/2005 la Dosarul nr. 1081/P/1997. Dosarele au fost atașate, dar nu a fost dată o ordonanță de conexare a acestora, atașarea având doar un caracter administrativ, practic cele dosare păstrându-și în mod distinct soluțiile. Prin sentința penală nr. 2689 din 16 decembrie 2005, pronunțată de Judecătoria Arad, în Dosarul nr. 6458/2005, a fost respinsă ca nefondată plângerea formulată de petentă împotriva soluției mai sus menționată, precum și a rezoluției prim procurorului parchetului de pe lângă această instanță nr. 861/11/2 din 23 mai 2005, care au fost menținute. Prin Decizia penală nr. 128/R din 27 februarie 2006, pronunțată de Tribunalul Arad, în Dosarul nr. 969/R/2006, a fost admis recursul petentei și, în consecință, rezoluția nr. 190/P/2005, a fost infirmată, dispunându-se trimiterea cauzei la procuror pentru începerea urmăririi penale. În motivarea soluției, instanța de recurs a arătat că „rezoluțiile procurorului prin care s-a dispus anterior neînceperea urmăririi penale nu au puterea unor hotărâri judecătorești pentru a dobândi autoritate de lucru judecat, astfel că se impune ca procurorul să analizeze cele semnalate de către petentă prin plângere, nu prin prisma autorității de lucru judecat ci pe baza propriilor constatări și convingeri". Cu toate acestea, instanța de recurs s-a mărginit să infirme doar rezoluția dată în Dosarul penal nr. 190/P/2005, astfel că soluția data în Dosarul nr. 1081/P/1997 a rămas în vigoare. La data de 17 mai 2006, Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad a dispus începerea urmăririi penale față de V.Ș., în Dosarul penal nr. 190/P/2005, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 246 în referire la art. 248 1 din C. pen., iar prin rezoluția dată la 27 mai 2008 a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara. Pentru o mai bună înțelegere a situației de fapt, s-a precizat că, în perioada 1996-2005, SC S.F. SA a formulat numeroase sesizări prin reprezentanții săi legali, prin care au fost aduse acuzații sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată, prev. de art. 246 ref. la art. 248 1 C. pen., făptuitorilor V.Ș, C.S. (judecător la Tribunalul Arad), P.R. (judecător la Judecătoria Arad), M.S. (fost prim-procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad), P.P. (fost prim - procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad), P.S. (scms. la I.P.J. Arad) și C.M. (fost cms. șef la I.P.J. Arad), constând în aceea că, prin exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor de serviciu, i-au cauzat un prejudiciu în valoare de aproximativ 4 milioane DOLARI SUA, așa cum s-a mai arătat. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin ordonanța din 09 decembrie 2005, a rezolvat conflictul negativ de competență ivit între Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și D.N.A., stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea celei dintâi. Prin rezoluția nr. 222/P/2005 din 20 februarie 2006, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitorii: V.Ș., C.S., P.R.M.S., P.P., P.S. și C.M., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 246 C. pen., conform disp. art. 10 lit. f) C. proc. pen. În motivarea soluției, s-a reținut că magistrații și polițiștii menționați și-au îndeplinit corect atribuțiile de serviciu, că nu se poate reține reaua credință în sarcina lor și că partea nemulțumită putea exercita căile legale de atac. Cu privire la executorul judecătoresc V.Ș., s-a reținut că față de acesta s-au adoptat soluții de neînceperea urmăririi penale în Dosarele nr. 1081/P/1997 și 47/P/2002 ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, precum și în Dosarul nr. 190/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad. Prin ordonanța nr. 201/11/2/2006 din 12 iunie 2006, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a admis ca întemeiată plângerea formulată de SC S.F. SA împotriva ultimei soluții menționate, în sensul că a schimbat temeiul juridic din art. 10 lit. a) în art. 10 lit. d) C. proc. pen., cu privire la toți făptuitorii, mai puțin V.