ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 210/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I - Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea introductivă înregistrată pe rolul

Tribunalului Călărași la data de 5 ianuarie 2007 reclamantul L.M. a solicitat,

în contradictoriu cu pârâții

C.N.A.P.D.F.

SA GIURGIU și N.C. – director general al companiei următoarele: constatarea

nulității absolute a desființării de către conducerea companiei a postului său

de muncă, respectiv șef birou serviciu mecano-energetic din sucursala Călărași;

constatarea nulității absolute a redistribuirii reclamantului după desființarea

postului său, în funcția de inginer la serviciul tehnic, constatarea nulității

absolute a tuturor actelor prin care a fost executată la hotărârea nr. 6 din 27

iulie 2000 a adunării generale a acționarilor companiei de transformare a sucursalei

Călărași în Agenție; constatarea nulității absolute a demisiei reclamantului

din funcția de inginer la serviciul hidrotehnic în care a fost redistribuit și

reîncadrarea sa în cadrul Companiei în funcția deținută cu obligarea pârâților

la plata drepturilor salariale de care a fost lipsit în mod nelegal;

constatarea nulității absolute a hotărârii A.G.A. nr. 6 din 27 iulie 2000 și a

executării ei înainte de înregistrarea în Registrul Comerțului și publicarea în

Monitorul Oficial.

În motivare reclamantul a susținut că prin somația nr. 1492

din 28 iulie 2000 emisă de Companie a fost încunoștiințat că prin hotărârea A.G.A.

din 27 iulie 2000 s-a aprobat programul de reorganizare a companiei prin

reducerea numărului de posturi din organigramă de la 160 la 140, transformarea sucursalei

în Agenție și desființarea postului ocupat de șef birou mecano - energetic cu

posibilitatea optării pentru unul din posturile vacante oferite.

Reclamantul susține că schimbarea sa din funcție s-a făcut

fără modificarea sau anularea contractului de muncă, funcția primită fiind inferioară

celei deținute, retribuită cu un salariu diminuat față de cel avut în funcția

de șef birou.

II - Tribunalul Călărași, în complet specializat pentru

litigii de muncă, prin Încheierea dată în ședință publică din data de 5 aprilie

2007 a admis excepția necompetenței materiale a instanței invocată de pârâta C.N.,

a disjuns capetele de cerere privind constatarea nulității absolute a hotărârii

A.G.A. nr. 6 din 27 iulie 2000, constatarea nulității transformării Sucursalei

Călărași în Agenție și constatarea nulității absolute a executării silite a

hotărârii A.G.A. nr. 6/2000 și a trimis spre soluționare aceste capete de

cerere unui complet specializat în litigii comerciale.

III - Instanța comercială, astfel investită, prin sentința

comercială nr. 2313 din data de 6 noiembrie 2007 a luat act de renunțarea reclamantului la judecata capătului de cerere privind constatarea nulității

absolute a Hotărârii A.G.A. nr. 6 din 27 iulie 2000 și a respins ca lipsite de

interes celelalte capete de cerere prin care se contestă măsurile de aducere la

îndeplinire a hotărârii A.G.A.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a apreciat că la

momentul formulării acțiunii introductive, reclamantul nu mai justifica un

interes legitim personal și actual pentru a invoca nulitatea punerii în

executare a hotărârii nr. 6/2000, atât în ce privește transformarea Sucursalei

Călărași în Agenție cât și măsura restructurării dispusă prin aceasta deoarece

raporturile sale de muncă cu pârâta au încetat la data de 10 octombrie 2000

printr-un act unilateral de voință , în urma demisiei reclamantului din funcția

deținută.

IV - Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe

a fost respins ca nefondat de instanța de apel, Curtea de Apel București, secția

a V-a comercială, prin decizia comercială nr. 505 din data de 21 noiembrie

2008.

