ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1418/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1418/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursului de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A. 1. Prin sentința penală nr. 310/PI

din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, în baza art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen s-a respins plângerea petentei SC S.F. SRL, ca

nefondată, menținându-se ordonanța din 14 august 2009 dată în Dosarul nr. 523/P/2008

a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, iar în baza art. 192 alin. (2)

C. proc. pen. a fost obligată petenta la plata sumei de 100 lei cu titlu de

cheltuieli judiciare către stat.

soluție a fost dispusă urmare plângerii întemeiată pe dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., înregistrată pe rolul primei instanțe la data de 28 septembrie 2009

sub nr. 1097/59/2009, plângere prin care petenta SC S.F. SRL a solicitat

instanței desființarea ordonanței susmenționate.

În motivarea

plângerii, petenta a arătat că prin rezoluția din 18 februarie 2009 a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara dată în Dosarul nr. 131/1172/2009

a fost admisă plângerea acesteia și informată rezoluția dată în Dosarul nr. 523/P/2008

a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, dar aspectele stabilite de

către procurorul general nu au fost luate în considerare de către procurorul de

caz.

În ceea ce

privește subevaluarea prețului de pornire a licitației, petenta a arătat că

procurorul nu a soluționat plângerea în mod legal, apreciind în mod eronat

faptul că publicațiile de licitație nu au fost atacate sub aspectul

îndeplinirii condițiilor de licitație. S-a mai arătat că procurorul nu a

analizat incidența incidentelor legale în materia executării silite imobiliare

prin prisma executorului judecătoresc și se mărginește în a evoca soluții date

de instanța de judecată care nu au puterea autorității de lucru judecat în

dosarul penal.

Referitor la

problema distribuirii abuzive a sumelor de bani obținute în data de 30

octombrie 2006, s-a arătat că nu s-a cercetat în raport cu probele de la dosar

și nu s-au administrat alte probe în vederea stabilirii corecte a modalității

de distribuire efectivă a sumelor realizate din vânzarea la licitație publică,

fiind un lucru cert că executorul judecătoresc a eliberat sume de bani unor

instituții și persoane în condițiile în care creanțele lor erau prescrise și

fără a exista un titlu în această privință.

S-a mai

arătat că față de infracțiunea prev. de art. 215 alin. (2) C. pen., nu s-a

efectuat nici un fel de cercetare penală, aplicându-se greșit principiul „in

dubio pro reo" cu privire la soluțiile pronunțate anterior de organele de

urmărire penală care nu împiedica efectuarea cercetării penale a cauzei și

administrarea întregului material probator câtă vreme atât prin hotărârea

instanței de judecată cât și prin rezoluția de infirmare s-a stabilit că

urmează a fi efectuate cercetări și în această privință.

În ceea ce

privește bunurile rămase la locul executării silite cât și arhiva societății,

actele și documente contabile, s-a arătat că nu s-au luat măsuri de conservare

de către executorul judecătoresc, consecința fiind distrugerea, furtul sau

pieirea acestor bunuri.

De asemenea,

în mod nelegal, procurorul a respins cererea de efectuare a unei expertize

contabile și de evaluare a bunurilor iar soluția dată de procuror este greșită

și sub aspectul încadrării juridice a acesteia.

ordonanța din 14 august 2009, Dosar nr. 523/P/2008 al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Timișoara, s-a dispus respingerea cererii de efectuare a unei

expertize financiar-contabile, neînceperea urmăririi penale față de intimatul V.Ș.

- executor judecătoresc, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art 215 și art.

215

1

C. pen., și scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului V.Ș.

pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 246 cu referire la art. 248

1

C. pen.

În motivare

procurorul a reținut, în esență, următoarele:

Prin

rezoluția procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara,

nr. 131/11/2 din 18 februarie 2009, s-a dispus admiterea plângerii formulată de

petenta SC S.F. SA, prin administratorul B.P., infirmarea rezoluției aceleiași

unități de parchet dată la 16 ianuarie 2009, în Dosarul penal nr. 523/P/2008,

privind pe învinuitul V.Ș., redeschiderea și reluarea cercetărilor conform

celor menționate în expozeul actului.

Prin

rezoluția infirmată, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului

V.Ș., pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor, comisă în formă calificată, prevăzută de art. 246 în referire la art.

248

1

din C. pen., pe motiv că nu sunt întrunite elementele

constitutive prevăzute de lege.

În esență,

învinuitul V.Ș., a fost acuzat pentru fapta de a fi soluționat, cu rea

credință, în calitate de executor judecătoresc, Dosarul execuțional nr. 126/1996

al Tribunalului Arad, cu consecința păgubirii SC S.F. SA cu suma de aproximativ

4.000.000 DOLARI SUA. Din probele administrate a rezultat că acuzele aduse

executorului judecătoresc V.Ș. nu sunt întemeiate, motiv pentru care s-a dispus

scoaterea sa de sub urmărire penală.

Prin

rezoluția dată la 02 decembrie 1997, în Dosarul penal nr. 1081/P/1997 al

Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, s-a dispus neînceperea urmăririi

penale față de V.Ș., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu

în formă calificată, prev. de art. 248

1

raportat la art. 248 din C.

pen., pe motiv că nu sunt întrunite din punct de vedere obiectiv și subiectiv

elementele constitutive prevăzute de lege. Soluția nu a fost infirmată.