Ș., față de care s-a dispus disjungerea și declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad. Prin sentința penală nr. 94/PI din 25 septembrie 2006, Curtea de Apel Timișoara a respins ca nefondată plângerea formulată de petenta SC S.F. SA împotriva rezoluției adoptată în Dosarul penal nr. 222/P/2005 mai sus menționată. Recursul declarat de aceeași petenta împotriva hotărârii Curții de Apel Timișoara, a fost admis prin Decizia nr. 2178 din 24 aprilie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul penal nr. 2527/59/2006; în consecință, instanța supremă a casat sentința penală atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. În motivarea soluției s-a reținut că instanța fondului a omis să se pronunțe cu privire la soluția procurorului în ceea ce îi privește pe intimații C.S., P.R., M.S., P.P., P.S. și C.M., precizând doar că, executorul judecătoresc V.Ș. era cercetat într-o altă cauză, având același obiect și în care s-a dispus trimiterea dosarului la procuror în vederea începerii urmăririi penale cu privire la infracțiunea prev. de art. 246 ref. la art. 248 1 C. pen. În rejudecare, prin sentința penală nr. 184/PI din 03 decembrie 2008, Curtea de Apel Timișoara a respins ca nefondată plângerea formulată de SC S.F. SA împotriva rezoluției adoptată la 20 februarie 2006 în Dosarul penal nr. 222/P/2005. Recursul declarat de aceeași petentă, a fost respins ca nefondat prin decizia instanței supreme nr. 1369 din 11 aprilie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 2527.1/59/2006. În motivarea hotărârii s-a reținut că afirmațiile petentei au un caracter declarativ, că nu au fost dovedite fapte de natură să atragă răspunderea penală a magistraților judecători și procurori sau a celor doi ofițeri de poliție și că, în consecință, ordonanța atacată este temeinică și legală. Cu ocazia audierilor efectuate în dosarul de fată la datele de 17 iunie și 16 iulie 2009, partea vătămată B.P., în calitate de administrator al SC S.F. SA, a declarat că nu mai solicită tragerea la răspundere penală a magistraților și polițiștilor, ci doar a executorului judecătoresc V.Ș., pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, delapidare și abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată, prev. de art. 215, art. 215 1 și art. 246 ref. la art. 248 1 C. pen. În legătură cu acuzele privind săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune și delapidare, prev. de art. 215 și art. 215 1 C. pen., partea vătămată B.P. a declarat că acestea se referă la faptul că învinuitul nu a distribuit în mod corect banii rezultați din vânzarea patrimoniului debitoarei prin licitația din 30 august 1996, fiind posibil să își fi însușit o parte din aceștia, respectiv cel puțin 47.215.272 lei. Cu privire la infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată, prev. de art. 246 ref. la art. 248 1 C. pen., partea vătămată a declarat că își menține toate acuzele aduse pe parcursul soluționării dosarului, potrivit cărora învinuitul a rezolvat cu rea credință Dosarul executional nr. 126/1996 al Tribunalului Arad, în sensul că a stabilit valoarea patrimoniului debitoarei doar pe baza aprecierii subiective a creditoarei, fără să solicite aportul unui expert, că nu a respectat dispozițiile legale privind publicitatea imobiliară, că a adjudecat bunurile doar cu participarea unui singur licitator, că în mod abuziv prețul de pornire a licitației a fost scăzut cu 25% la al doilea termen, că a procedat la evacuarea debitoarei fără a lua măsuri de conservare a bunurilor nesupuse executării silite, în valoare de peste 3 miliarde lei (300.000 RON), care au rămas în incinta complexului, dispărând sau fiind distruse ulterior, că procedând astfel societatea a fost condamnată la inactivitate, cu toate consecințele negative decurgând din aceasta, precum suspendarea activității, pierderea locului de muncă al angajaților ș.a. În cuprinsul rezoluției nr. 131/11/2 din 18 februarie 2009, prin care s-a dispus infirmarea rezoluției nr. 523/P/2008 din 16 ianuarie 2009 și reluarea cercetărilor, s-a arătat că procurorul nu s-a pronunțat și cu privire la săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prev. de art. 215 C. pen., deși plângerea patentei a vizat și această faptă prevăzută de legea penală. De asemenea, s-a arătat că motivarea soluției de scoatere de sub urmărire penală, potrivit căreia învinuitul și-a desfășurat activitatea conform dispozițiilor