Răspunzând motivelor de apel formulate, Curtea a apreciat că

în mod corect prima instanță a reținut că reclamantul nu mai are interes să

solicite nulitatea executării Hotărârii A.G.A. nr. 6/2000 prin care s-a dispus restructurarea

companiei și implicit reintegrarea sa în postul deținut, întrucât raporturile

sale de muncă au încetat prin demisia depusă la 10 octombrie 2000.

Cu privire la cererea de constatare a nulității demisiei,

Curtea a apreciat că acest aspect constituie o nouă apărare față de cele enunțate

în cererea introductivă, iar în apel potrivit art. 294 C. proc. civ. nu se pot

face cereri noi.

V - Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs

la data de 20 februarie 2009, în termen legal solicitând casarea hotărârii

atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în

subsidiar, casarea ambelor hotărâri cu trimitere spre rejudecarea la instanța

de fond.

Recurentul a invocat prin cerere de recurs motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 , 8 și 9 C. proc. civ., în

dezvoltarea cărora a susținut , în sinteză, următoarele:

- În cauză, ambele instanțe au reținut o situație de fapt

neconformă cu realitatea și în consecință au făcut o aplicare greșită a legii în

condițiile în care la data de 9 octombrie 2000 când s-a înregistrat pretinsa sa

cerere de demisie se afla în concediu medical cu un picior imobilizat în ghips,

compania fiind încunoștiințată de această incapacitate temporară de muncă.

Susține recurentul că, aceste apărări ale sale, invocate în

mod constant pe parcursul judecății nu au fost analizate de cele două instanțe,

care au admis excepția lipsei de interes în considerarea demisiei, act

contestat prin acțiunea de chemare în judecată.

Potrivit recurentului, ambele instanțe au încălcat

dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. care impun judecătorilor obligația

de a stărui prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului.

Or, susține recurentul, deși a contestat faptul că și-ar fi

înaintat demisia la data de 9 octombrie 2000 când se afla în concediu medical,

ambele instanțe nu au făcut nicio cercetare judecătorească pe acest aspect,

ceea ce, în opinia sa, constituie o încălcare a accesului la justiție pentru

apărarea intereselor sale legitime.

La termenul de judecată din data de 22 ianuarie 2010, Înalta

Curte a invocat din oficiu, ca motiv de ordine publică excepția de necompetență

materială a instanțelor comerciale care s-au pronunțat în cauză, reținând recursul

spre soluționare pe acest motiv.

VI - Asupra excepției invocate, Înalta Curte constată

următoarele:

prin care reclamantul solicită reîncadrarea în postul deținut la Companie anterior reorganizării și plata tuturor drepturilor bănești cuvenite pe perioada 1

august 2000 și până la reîncadrarea efectivă în funcție, vizează raporturile de

muncă stabilite între reclamant în calitate de angajat și pârâta; Compania,

angajator.

2.Așa cum s-a arătat în preambulul acestor considerente

Tribunalul Călărași, secția civilă, în complet specializat pentru conflicte de

muncă a apreciat că este necompetent să soluționeze capetele de cerere care

vizau nulitatea absolută a hotărârii Companiei nr. 6 din 27 iulie 2000 de

transformare a Sucursalei Călărași în Agenție, nulitatea executării acestei

măsuri prin desființarea postului deținut de reclamant și redistribuirea sa în alt

post.

Tribunalul Comercial astfel investit era dator să-și verifice

propria competență de atribuțiune, deoarece necompetența este de ordine publică

și poate fi făcută de orice instanță și în orice materie, dat fiind natura imperativă

a dispozițiilor care o reglementează.

Cu alte cuvinte se impunea a se stabili dacă cele trei capete

de cerere cu care a fost investită instanța comercială reprezintă chestiuni

prejudiciale de competența jurisdicției comerciale, rezolvarea astfel adoptată

fiind obligatorie pentru instanța inițial investită, sau dacă ele constituie

mijloace de apărare ce pot fi incluse în, sensul larg al noțiunii de excepții,

ipoteză în care, potrivit adagiului „judecătorul acțiunii este și judecătorul

excepției” instanța investită cu soluționarea cererii principale va soluționa

și toate celelalte cereri, chiar dacă în mod obișnuit, acestea ar aparține

competenței unei alte instanțe.