Prin

rezoluția dată la 15 august 2002, în Dosarul penal nr. 47/P/2002 al Parchetului

de pe lângă Tribunalul Arad, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de V.Ș.,

sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu prev. de art. 248 din

C pen., pe motiv că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale

prev. de art. 122 lit. d) din C. pen. Soluția nu a fost infirmată

Prin

rezoluția dată la 15 aprilie 2005, în Dosarul penal nr. 190/P/2005 al Parchetului

de pe lângă Judecătoria Arad, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de V.Ș.,

sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor, prev. de art. 246 din C. pen., pe motiv că nu sunt întrunite elementele

constitutive prevăzute de lege, reținându-se că, dacă s-ar fi adeverit, aceasta

era încadrarea juridică a faptei pe care reclamantul o califica drept

înșelăciune.

Prin aceeași

rezoluție s-a reținut că nu se mai putea dispune cu privire la săvârșirea

infracțiunii prev. de art. 248

1

din C. pen, datorită împrejurării

că, privitor la această faptă, fusese dată deja o soluție de neîncepere a

urmăririi penale și anume prin rezoluția nr. 1081/P/1997 a Parchetului de pe

lângă Tribunalul Arad, care nu a fost infirmată, motiv pentru care a dispus

atașarea Dosarului penal nr. 190/P/2005 la Dosarul nr. 1081/P/1997.

Dosarele au

fost atașate, dar nu a fost dată o ordonanță de conexare a acestora, atașarea

având doar un caracter administrativ, practic cele dosare păstrându-și în mod

distinct soluțiile.

Prin sentința

penală nr. 2689 din 16 decembrie 2005, pronunțată de Judecătoria Arad, în Dosarul

nr. 6458/2005, a fost respinsă ca nefondată plângerea formulată de petentă

împotriva soluției mai sus menționată, precum și a rezoluției prim procurorului

parchetului de pe lângă această instanță nr. 861/11/2 din 23 mai 2005, care au

fost menținute.

Prin Decizia penală

nr. 128/R din 27 februarie 2006, pronunțată de Tribunalul Arad, în Dosarul nr. 969/R/2006,

a fost admis recursul petentei și, în consecință, rezoluția nr. 190/P/2005, a

fost infirmată, dispunându-se trimiterea cauzei la procuror pentru începerea

urmăririi penale.

În motivarea

soluției, instanța de recurs a arătat că „rezoluțiile procurorului prin care

s-a dispus anterior neînceperea urmăririi penale nu au puterea unor hotărâri

judecătorești pentru a dobândi autoritate de lucru judecat, astfel că se impune

ca procurorul să analizeze cele semnalate de către petentă prin plângere, nu

prin prisma autorității de lucru judecat ci pe baza propriilor constatări și

convingeri".

Cu toate

acestea, instanța de recurs s-a mărginit să infirme doar rezoluția dată în Dosarul

penal nr. 190/P/2005, astfel că soluția data în Dosarul nr. 1081/P/1997 a rămas

în vigoare.

La data de 17

mai 2006, Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad a dispus începerea urmăririi

penale față de V.Ș., în Dosarul penal nr. 190/P/2005, pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 246 în referire la art. 248

1

din C.

pen., iar prin rezoluția dată la 27 mai 2008 a dispus declinarea competenței de

soluționare a cauzei în favoarea Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Timișoara.

Pentru o mai

bună înțelegere a situației de fapt, s-a precizat că, în perioada 1996-2005, SC

S.F. SA a formulat numeroase sesizări prin reprezentanții săi legali, prin care

au fost aduse acuzații sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu

contra intereselor persoanelor în formă calificată, prev. de art. 246 ref. la art.

248

1

C. pen., făptuitorilor V.Ș, C.S. (judecător la Tribunalul Arad),

P.R. (judecător la Judecătoria Arad), M.S. (fost prim-procuror la Parchetul de

pe lângă Tribunalul Arad), P.P. (fost prim - procuror la Parchetul de pe lângă

Judecătoria Arad), P.S. (scms. la I.P.J. Arad) și C.M. (fost cms. șef la I.P.J.

Arad), constând în aceea că, prin exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor

de serviciu, i-au cauzat un prejudiciu în valoare de aproximativ 4 milioane DOLARI

SUA, așa cum s-a mai arătat.

Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin ordonanța din 09 decembrie 2005,

a rezolvat conflictul negativ de competență ivit între Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Timișoara și D.N.A., stabilind competența de soluționare a

cauzei în favoarea celei dintâi.

Prin

rezoluția nr. 222/P/2005 din 20 februarie 2006, Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Timișoara a dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitorii: V.Ș.,

C.S., P.R.M.S., P.P., P.S. și C.M., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev.

de art. 246 C. pen., conform disp. art. 10 lit. f) C. proc. pen.

În motivarea

soluției, s-a reținut că magistrații și polițiștii menționați și-au îndeplinit

corect atribuțiile de serviciu, că nu se poate reține reaua credință în sarcina

lor și că partea nemulțumită putea exercita căile legale de atac.

Cu privire la

executorul judecătoresc V.Ș., s-a reținut că față de acesta s-au adoptat

soluții de neînceperea urmăririi penale în Dosarele nr. 1081/P/1997 și

47/P/2002 ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, precum și în Dosarul nr.

190/P/2005 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad.