legale, nu are suport în probele dosarului și contrazice Decizia civilă nr. 188/ A din 24 aprilie 2007 a Curții de Apel Timișoara, care a constatat nelegalitatea tuturor actelor de executare, acestea fiind făcute cu încălcarea Legii nr. 60/1881. Totodată, s-a invocat și faptul că învinuitul nu a făcut dovada legalității distribuirii sumelor de bani obținute prin licitația ce a făcut obiectul Dosarului executional nr. 126/1996, care exced creanței creditoarei SC G.I. SRL. Un alt motiv al soluției de infirmare este acela că nu s-a lămurit dacă la stabilirea prețului de strigare, învinuitul a apelat la opinia unui expert. În fine, s-a motivat că se impune audierea părții vătămate B.P., pentru a depune încheierea din 30 iulie 1996, prin care s-a dispus suspendarea executării silite, pentru a face dovada comunicării ei de către învinuit și pentru a da lămuriri cu privire la celelalte dosare execuționale la care se referă cel din urmă. S-a reținut de către procuror că acuza adusă învinuitului V.Ș. cu privire la infracțiunea de înșelăciune, prev. de art. 215 C. pen., este neîntemeiată, deoarece, așa cum s-a arătat și în motivarea rezoluției Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad nr. 190/P/2005 din 15 aprilie 2005, nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia, calitatea de funcționar avută de făptuitor în timpul exercitării atribuțiilor sale de serviciu, atrăgând, în situația în care fapta s-ar adeveri, incidența dispozițiilor art. 246 în ref. la art. 248 1 C. pen., motiv pentru care s-a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune. Din probele dosarului a rezultat că învinuitul V.Ș. și-a îndeplinit corect atribuțiile de serviciu, iar Decizia civilă nr. 188/ A din 24 aprilie 1997 a Curții de Apel Timișoara, prin care s-a constatat nulitatea tuturor actelor de executare, a fost casată prin Decizia civilă nr. 1139 din 18 martie 1998, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 2199/1997, dispunându-se rejudecarea apelului, cu motivarea că, greșit instanța de apel s-a pronunțat asupra fondului, de vreme ce prima instanță a soluționat pricina pe calea excepției de tardivitate a contestației. Rejudecând apelul, prin Decizia civilă nr. 695/ A din 22 octombrie 1998, pronunțată în Dosarul nr. 3762/COM/1998, Curtea de Apel Timișoara l-a admis și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond, reținând că excepția avută în vedere de prima instanță nu este întemeiată. Prin sentința civilă nr. 855 din 29 noiembrie 1999, pronunțată în Dosarul nr. 4728/1999, Tribunalul Arad, a respins ca nefondată contestația la executare formulată de SC S. SA Felnac, în contradictoriu cu SC G.I. SRL. În motivarea soluției s-a arătat că „din lucrările Dosarului executional nr. 126/1996, rezultă că prin încheierea dată în ședința camerei de consiliu din 14 mai 1996, s-a ordonat executarea silită imobiliară a titlului executor constând în Decizia civilă nr. 161/ A din 05 octombrie 1995 a Curții de Apel Timișoara, asupra imobilului extrafunciar situat în com. Felnac, jud.Arad, compus din complex de creșterea porcilor, pentru creanța totală de 113.071.692 lei, iar ca urmare a derulării procedurii de executare silită imobiliară, potrivit Legii nr. 60/1881, legea aplicabilă în materie, prin certificatele de cumpărare din 17 octombrie 1996, Tribunalul Arad a consfințit, în favoarea cumpărătorului SC A.R. SRL, dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor expuse executării silite, iar prin încheierea dată în camera de consiliu din 18 octombrie 1996, aceeași instanță a constatat săvârșit primul act de executare din dosarul executional sus amintit. Or, în atare context, se constată că în cauză, contestatoarea a atacat execuția silită imobiliară de o manieră absolut generală, lăsând a se înțelege în absența indicării unui temei de drept, atât pentru contestația la executare formulată, cât și pentru cererea de suspendare a executării silite, dar și în privința unei motivații echivoce că această contestație se bazează exclusiv pe dispozițiile C. proc. civ., situație în care apare ca inadmisibilă, căci altminteri, măsurile de executare silită imobiliară dispuse în dosarul executional amintit trebuie a fi contestate în condițiile și termenele