În cauză acțiunea introductivă are într-adevăr 9 capete de

cerere, care cel puțin formal, din punctul de vedere al numerotării lor, ar părea

capete de cerere de-sine-stătătoare, dar argumentate subsumate lor, impun

concluzia că ele constituie apărările reclamantului, în sprijinul cererii sale

de reintegrare în postul deținut anterior reorganizării cu plata drepturilor

bănești cuvenite.

Altfel spus reclamantul prin cererile sale contestă actele

care au stat la baza redistribuirii sale într-o altă funcție urmare desființării

postului deținut în baza contractului individual de muncă, aspecte care țin în

mod evident de specificul conflictelor de muncă.

Or, potrivit dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 168/1999

modificată privind soluționarea conflictelor de muncă, secțiunea 2, art. 43

lit. a), cererile care pot fi formulate de cei ale căror drepturi au fost

încălcate, vizează măsurile unilaterale dispuse de unitate, de executare,

modificare, suspendare sau încetare a contractului de muncă.

De altfel, dezlegarea dată de instanța comercială, menținută

de Curtea de Apel București, secția comercială, de respingere a acțiunii,

respectiv a capetelor de cerere cu judecata cărora a fost investită, ca fiind

lipsită de interes cu motivarea că raporturile de muncă ale reclamantului au

încetat prin demisie, ipoteza în care, în opinia instanței, reclamantul nu

justifică nici un folos practic și imediat în contestarea măsurilor de

restructurare a companiei, confirmă cu forța evidenței, că soluționarea acestor

capete de cerere aparținea instanței specializată pentru conflictele de muncă,

prin calificarea lor corectă, ca apărări subsumate dreptului pe care

reclamantul încearcă să îl valorifice prin promovarea acțiunii introductive.

În acest sens, Curtea, observă că prin acțiune, reclamantul

a contestat și actul unilateral al demisiei susținând că nu a transmis

Companiei la data de 9 octombrie 2000 o cerere cu un astfel de conținut, în

perioada respectivă fiind în concediu medical și în imposibilitate de a se

deplasa.

Aceste aspecte nu au fost verificate de instanțele comerciale

și nici nu puteau fi verificate din perspectiva competenței de atribuțiune,

astfel că soluția pronunțată în considerarea demisiei și în condițiile în care

acest act unilateral de voință era contestat, apare ca nelegală.

Examinând capetele de cerere, în mod rigid, și în afara

legăturii lor cu natura dreptului valorificat, instanțele comerciale au

pronunțat hotărâri vădit nelegale prin încălcarea normelor de competență

materiale incidente în cauză prevăzute de art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ.,

referitoare la soluționarea conflictelor de muncă.

Pentru rațiunile înfățișate Înalta Curte în temeiul art. 312

alin. (2) și (3), C. proc. civ. va admite prezentul recurs și va casa decizia

recurată, în sensul că admite apelul reclamantului împotriva sentinței fondului

pe care o anulează în parte, și declină competența de soluționare a capetelor 2

și 3 din cerere în favoarea Tribunalului Călărași, în complet constituit potrivit

legii pentru litigii de muncă.

Dispozițiile din sentință cu privire la renunțarea

reclamantului la judecată capătului 1 de cerere vor fi menținute.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamantul L.M. împotriva deciziei comerciale nr. 505 din 21 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, casează decizia recurată în sensul că

admite apelul reclamantului împotriva sentinței civile nr. 2312 din 6 noiembrie

2007 a Tribunalului Călărași, secția civilă, pe care o anulează în parte în

sensul că declară competența de soluționare a capetelor 2 și 3 din acțiune în

favoarea Tribunalului Călărași, în vederea soluționării în completul prevăzut

de lege pentru litigii de muncă. Menține celelalte dispoziții ale sentinței cu

privire la renunțarea la judecata capătului 1 al cererii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2010.