ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8299/2009

Asupra recursului civil de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin sentința nr. 1398 din 2 octombrie 2008, Tribunalul București, secția a III a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantele M.V. și M.A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general. A obligat pârâtul să emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri către reclamantă pentru imobilul teren, situat în București, sector 6, în suprafață de 200 mp, ce vor fi stabilite conform art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantele au dovedit că sunt moștenitoarele autorului lor și că preluarea imobilului de către Statul Român a fost abuzivă.

Chiar dacă preluarea s-a realizat în temeiul Legii nr. 58/1974, reclamantele nu se pot prevala de dispozițiile legilor fondului funciar, deoarece construcția a fost demolată, situație în care sunt aplicabile măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001. Tribunalul a mai reținut că pe terenul în litigiu este ocupat de C.C. (38,79 mp), un trotuar (35,84 mp) și P.C. (125,37 mp), ceea ce face ca restituirea în natură să nu fie posibilă. A mai reținut tribunalul, că după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, cuantumul despăgubirilor se stabilește de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, decizia acesteia fiind supusă cenzurii instanței de contencios administrativ.

Prin decizia nr. 174 A din 18 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul declarat de reclamante împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a constatat că reclamantele sunt îndreptățite la acordarea despăgubirilor pentru imobilul în litigiu. A respins ca nefondat apelul declarat de Municipiul București, prin primar general, împotriva aceleiași sentințe. Instanța de apel a constatat că terenul în litigiu nu poate fi restituit în natură. Î mprejurarea că nu există edificate construcții și că restituirea în natură nu ar afecta circulația auto nu poate justifica restituirea în natură, deoarece terenul este amplasat în interiorul unui parc, fiind amenajat parțial ca spațiu verde.

Instanța de apel a constatat, însă, că este fondată critica reclamantelor referitoare la necesitatea soluționării pe fond de către instanță a notificării, față de împrejurarea că cererea de restituire nu a fost soluționată nici până în prezent și având în vedere Decizia nr. XX din 9 martie 2007, pronunțată în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. In ceea ce privește apelul declarat de Municipiul București, prin primar general, instanța de apel a constatat că reclamantele nu au primit nici un răspuns la notificare. Indiferent de natura termenului de 60 de zile impus de lege unității deținătoare pentru a răspunde la notificare, timpul trecut de la data notificării probează refuzul nejustificat de a răspunde solicitării de acordare de măsuri reparatorii.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantele. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. , recurentele au arătat că decizia instanței de apel este nelegală. Astfel, instanța de apel a dat ceea ce nu s-a cerut, deoarece, prin cererea de chemare în judecată nu s-a solicitat obligarea paratului să emită decizie de restituire în natură sau prin echivalent. Recurentele au arătat că instanța de apel, deși le-a admis apelul, în realitate nu a schimbat nimic din soluția pronunțată de tribunal, deși art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și Decizia nr. XX din 19 martie 2007 dată în interesul legii de instanța supremă prevăd posibilitatea soluționării notificărilor prin hotărâre judecătorească de restituire.

Cu privire la fondul cererii de chemare în judecată, recurentele au arătat că restituirea în natură este posibilă în parte, pentru terenul liber de construcții, în suprafață de 125,37 mp. Terenul în discuție, conform înscrisurilor de la dosar, se află în continuare în domeniul privat al statului și nu poate fi considerat parte din domeniul public al localității, trecerea în domeniul public neputându-se face decât prin hotărâre a Consiliului local al Municipiului București. Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare. Este nereală susținerea recurentelor că instanța de apel nu a schimbat cu nimic soluția primei instanțe, deși a admis apelul declarat de reclamante și a acordat, astfel, ceea ce nu s-a cerut.

Soluția instanței de apel este diferită de cea pronunțată de tribunal, deoarece acesta a obligat pârâtul să emită o nouă dispoziție, în timp ce curtea de apel a constatat că reclamantele sunt îndreptățite la acordarea despăgubirilor pentru imobilul în litigiu. În acest mod, instanța de apel a înlăturat reluarea procedurii administrative în fața unității deținătoare și a statuat pe fondul cererii, constatând ea însăși că reclamantele au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale. De altfel, motivarea instanței de apel este amplă cu privire la acest aspect, așa cum s-a prezentat mai sus. Nefondate sunt și criticile referitoare la faptul că partea din suprafața de teren solicitată, neocupată de construcții, poate fi restituită în natură pentru că nu face parte din domeniul public.

Legea nr. 10/2001 reglementează strict situațiile în care restituirea în natură nu este posibilă și nici una dintre cazurile care împiedică restituirea nu se referă la apartenența imobilului la domeniul public. Î n cauză, este de necontestat că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 58/1974. Față de modalitatea de preluare, regimul juridic al terenului este reglementat de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, care în alin. (2) prevede că, în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servitutilor legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

Prin urmare, nu pot fi restituite terenurile pe care se află amenajări de utilitate publică ale localităților, indiferent dacă acestea fac parte din domeniul public sau privat al localității. Or, exact aceasta este situația terenului solicitat, care se află în interiorul P.C., amenajat în scop de utilitate publică, și care nu poate fi restituit în natură. Față de cele expuse, recursul declarat de reclamante se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. , se va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantele M.V. și M.A. împotriva deciziei nr. 174 A din 18 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 octombrie 2009.