precis stabilite de legislația aplicabilă în materia executării silite imobiliare în Transilvania, Maramureș, Banat și Sătmar. Astfel, împotriva încheierii de ordonare a execuției singura cale de atac este apelul, în termen de 8 zile de la comunicarea încheierii (art. 34 alin. (1) și (2) comb. cu art. 140 alin. (1) din Legea nr. 60/1881), în conformitate cu legea execuțională, nefiind prevăzută ca și cale de atac contestația la executare, împotriva măsurilor ordonate din oficiu, de către instanța de carte funciară, potrivit art. 136 din Legea nr. 60/1881, poate fi exercitat, de asemenea, apelul în termen de 8 zile de la comunicare (art. 140 alin. (1) din Legea nr. 60/1881), nici pentru aceste situații nefiind prevăzută ca și cale de atac contestația la executare, apelul putând fi înaintat și împotriva publicațiilor de licitație emise de instanța de carte funciară. Este adevărat că, în acest din urmă caz, persoanele interesate pot formula contestație la executare, în condițiile prev. de art. 165 alin. (3) din Legea nr. 60/1881, dar este extrem de important a se preciza, că în acest caz, motivele de contestație sunt limitate prin art. 165 alin. (2) din aceeași lege, la modificarea condițiilor de licitație și remedierea viciilor de formă ocazionate prin dispozițiile instanței de carte funciară, referitoare la ordonarea licitației și în nici un caz aceste din urmă vicii nu trebuie confundate cu cauzele pentru care licitația ar putea fi anulată, confuzie în care contestatoarea persistă, îndeosebi prin formularea cererii de suspendare, precum și a contestației la prima publicație de licitație din 30 mai 1996. Nu în ultimul rând, atunci când procedura a ajuns în faza de scoatere la vânzare a imobilului prin licitație, oricărei părți interesate nu îi mai este deschisă altă cale de atac spre a cere anularea licitației, decât contestația la executare, dar numai pentru cauzele de nulitate prevăzute expres și limitativ de prev. art. 179 din Legea nr. 60/1881, dispoziții legale care, ca și cele mai sus menționate, au fost ignorate de către contestatoare. Mai mult, măsurile luate în dosarul executional în discuție au fost comunicate contestatoare!, în acest sens constatându-se că încheierea de ordonare a execuției silite imobiliare i-a fost comunicată la 20 mai 1996, actul procedural fiind înmânat administratorului, care a semnat de primire, prima publicație de licitație i-a fost comunicată la 05 iunie 1996, fiind predată persoanei însărcinată cu primirea corespondenței, care a semnat de primire, iar publicația a doua de licitație i-a fost comunicată la 08 august 1996, fiind predată persoanei însărcinată cu primirea corespondenței, care a semnat de primire. Pe de altă parte, contrar celor susținute de contestatoare, lipsa intabulării ipotecii execuționale nu reprezintă un impediment absolut în derularea execuției silite imobiliare, această operațiune, dispusă numai atunci când urmăritorul este un singur creditor chirografar, pentru încasarea unei creanțe stabilită prin hotărâre judecătorească, ce nu este asigurată printr-o ipotecă convențională, fiind extrem de importantă, dar sub aspectul asigurării rangului serid. În fine, susținerile contestatoare/' referitoare la subevaluarea imobilelor, nu pot fi primite, dată fiind împrejurarea că, astfel cum s-a arătat mai sus, publicațiile de licitație emise în dosarul executional, nu au fost atacate sub aspectul îndeplinirii condițiilor de licitație prev. de art. 147 alin. (1) și art. 150 alin. (2) și (3) din Legea nr. 60/1881". Soluția a devenit irevocabilă prin Decizia civilă nr. 841/ A din 01 noiembrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 6308/COM/2001, apelul fiind respins ca tardiv și respectiv prin Decizia civilă nr. 6515 din 05 noiembrie 2002, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, în Dosarul nr. 330/2002, recursul fiind anulat ca netimbrat. Sintetizând cele de mai sus, rezultă că, în motivarea sentinței civile nr. 855/1999, mai sus menționată, s-a arătat printre altele că, măsurile luate în dosarul executional, respectiv încheierea de ordonare a execuției silite, prima publicație de licitație precum și cea de-a doua publicație de licitație au fost comunicate corect contestatoarei. De asemenea, s-a