Prin

ordonanța nr. 201/11/2/2006 din 12 iunie 2006, procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a admis ca întemeiată

plângerea formulată de SC S.F. SA împotriva ultimei soluții menționate, în

sensul că a schimbat temeiul juridic din art. 10 lit. a) în art. 10 lit. d) C.

proc. pen., cu privire la toți făptuitorii, mai puțin V.Ș., față de care s-a

dispus disjungerea și declinarea competenței de soluționare a cauzei în

favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad.

Prin sentința

penală nr. 94/PI din 25 septembrie 2006, Curtea de Apel Timișoara a respins ca

nefondată plângerea formulată de petenta SC S.F. SA împotriva rezoluției

adoptată în Dosarul penal nr. 222/P/2005 mai sus menționată.

Recursul

declarat de aceeași petenta împotriva hotărârii Curții de Apel Timișoara, a

fost admis prin Decizia nr. 2178 din 24 aprilie 2007, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în Dosarul penal nr. 2527/59/2006; în consecință,

instanța supremă a casat sentința penală atacată și a dispus trimiterea cauzei

spre rejudecare la aceeași instanță.

În motivarea

soluției s-a reținut că instanța fondului a omis să se pronunțe cu privire la

soluția procurorului în ceea ce îi privește pe intimații C.S., P.R., M.S., P.P.,

P.S. și C.M., precizând doar că, executorul judecătoresc V.Ș. era cercetat

într-o altă cauză, având același obiect și în care s-a dispus trimiterea

dosarului la procuror în vederea începerii urmăririi penale cu privire la

infracțiunea prev. de art. 246 ref. la art. 248

1

C. pen.

În

rejudecare, prin sentința penală nr. 184/PI din 03 decembrie 2008, Curtea de

Apel Timișoara a respins ca nefondată plângerea formulată de SC S.F. SA

împotriva rezoluției adoptată la 20 februarie 2006 în Dosarul penal nr. 222/P/2005.

Recursul

declarat de aceeași petentă, a fost respins ca nefondat prin decizia instanței

supreme nr. 1369 din 11 aprilie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 2527.1/59/2006.

În motivarea

hotărârii s-a reținut că afirmațiile petentei au un caracter declarativ, că nu

au fost dovedite fapte de natură să atragă răspunderea penală a magistraților

judecători și procurori sau a celor doi ofițeri de poliție și că, în

consecință, ordonanța atacată este temeinică și legală.

Cu ocazia

audierilor efectuate în dosarul de fată la datele de 17 iunie și 16 iulie 2009,

partea vătămată B.P., în calitate de administrator al SC S.F. SA, a declarat că

nu mai solicită tragerea la răspundere penală a magistraților și polițiștilor,

ci doar a executorului judecătoresc V.Ș., pentru săvârșirea infracțiunilor de

înșelăciune, delapidare și abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în

formă calificată, prev. de art. 215, art. 215

1

și art. 246 ref. la art.

248

1

C. pen.

În legătură

cu acuzele privind săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune și delapidare,

prev. de art. 215 și art. 215

1

C. pen., partea vătămată B.P. a

declarat că acestea se referă la faptul că învinuitul nu a distribuit în mod

corect banii rezultați din vânzarea patrimoniului debitoarei prin licitația din

30 august 1996, fiind posibil să își fi însușit o parte din aceștia, respectiv

cel puțin 47.215.272 lei.

Cu privire la

infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă

calificată, prev. de art. 246 ref. la art. 248

1

C. pen., partea

vătămată a declarat că își menține toate acuzele aduse pe parcursul

soluționării dosarului, potrivit cărora învinuitul a rezolvat cu rea credință Dosarul

executional nr. 126/1996 al Tribunalului Arad, în sensul că a stabilit valoarea

patrimoniului debitoarei doar pe baza aprecierii subiective a creditoarei, fără

să solicite aportul unui expert, că nu a respectat dispozițiile legale privind

publicitatea imobiliară, că a adjudecat bunurile doar cu participarea unui

singur licitator, că în mod abuziv prețul de pornire a licitației a fost scăzut

cu 25% la al doilea termen, că a procedat la evacuarea debitoarei fără a lua

măsuri de conservare a bunurilor nesupuse executării silite, în valoare de

peste 3 miliarde lei (300.000 RON), care au rămas în incinta complexului,

dispărând sau fiind distruse ulterior, că procedând astfel societatea a fost

condamnată la inactivitate, cu toate consecințele negative decurgând din

aceasta, precum suspendarea activității, pierderea locului de muncă al

angajaților ș.a.

În cuprinsul

rezoluției nr. 131/11/2 din 18 februarie 2009, prin care s-a dispus infirmarea

rezoluției nr. 523/P/2008 din 16 ianuarie 2009 și reluarea cercetărilor, s-a

arătat că procurorul nu s-a pronunțat și cu privire la săvârșirea infracțiunii

de înșelăciune, prev. de art. 215 C. pen., deși plângerea patentei a vizat și

această faptă prevăzută de legea penală.

De asemenea,

s-a arătat că motivarea soluției de scoatere de sub urmărire penală, potrivit

căreia învinuitul și-a desfășurat activitatea conform dispozițiilor legale, nu

are suport în probele dosarului și contrazice Decizia civilă nr. 188/ A din 24

aprilie 2007 a Curții de Apel Timișoara, care a constatat nelegalitatea tuturor

actelor de executare, acestea fiind făcute cu încălcarea Legii nr. 60/1881.