arătat că lipsa intabulării ipotecii nu a reprezentat un impediment absolut în derularea execuției silite imobiliare, precum și că susținerile contestatoarei referitoare la subevaluarea imobilelor nu pot fi primite, deoarece publicațiile de licitație nu au fost atacate sub aspectul îndeplinirii condițiilor de licitație prevăzute de art. 147 alin. (1) și art. 150 alin. (2) și (3) din Legea nr. 60/1881. În concluzie, dispoziția de anulare a tuturor formelor de executare efectuate în Dosarul execuțional nr. 126/1996, dată prin Decizia civilă nr. 188/A/1997, a devenit complet ineficientă, formele respective fiind perfect valabile. Cu privire la acuza privind distribuirea abuzivă a sumelor de bani rezultate din vânzarea imobiliară din 30 august 1996, suma încasată de la SC A.R. SRL, a fost consemnată la CEC pentru toți creditorii din dosarele execuționale existente, iar diferența a fost consemnată la aceeași unitate bancară pentru acționarii societății. În contextul în care Dosarul execuțional nr. 126/1996 s-a păstrat din motive obiective, iar celelalte Dosare execuționale nr. 172, 205, 306 și 769 au fost distruse legal, ca urmare a depășii termenelor de arhivare, așa cum rezultă din adresa Judecătoriei Arad din 06 aprilie 2005, starea de fapt nu mai poate fi stabilită cu rigurozitate, astfel că dubiul îi profită învinuitului. Din adresa C.E.C.B. - Sucursala Arad, nr. 9297 din 03 august 2009, comunicată unități de parchet, rezultă că, de asemenea, termenul de arhivare fiind depășit, recipisele de consemnare a sumelor de bani în cauză și toată documentația aferentă plății acestora a fost predată în vederea distrugerii. În ceea ce privește stabilirea prețului de pornire a licitației din 30 august 1996, au fost respectate dispozițiile art. 1 din Decretul Lege nr. 306 din 05 august 1938, coroborat cu art. 135 din Legea 60/1881 - act normativ la care se face referire și în motivarea sentinței civile nr. 855/1999 a Tribunalului Arad - conform căruia această sarcină cade în sarcina creditorului și se confirmă de judecător prin încheierea de executare silită, în baza căreia se pornește procedura respectivă, precum și prin certificatul de cumpărare. Referitor la încheierea din 30 iulie 1996, scrisă olograf, pe verso-ul contestației la executare, înregistrată la Tribunalul Arad, la aceeași dată, despre care contestatorii susțin că ar fi, de fapt, minuta unei încheieri de suspendare a executării silite, aceasta a fost depusă în copie xerox la dosar de către partea vătămată, dar nu a fost folosită de către aceasta la data vânzării imobiliare silite din 30 august 1996, ceea ce confirmă susținerea învinuitului, potrivit căreia înscrisul constă de fapt în rezoluția pusă de judecătorul de serviciu, pentru înregistrarea contestației la executare, lucru ce rezultă și din termenul de judecată stabilit pentru a doua zi, respectiv 31 iulie 1996; de altfel, așa cum rezultă din sentința civilă nr. 855/1999 a Tribunalului Arad, contestația la executare nu a fost introdusă conform legii, astfel că, încheierea la care ne referim nu mai prezintă importanță în cauză. Ca urmare a emiterii de către judecătorul delegat cu executarea silită, C.S., a certificatului de cumpărare, care potrivit art. 180 din Legea nr. 60/1881, constituie titlu executoriu, la începutul lunii decembrie 1996, cumparatoarea a fost pusă în posesia bunurilor imobile cumpărate, iar arhiva debitoarei a fost preluată de Primăria comunei Felnac. S-a mai precizat că, potrivit art. 3, 4 și 5 din Decretul Lege nr. 306/1938, după primul termen de licitație, valoarea imobilelor scoase la vânzare se reduce cu 25% dacă bunul nu s-a vândut, iar după cel de-al doilea termen de licitație, valoarea respectivă se poate reduce cu încă 10%. Conform art. 171 alin. (2) din Legea nr. 60/1881, licitația imobiliară poate fi ținută și atunci când există un singur licitant. Pe lângă considerentele expuse, nu trebuie ignorat nici acela că învinuitul și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu sub controlul direct al judecătorului C.S. și pe baza dispozițiilor date de aceasta. Or, atât timp cât față de magistratul menționat a fost adoptată o soluție definitivă de neurmărire penală pe motiv că și-a îndeplinit corect atribuțiile de serviciu, și față de învinuitul V.Ș. trebuie să se adopte o soluție similară, bazată în cazul infracțiunii prev. de art. 215 C. pen., pe lipsa elementelor constitutive prevăzute de lege, în cazul infracțiunii prev. de art. 215 1 C. pen., pe inexistența acesteia, iar în cazul infracțiunii prev. de art. 246 în ref. la art. 248 1 C. pen., atât pe lipsa elementelor constitutive prevăzute de lege, cât și pe lipsa unei condiții prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale. Cu privire la infracțiunea prev. de art. 215 1 C. pen. și art. 246 în ref. la art. 248 1 C. pen., poate fi invocat din plin și principiul de drept in dubio pro reo, având în vedere și soluțiile anterioare propuse de organele de poliție sau adoptate de magistrații procurori și judecători, la care ne-am referit mai sus, prin care s-au adoptat soluții de neurmărire penală cu privire la executorul judecătoresc V.Ș. ori s-a stabilit că actele de executare silită sunt legale. În cursul urmăririi penale, partea vătămată a solicitat efectuarea unei expertize financiar-contabile, audierea a trei martori și, în final, audierea învinuitului, funcție de concluziile expertizei și audierile de martori. Martorii propuși de partea vătămată și învinuitul au fost audiați. Datorită faptului că depozițiile martorilor nu au adus elemente noi, iar din probele dosarului rezultă că efectuarea unei astfel de expertize nu este necesară și oportună, tocmai datorită considerentelor pentru care s-a dispus o soluție de netrimitere în judecată a învinuitului, acest capăt de cerere a fost respins.

Această soluție a fost menținută prin rezoluția nr. 1011/11/2/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Prin sentința recurată, prima instanță a constatat că ordonanța și rezoluția contestate au fost date cu respectarea dispozițiilor legale, reținând că, în cursul anului 1996, petenta a intrat în procedura organizării și lichidării judiciare ca urmare a mai multor cereri formulate de creditorii acestora fiind întocmite mai multe dosare execuționale. Ca urmare a acestor proceduri, în perioada 1996 - 2005, petenta a formulat o serie de plângeri penale prin reprezentanții săi legali, față de magistrați, ofițeri de poliție și executorul judecătoresc V.Ș., intimat în prezenta cauză, în legătură cu soluționarea executării silite. Ca urmare a modificărilor legislative, dosarul privindu-l pe executorul judecătoresc au fost trimis spre soluționare Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și prin rezoluția nr. 523/2008 din 16 ianuarie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului V.Ș. pentru infracțiunea prev.de art. 246 C. pen., și art. 248 1 C. pen., cu motivarea că acesta și-a îndeplinit în mod legal atribuțiile în Dosarul execuțional nr. 126/1996 în care au fost organizate trei licitații la termenele din 31 iulie 1996, 05 august 1996 și 30 august 1996 în cadrul executării silite imobiliare cu respectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 306/1938 în vigoare la aceea dată și în urma cărora bunurile persoanei vătămate au fost adjudecate de A.R. - Chișineu Criș. Ulterior, prin rezoluția nr. 131/11/2/2009 din 18 septembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara s-a admis plângerea petentei împotriva soluției pentru completarea probatoriului. Prin ordonanța nr. 523/P/2008 din 14 august 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara s-a răspuns la toate criticile formulate prin rezoluția de infirmare motivându-se inclusiv și respingerea probei cu expertiza contabilă, astfel încât susținerile petentei sunt nefondate în această privință. În mod corect s-a reținut că toate actele de executare din dosarul execuțional al executorului judecătoresc V.