Totodată, s-a

invocat și faptul că învinuitul nu a făcut dovada legalității distribuirii

sumelor de bani obținute prin licitația ce a făcut obiectul Dosarului executional

nr. 126/1996, care exced creanței creditoarei SC G.I. SRL. Un alt motiv al

soluției de infirmare este acela că nu s-a lămurit dacă la stabilirea prețului

de strigare, învinuitul a apelat la opinia unui expert.

În fine, s-a

motivat că se impune audierea părții vătămate B.P., pentru a depune încheierea

din 30 iulie 1996, prin care s-a dispus suspendarea executării silite, pentru a

face dovada comunicării ei de către învinuit și pentru a da lămuriri cu privire

la celelalte dosare execuționale la care se referă cel din urmă.

S-a reținut

de către procuror că acuza adusă învinuitului V.Ș. cu privire la infracțiunea

de înșelăciune, prev. de art. 215 C. pen., este neîntemeiată, deoarece, așa cum

s-a arătat și în motivarea rezoluției Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad nr.

190/P/2005 din 15 aprilie 2005, nu sunt întrunite elementele constitutive ale

acesteia, calitatea de funcționar avută de făptuitor în timpul exercitării

atribuțiilor sale de serviciu, atrăgând, în situația în care fapta s-ar

adeveri, incidența dispozițiilor art. 246 în ref. la art. 248

1

C.

pen., motiv pentru care s-a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul

săvârșirii infracțiunii de înșelăciune.

Din probele

dosarului a rezultat că învinuitul V.Ș. și-a îndeplinit corect atribuțiile de

serviciu, iar Decizia civilă nr. 188/ A din 24 aprilie 1997 a Curții de Apel

Timișoara, prin care s-a constatat nulitatea tuturor actelor de executare, a

fost casată prin Decizia civilă nr. 1139 din 18 martie 1998, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 2199/1997, dispunându-se

rejudecarea apelului, cu motivarea că, greșit instanța de apel s-a pronunțat

asupra fondului, de vreme ce prima instanță a soluționat pricina pe calea

excepției de tardivitate a contestației.

Rejudecând

apelul, prin Decizia civilă nr. 695/ A din 22 octombrie 1998, pronunțată în Dosarul

nr. 3762/COM/1998, Curtea de Apel Timișoara l-a admis și a trimis cauza spre

rejudecare la instanța de fond, reținând că excepția avută în vedere de prima

instanță nu este întemeiată.

Prin sentința

civilă nr. 855 din 29 noiembrie 1999, pronunțată în Dosarul nr. 4728/1999,

Tribunalul Arad, a respins ca nefondată contestația la executare formulată de

SC S. SA Felnac, în contradictoriu cu SC G.I. SRL.

În motivarea

soluției s-a arătat că „din lucrările Dosarului executional nr. 126/1996,

rezultă că prin încheierea dată în ședința camerei de consiliu din 14 mai 1996,

s-a ordonat executarea silită imobiliară a titlului executor constând în Decizia

civilă nr. 161/ A din 05 octombrie 1995 a Curții de Apel Timișoara, asupra

imobilului extrafunciar situat în com. Felnac, jud.Arad, compus din complex de

creșterea porcilor, pentru creanța totală de 113.071.692 lei, iar ca urmare a

derulării procedurii de executare silită imobiliară, potrivit Legii nr. 60/1881,

legea aplicabilă în materie, prin certificatele de cumpărare din 17 octombrie 1996,

Tribunalul Arad a consfințit, în favoarea cumpărătorului SC A.R. SRL,

dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor expuse executării silite,

iar prin încheierea dată în camera de consiliu din 18 octombrie 1996, aceeași

instanță a constatat săvârșit primul act de executare din dosarul executional

sus amintit.

Or, în atare

context, se constată că în cauză, contestatoarea a atacat execuția silită

imobiliară de o manieră absolut generală, lăsând a se înțelege în absența

indicării unui temei de drept, atât pentru contestația la executare formulată,

cât și pentru cererea de suspendare a executării silite, dar și în privința

unei motivații echivoce că această contestație se bazează exclusiv pe

dispozițiile C. proc. civ., situație în care apare ca inadmisibilă, căci altminteri,

măsurile de executare silită imobiliară dispuse în dosarul executional amintit

trebuie a fi contestate în condițiile și termenele precis stabilite de

legislația aplicabilă în materia executării silite imobiliare în Transilvania,

Maramureș, Banat și Sătmar.

Astfel,

împotriva încheierii de ordonare a execuției singura cale de atac este apelul,

în termen de 8 zile de la comunicarea încheierii (art. 34 alin. (1) și (2)

comb. cu art. 140 alin. (1) din Legea nr. 60/1881), în conformitate cu legea

execuțională, nefiind prevăzută ca și cale de atac contestația la executare,

împotriva măsurilor ordonate din oficiu, de către instanța de carte funciară,

potrivit art. 136 din Legea nr. 60/1881, poate fi exercitat, de asemenea,

apelul în termen de 8 zile de la comunicare (art. 140 alin. (1) din Legea nr.

60/1881), nici pentru aceste situații nefiind prevăzută ca și cale de atac

contestația la executare, apelul putând fi înaintat și împotriva publicațiilor

de licitație emise de instanța de carte funciară.

Este adevărat

că, în acest din urmă caz, persoanele interesate pot formula contestație la

executare, în condițiile prev. de art. 165 alin. (3) din Legea nr. 60/1881, dar

este extrem de important a se preciza, că în acest caz, motivele de contestație

sunt limitate prin art. 165 alin. (2) din aceeași lege, la modificarea

condițiilor de licitație și remedierea viciilor de formă ocazionate prin

dispozițiile instanței de carte funciară, referitoare la ordonarea licitației

și în nici un caz aceste din urmă vicii nu trebuie confundate cu cauzele pentru

care licitația ar putea fi anulată, confuzie în care contestatoarea persistă, îndeosebi

prin formularea cererii de suspendare, precum și a contestației la prima

publicație de licitație din 30 mai 1996.

Nu în ultimul

rând, atunci când procedura a ajuns în faza de scoatere la vânzare a imobilului

prin licitație, oricărei părți interesate nu îi mai este deschisă altă cale de atac

spre a cere anularea licitației, decât contestația la executare, dar numai

pentru cauzele de nulitate prevăzute expres și limitativ de prev. art. 179 din

Legea nr. 60/1881, dispoziții legale care, ca și cele mai sus menționate, au

fost ignorate de către contestatoare.

Mai mult,

măsurile luate în dosarul executional în discuție au fost comunicate

contestatoare!, în acest sens constatându-se că încheierea de ordonare a

execuției silite imobiliare i-a fost comunicată la 20 mai 1996, actul

procedural fiind înmânat administratorului, care a semnat de primire, prima

publicație de licitație i-a fost comunicată la 05 iunie 1996, fiind predată

persoanei însărcinată cu primirea corespondenței, care a semnat de primire, iar

publicația a doua de licitație i-a fost comunicată la 08 august 1996, fiind

predată persoanei însărcinată cu primirea corespondenței, care a semnat de

primire.

Pe de altă

parte, contrar celor susținute de contestatoare, lipsa intabulării ipotecii

execuționale nu reprezintă un impediment absolut în derularea execuției silite

imobiliare, această operațiune, dispusă numai atunci când urmăritorul este un

singur creditor chirografar, pentru încasarea unei creanțe stabilită prin

hotărâre judecătorească, ce nu este asigurată printr-o ipotecă convențională,

fiind extrem de importantă, dar sub aspectul asigurării rangului serid.

În fine,

susținerile contestatoare/' referitoare la subevaluarea imobilelor, nu pot fi

primite, dată fiind împrejurarea că, astfel cum s-a arătat mai sus,

publicațiile de licitație emise în dosarul executional, nu au fost atacate sub

aspectul îndeplinirii condițiilor de licitație prev. de art. 147 alin. (1) și art.

150 alin. (2) și (3) din Legea nr. 60/1881".

Soluția a

devenit irevocabilă prin Decizia civilă nr. 841/ A din 01 noiembrie 2001,

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 6308/COM/2001, apelul

fiind respins ca tardiv și respectiv prin Decizia civilă nr. 6515 din 05

noiembrie 2002, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, în Dosarul nr. 330/2002,

recursul fiind anulat ca netimbrat.

Sintetizând

cele de mai sus, rezultă că, în motivarea sentinței civile nr. 855/1999, mai

sus menționată, s-a arătat printre altele că, măsurile luate în dosarul

executional, respectiv încheierea de ordonare a execuției silite, prima publicație

de licitație precum și cea de-a doua publicație de licitație au fost comunicate

corect contestatoarei.

De asemenea,

s-a arătat că lipsa intabulării ipotecii nu a reprezentat un impediment absolut

în derularea execuției silite imobiliare, precum și că susținerile

contestatoarei referitoare la subevaluarea imobilelor nu pot fi primite,

deoarece publicațiile de licitație nu au fost atacate sub aspectul îndeplinirii

condițiilor de licitație prevăzute de art. 147 alin. (1) și art. 150 alin. (2)

și (3) din Legea nr. 60/1881.

În concluzie,

dispoziția de anulare a tuturor formelor de executare efectuate în Dosarul execuțional

nr. 126/1996, dată prin Decizia civilă nr. 188/A/1997, a devenit complet

ineficientă, formele respective fiind perfect valabile.

Cu privire la

acuza privind distribuirea abuzivă a sumelor de bani rezultate din vânzarea

imobiliară din 30 august 1996, suma încasată de la SC A.R. SRL, a fost

consemnată la CEC pentru toți creditorii din dosarele execuționale existente,

iar diferența a fost consemnată la aceeași unitate bancară pentru acționarii

societății.

În contextul

în care Dosarul execuțional nr. 126/1996 s-a păstrat din motive obiective, iar

celelalte Dosare execuționale nr. 172, 205, 306 și 769 au fost distruse legal,

ca urmare a depășii termenelor de arhivare, așa cum rezultă din adresa

Judecătoriei Arad din 06 aprilie 2005, starea de fapt nu mai poate fi stabilită

cu rigurozitate, astfel că dubiul îi profită învinuitului.

Din adresa C.E.C.B.

- Sucursala Arad, nr. 9297 din 03 august 2009, comunicată unități de parchet,

rezultă că, de asemenea, termenul de arhivare fiind depășit, recipisele de

consemnare a sumelor de bani în cauză și toată documentația aferentă plății

acestora a fost predată în vederea distrugerii.