Ș. au fost menținute deoarece Decizia civilă nr. 188/ A din 24 aprilie 1997 a Curții de Apel Timișoara prin care s-a constatat nulitatea actelor de executare în Dosarul execuțional nr. 124/1996 a fost casată prin Decizia civilă nr. 1139 din 18 martie 1998 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel încât contestația la executare formulată de petentă a fost respinsă. În ceea ce privește subevaluarea prețului de pornire al licitației nu poate fi reținută culpa executorului judecătoresc deoarece conform dispozițiilor legale în vigoare la data licitației creditorul era cel obligat să arate valoarea imobilului în cererea de executare silită. De asemenea, potrivit art. 171 alin. (2) din Legea nr. 60/1881 licitația imobiliară putea fi ținută și în cazul în care exista un singur licitant astfel încât nici acuzele cu privire la desfășurarea licitației făcute de către petentă nu sunt fondate în acest sens. Referitor la distribuirea sumelor încasate în urma licitației, acestea s-au consemnat la CEC la dispoziția creditorilor din dosarele execuționale, dintre aceste dosare nu s-a păstrat decât Dosarul nr. 126/1996 care nu a fost finalizat, nefiind ridicate toate sumele consemnate la CEC, iar celelalte au fost distruse fiind îndeplinit termenul arhivistic de păstrare, astfel încât nu se poate stabili cu exactitate cuantumul total al datoriilor. În ceea ce privește măsurile de conservare a bunurilor rămase la locul executării silite imobiliare și arhiva societății, acestea pot constitui aspecte ale unui abuz în serviciu, infracțiune față de care procurorii s-au pronunțat prin ordonanța și respectiv rezoluția contestată. Așa cum în mod corect s-a stabilit la data licitației, respectiv 30 august 1996, nu era încriminată infracțiunea prev. de art. 248 1 C. pen., aspect încât potrivit art. 13 C. pen. legea mai favorabilă este legea veche și eventuala infracțiune de serviciu privind executarea silită din Dosarul nr. 126/1996, respectiv infracțiunea prev. de art. 246 C. pen., este prescrisă în temeiul art. 122 lit. d) C. proc. pen. Referitor la temeiul juridic, în mod corect s-a reținut art. 10 lit. f) C. proc. pen., deoarece pentru infracțiunea prev. de art. 246 C. pen. și art. 248 1 C. pen., s-au mai dat soluții de netrimitere în judecată în Dosarul nr. 47/P/2002 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad și nr. 1081/P/1997 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad pe principiul că nimeni nu poate fi cercetat, tras la răspundere penală sau condamnat de două ori pentru aceeași faptă. De altfel, parchetul nu a invocat autoritatea de lucru judecat a soluțiilor pronunțate de parchet, ci faptul că aceeași persoană a mai fost cercetată pentru aceleași fapte făcându-se trimitere încă o dată la întreg materialul probator și răspunzându-se la toate acuzațiile formulate în plângere de petentă, astfel încât nu pot fi reținute criticile petentei prin plângerea depusă în instanță. Referitor la efectuarea unei expertize contabile, aceasta nu este utilă cauzei având în vedere împrejurările legate de împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale, precum și celelalte aspecte relatate prin ordonanță. Invocarea și a art. 10 lit. g) C. proc. pen., nu schimbă soluția de netrimitere în judecată, iar pentru fiecare infracțiune procurorul a indicat temeiul legal în baza căruia a adoptat soluția. De asemenea, indicarea necorespunzătoare a temeiului de drept în rezoluție nu este un motiv de nulitate absolută, nefiind limitativ prevăzut de art. 197 alin. (2) C. proc. pen.; mai mult decât atât, potrivit Deciziei nr. 44 din 13 octombrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, instanța poate modifica temeiul de drept din rezoluția procurorului. B. Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs petenta SC S.F. SRL criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reiterând criticile din plângerea penală și plângerea adresată instanței în baza art. 278 1 C. proc. pen. Examinând recursul declarat de petentă sub toate aspectele, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat. Instanța de fond a constatat că situația de fapt reținută de procuror corespunde actelor premergătoare administrate în prezenta cauză și că acesta a apreciat în mod corect că activitățile desfășurate de intimat nu întrunesc elemente constitutive ale infracțiunilor reclamate prin plângerea penală. Fără a relua considerentele pentru care prima instanță a respins plângerea petentei, apreciind că ordonanța procurorului este legală și temeinică, Înalta Curte reține că, după numeroasele reluări ale cercetărilor penale în plângerile cu același obiect ale petentei, reprezentantul acesteia, B.P., în calitate de administrator al SC S.F. SA, cu ocazia audierilor efectuate în dosarul de fată la datele de 17 iunie și 16 iulie 2009, a precizat că nu mai solicită tragerea la răspundere penală a magistraților și polițiștilor, ci doar a executorului judecătoresc V.