În ceea ce

privește stabilirea prețului de pornire a licitației din 30 august 1996, au

fost respectate dispozițiile art. 1 din Decretul Lege nr. 306 din 05 august 1938,

coroborat cu art. 135 din Legea 60/1881 - act normativ la care se face referire

și în motivarea sentinței civile nr. 855/1999 a Tribunalului Arad - conform

căruia această sarcină cade în sarcina creditorului și se confirmă de judecător

prin încheierea de executare silită, în baza căreia se pornește procedura

respectivă, precum și prin certificatul de cumpărare.

Referitor la

încheierea din 30 iulie 1996, scrisă olograf, pe verso-ul contestației la

executare, înregistrată la Tribunalul Arad, la aceeași dată, despre care

contestatorii susțin că ar fi, de fapt, minuta unei încheieri de suspendare a

executării silite, aceasta a fost depusă în copie xerox la dosar de către

partea vătămată, dar nu a fost folosită de către aceasta la data vânzării

imobiliare silite din 30 august 1996, ceea ce confirmă susținerea învinuitului,

potrivit căreia înscrisul constă de fapt în rezoluția pusă de judecătorul de

serviciu, pentru înregistrarea contestației la executare, lucru ce rezultă și

din termenul de judecată stabilit pentru a doua zi, respectiv 31 iulie 1996; de

altfel, așa cum rezultă din sentința civilă nr. 855/1999 a Tribunalului Arad,

contestația la executare nu a fost introdusă conform legii, astfel că,

încheierea la care ne referim nu mai prezintă importanță în cauză. Ca urmare a

emiterii de către judecătorul delegat cu executarea silită, C.S., a

certificatului de cumpărare, care potrivit art. 180 din Legea nr. 60/1881,

constituie titlu executoriu, la începutul lunii decembrie 1996, cumparatoarea a

fost pusă în posesia bunurilor imobile cumpărate, iar arhiva debitoarei a fost

preluată de Primăria comunei Felnac.

S-a mai precizat

că, potrivit art. 3, 4 și 5 din Decretul Lege nr. 306/1938, după primul termen

de licitație, valoarea imobilelor scoase la vânzare se reduce cu 25% dacă bunul

nu s-a vândut, iar după cel de-al doilea termen de licitație, valoarea

respectivă se poate reduce cu încă 10%.

Conform art. 171

alin. (2) din Legea nr. 60/1881, licitația imobiliară poate fi ținută și atunci

când există un singur licitant.

Pe lângă

considerentele expuse, nu trebuie ignorat nici acela că învinuitul și-a

îndeplinit atribuțiile de serviciu sub controlul direct al judecătorului C.S. și

pe baza dispozițiilor date de aceasta.

Or, atât timp

cât față de magistratul menționat a fost adoptată o soluție definitivă de

neurmărire penală pe motiv că și-a îndeplinit corect atribuțiile de serviciu,

și față de învinuitul V.Ș. trebuie să se adopte o soluție similară, bazată în

cazul infracțiunii prev. de art. 215 C. pen., pe lipsa elementelor constitutive

prevăzute de lege, în cazul infracțiunii prev. de art. 215

1

C. pen.,

pe inexistența acesteia, iar în cazul infracțiunii prev. de art. 246 în ref. la

art. 248

1

C. pen., atât pe lipsa elementelor constitutive prevăzute

de lege, cât și pe lipsa unei condiții prevăzută de lege, necesară pentru

punerea în mișcare a acțiunii penale.

Cu privire la

infracțiunea prev. de art. 215

1

C. pen. și art. 246 în ref. la art. 248

1

C. pen., poate fi invocat din plin și principiul de drept in dubio pro reo,

având în vedere și soluțiile anterioare propuse de organele de poliție sau

adoptate de magistrații procurori și judecători, la care ne-am referit mai sus,

prin care s-au adoptat soluții de neurmărire penală cu privire la executorul

judecătoresc V.Ș. ori s-a stabilit că actele de executare silită sunt legale.

În cursul

urmăririi penale, partea vătămată a solicitat efectuarea unei expertize

financiar-contabile, audierea a trei martori și, în final, audierea

învinuitului, funcție de concluziile expertizei și audierile de martori.

Martorii

propuși de partea vătămată și învinuitul au fost audiați.

Datorită

faptului că depozițiile martorilor nu au adus elemente noi, iar din probele

dosarului rezultă că efectuarea unei astfel de expertize nu este necesară și

oportună, tocmai datorită considerentelor pentru care s-a dispus o soluție de

netrimitere în judecată a învinuitului, acest capăt de cerere a fost respins.

soluție a fost menținută prin rezoluția nr. 1011/11/2/2009 a Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Timișoara.

sentința recurată, prima instanță a constatat că ordonanța și rezoluția

contestate au fost date cu respectarea dispozițiilor legale, reținând că, în

cursul anului 1996, petenta a intrat în procedura organizării și lichidării

judiciare ca urmare a mai multor cereri formulate de creditorii acestora fiind

întocmite mai multe dosare execuționale. Ca urmare a acestor proceduri, în perioada

1996 - 2005, petenta a formulat o serie de plângeri penale prin reprezentanții

săi legali, față de magistrați, ofițeri de poliție și executorul judecătoresc V.Ș.,

intimat în prezenta cauză, în legătură cu soluționarea executării silite.

Ca urmare a

modificărilor legislative, dosarul privindu-l pe executorul judecătoresc au

fost trimis spre soluționare Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara

și prin rezoluția nr. 523/2008 din 16 ianuarie 2009 a Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Timișoara s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a

învinuitului V.Ș. pentru infracțiunea prev.de art. 246 C. pen., și art. 248

1

C. pen., cu motivarea că acesta și-a îndeplinit în mod legal atribuțiile în Dosarul

execuțional nr. 126/1996 în care au fost organizate trei licitații la termenele

din 31 iulie 1996, 05 august 1996 și 30 august 1996 în cadrul executării silite

imobiliare cu respectarea procedurii prevăzute de Legea nr. 306/1938 în vigoare

la aceea dată și în urma cărora bunurile persoanei vătămate au fost adjudecate

de A.R. - Chișineu Criș.

Ulterior,

prin rezoluția nr. 131/11/2/2009 din 18 septembrie 2009 a Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Timișoara s-a admis plângerea petentei împotriva soluției

pentru completarea probatoriului.

Prin

ordonanța nr. 523/P/2008 din 14 august 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Timișoara s-a răspuns la toate criticile formulate prin rezoluția de

infirmare motivându-se inclusiv și respingerea probei cu expertiza contabilă,

astfel încât susținerile petentei sunt nefondate în această privință.

În mod corect

s-a reținut că toate actele de executare din dosarul execuțional al

executorului judecătoresc V.Ș. au fost menținute deoarece Decizia civilă nr. 188/

A din 24 aprilie 1997 a Curții de Apel Timișoara prin care s-a constatat

nulitatea actelor de executare în Dosarul execuțional nr. 124/1996 a fost

casată prin Decizia civilă nr. 1139 din 18 martie 1998 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, astfel încât contestația la executare formulată de petentă

a fost respinsă.

În ceea ce

privește subevaluarea prețului de pornire al licitației nu poate fi reținută

culpa executorului judecătoresc deoarece conform dispozițiilor legale în

vigoare la data licitației creditorul era cel obligat să arate valoarea

imobilului în cererea de executare silită.

De asemenea,

potrivit art. 171 alin. (2) din Legea nr. 60/1881 licitația imobiliară putea fi

ținută și în cazul în care exista un singur licitant astfel încât nici acuzele

cu privire la desfășurarea licitației făcute de către petentă nu sunt fondate

în acest sens.

Referitor la

distribuirea sumelor încasate în urma licitației, acestea s-au consemnat la CEC

la dispoziția creditorilor din dosarele execuționale, dintre aceste dosare nu

s-a păstrat decât Dosarul nr. 126/1996 care nu a fost finalizat, nefiind

ridicate toate sumele consemnate la CEC, iar celelalte au fost distruse fiind

îndeplinit termenul arhivistic de păstrare, astfel încât nu se poate stabili cu

exactitate cuantumul total al datoriilor.

În ceea ce

privește măsurile de conservare a bunurilor rămase la locul executării silite

imobiliare și arhiva societății, acestea pot constitui aspecte ale unui abuz în

serviciu, infracțiune față de care procurorii s-au pronunțat prin ordonanța și

respectiv rezoluția contestată.

Așa cum în

mod corect s-a stabilit la data licitației, respectiv 30 august 1996, nu era

încriminată infracțiunea prev. de art. 248

1

C. pen., aspect încât

potrivit art. 13 C. pen. legea mai favorabilă este legea veche și eventuala infracțiune

de serviciu privind executarea silită din Dosarul nr. 126/1996, respectiv

infracțiunea prev. de art. 246 C. pen., este prescrisă în temeiul art. 122 lit.

d) C. proc. pen.

Referitor la

temeiul juridic, în mod corect s-a reținut art. 10 lit. f) C. proc. pen.,

deoarece pentru infracțiunea prev. de art. 246 C. pen. și art. 248

1

C. pen., s-au mai dat soluții de netrimitere în judecată în Dosarul nr. 47/P/2002

al Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad și nr. 1081/P/1997 al Parchetului de

pe lângă Tribunalul Arad pe principiul că nimeni nu poate fi cercetat, tras la

răspundere penală sau condamnat de două ori pentru aceeași faptă.

De altfel,

parchetul nu a invocat autoritatea de lucru judecat a soluțiilor pronunțate de

parchet, ci faptul că aceeași persoană a mai fost cercetată pentru aceleași

fapte făcându-se trimitere încă o dată la întreg materialul probator și

răspunzându-se la toate acuzațiile formulate în plângere de petentă, astfel

încât nu pot fi reținute criticile petentei prin plângerea depusă în instanță.

Referitor la

efectuarea unei expertize contabile, aceasta nu este utilă cauzei având în

vedere împrejurările legate de împlinirea termenului de prescripție a

răspunderii penale, precum și celelalte aspecte relatate prin ordonanță.

Invocarea și

a art. 10 lit. g) C. proc. pen., nu schimbă soluția de netrimitere în judecată,

iar pentru fiecare infracțiune procurorul a indicat temeiul legal în baza

căruia a adoptat soluția. De asemenea, indicarea necorespunzătoare a temeiului

de drept în rezoluție nu este un motiv de nulitate absolută, nefiind limitativ

prevăzut de art. 197 alin. (2) C. proc. pen.; mai mult decât atât, potrivit Deciziei

nr. 44 din 13 octombrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

într-un recurs în interesul legii, instanța poate modifica temeiul de drept din

rezoluția procurorului.