Ș., pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, delapidare și abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată, prev. de art. 215, art. 215 1 și art. 246 ref. la art. 248 1 C. pen. Așadar, circumscris acestui obiect al plângerii petentei, Înalta Curte constată că prin ordonanța contestată s-a răspuns tuturor motivelor de critică pentru care se dispusese infirmarea ordonanței anterioare, dată la 16 ianuarie 2009, respectiv procurorul s-a pronunțat cu privire la existența infracțiunii prev. de art. 215 C. pen., a audiat reprezentantul persoanei vătămate, răspunzând totodată criticilor ce vizau nelegalitatea actelor de executare, stabilirea prețului de strigare, modalitatea de distribuire a prețului, îndeplinirea formalităților de publicitate prevăzute de lege, etc. În concret, procurorul și prima instanță au analizat punctual toate criticile petentei, reținând în mod fundamentat că nu au fost încălcate dispozițiile legale aplicabile executării silite în discuție, aspect confirmat și prin soluția pronunțată de instanțele civile, respectiv sentința civilă nr. 855 din 29 noiembrie 1999, pronunțată în Dosarul nr. 4728/1999, Tribunalul Arad (prin care s-a respins ca nefondată contestația la executare formulată de SC S. SA Felnac, în contradictoriu cu SC G.I. SRL), irevocabilă prin Decizia civilă nr. 841/ A din 01 noiembrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 6308/COM/2001 (prin care apelul a fost respins ca tardiv) și, respectiv, prin Decizia civilă nr. 6515 din 05 noiembrie 2002, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, în Dosarul nr. 330/2002 (prin care recursul a fost anulat ca netimbrat). Susținerea reprezentantului petentei în sensul că nu poate fi invocată autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanței civile în fața instanței penale este întemeiată doar parțial, întrucât, pe de o parte, îndeplinirea corespunzătoare a atribuțiilor de serviciu de către executorul judecătoresc este examinată, în primul rând, de către instanța civilă care verifică, cu ocazia soluționării contestației la executare sau a celorlalte căi de atac specifice procedurii Legii nr. 60/1881, dacă s-au respectat dispozițiile de drept execuțional incidente, iar, pe de altă parte, nu este permis ca pe calea unei plângeri penale întemeiate pe dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen., să se atenteze la autoritatea de lucru judecat a hotărârilor civile și la stabilitatea circuitului civil realizat în baza acestora și să se încerce remedierea unei situații de fapt care nu a putut fi realizată la un moment dat pe căile legale recomandate de lege sau pe care petenta nu Ie-a valorificat corespunzător (apelul a fost respins ca tardiv iar recursul a fost anulat ca netimbrat). în concluzie, chiar dacă în fața instanței penale nu se poate invoca autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanței civile, dezlegarea dată de această din urmă instanță unor chestiuni de procedură nu poate fi ignorată. Pe de altă parte, față de executorul judecătoresc intimat s-au pronunțat în timp mai multe soluții de netrimitere în judecată, însă doar unele dintre acestea au fost infirmate. Chiar dacă în materia soluțiilor de netrimitere în judecată nu se poate vorbi de autoritate de lucru judecat, este evident că o persoană nu poate fi urmărită penal pentru aceleași fapte decât dacă au apărut elemente noi care nu au fost cunoscute sau nu au fost avute în vedere de organul de urmărite penală la momentul la care a dispus soluția de neurmărire; or, în cauză, petenta, prin reprezentantul său a invocat în mod constant aceleași critici cu privire la modul în care executorul judecătoresc V.Ș. a efectuat executarea silită asupra patrimoniului societății petente. Ca atare, pentru aceste considerente, constatând că atât rezoluția procurorului cât și sentința pronunțată în cauză sunt legale și temeinice, văzând și dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, iar în baza art. 192 alin. (2) din același cod va obliga recurenta la plata cheltuielilor judiciare către stat.