B. Împotriva

acestei sentințe, a declarat recurs petenta SC S.F. SRL criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, reiterând criticile din plângerea penală și

plângerea adresată instanței în baza art. 278

1

C. proc. pen.

Examinând

recursul declarat de petentă sub toate aspectele, conform art. 385

6

alin.

(3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat.

Instanța de

fond a constatat că situația de fapt reținută de procuror corespunde actelor

premergătoare administrate în prezenta cauză și că acesta a apreciat în mod

corect că activitățile desfășurate de intimat nu întrunesc elemente

constitutive ale infracțiunilor reclamate prin plângerea penală.

Fără a relua

considerentele pentru care prima instanță a respins plângerea petentei,

apreciind că ordonanța procurorului este legală și temeinică, Înalta Curte reține

că, după numeroasele reluări ale cercetărilor penale în plângerile cu același

obiect ale petentei, reprezentantul acesteia, B.P., în calitate de

administrator al SC S.F. SA, cu ocazia audierilor efectuate în dosarul de fată

la datele de 17 iunie și 16 iulie 2009, a precizat că nu mai solicită tragerea

la răspundere penală a magistraților și polițiștilor, ci doar a executorului

judecătoresc V.Ș., pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, delapidare

și abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată, prev.

de art. 215, art. 215

1

și art. 246 ref. la art. 248

1

C.

pen.

Așadar,

circumscris acestui obiect al plângerii petentei, Înalta Curte constată că prin

ordonanța contestată s-a răspuns tuturor motivelor de critică pentru care se

dispusese infirmarea ordonanței anterioare, dată la 16 ianuarie 2009, respectiv

procurorul s-a pronunțat cu privire la existența infracțiunii prev. de art. 215

C. pen., a audiat reprezentantul persoanei vătămate, răspunzând totodată

criticilor ce vizau nelegalitatea actelor de executare, stabilirea prețului de

strigare, modalitatea de distribuire a prețului, îndeplinirea formalităților de

publicitate prevăzute de lege, etc.

În concret,

procurorul și prima instanță au analizat punctual toate criticile petentei,

reținând în mod fundamentat că nu au fost încălcate dispozițiile legale

aplicabile executării silite în discuție, aspect confirmat și prin soluția

pronunțată de instanțele civile, respectiv sentința civilă nr. 855 din 29

noiembrie 1999, pronunțată în Dosarul nr. 4728/1999, Tribunalul Arad (prin care

s-a respins ca nefondată contestația la executare formulată de SC S. SA Felnac,

în contradictoriu cu SC G.I. SRL), irevocabilă prin Decizia civilă nr. 841/ A

din 01 noiembrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 6308/COM/2001

(prin care apelul a fost respins ca tardiv) și, respectiv, prin Decizia civilă nr.

6515 din 05 noiembrie 2002, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, în Dosarul

nr. 330/2002 (prin care recursul a fost anulat ca netimbrat). Susținerea

reprezentantului petentei în sensul că nu poate fi invocată autoritatea de

lucru judecat a hotărârii instanței civile în fața instanței penale este

întemeiată doar parțial, întrucât, pe de o parte, îndeplinirea corespunzătoare

a atribuțiilor de serviciu de către executorul judecătoresc este examinată, în

primul rând, de către instanța civilă care verifică, cu ocazia soluționării

contestației la executare sau a celorlalte căi de atac specifice procedurii

Legii nr. 60/1881, dacă s-au respectat dispozițiile de drept execuțional

incidente, iar, pe de altă parte, nu este permis ca pe calea unei plângeri

penale întemeiate pe dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., să se

atenteze la autoritatea de lucru judecat a hotărârilor civile și la

stabilitatea circuitului civil realizat în baza acestora și să se încerce

remedierea unei situații de fapt care nu a putut fi realizată la un moment dat

pe căile legale recomandate de lege sau pe care petenta nu Ie-a valorificat

corespunzător (apelul a fost respins ca tardiv iar recursul a fost anulat ca

netimbrat). în concluzie, chiar dacă în fața instanței penale nu se poate invoca

autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanței civile, dezlegarea dată de

această din urmă instanță unor chestiuni de procedură nu poate fi ignorată.

Pe de altă

parte, față de executorul judecătoresc intimat s-au pronunțat în timp mai multe

soluții de netrimitere în judecată, însă doar unele dintre acestea au fost

infirmate. Chiar dacă în materia soluțiilor de netrimitere în judecată nu se

poate vorbi de autoritate de lucru judecat, este evident că o persoană nu poate

fi urmărită penal pentru aceleași fapte decât dacă au apărut elemente noi care

nu au fost cunoscute sau nu au fost avute în vedere de organul de urmărite

penală la momentul la care a dispus soluția de neurmărire; or, în cauză,

petenta, prin reprezentantul său a invocat în mod constant aceleași critici cu

privire la modul în care executorul judecătoresc V.Ș. a efectuat executarea

silită asupra patrimoniului societății petente.

Ca atare,

pentru aceste considerente, constatând că atât rezoluția procurorului cât și

sentința pronunțată în cauză sunt legale și temeinice, văzând și dispozițiile art.

385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat, iar în baza art. 192 alin. (2) din același cod va obliga

recurenta la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petiționara SC S.F. SRL împotriva sentinței

penale nr. 310/PI din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă

recurenta petiționară la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 14 aprilie 2010.