ÎCCJ, decizie (scj.ro #83060)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83060) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Desființarea

postului și redistribuirea în altă funcție. Conflict de muncă. Competență

materială

.

Cuprins pe materii:

Drept procesual civil. Competența instanțelor.

Index alfabetic:

competență materială

- conflict de muncă

-  hotărâre

AGA

- nulitate absolută

C.

proc

.

civ

., art.2 pct.1

lit.c

Legea

nr.168/1999, art.43

lit.a

Întrucât

prin cerere se contestă actele care au stat la baza redistribuirii într-o altă

funcție, ca urmare a desființării postului deținut în baza contractului

individual de muncă, aspecte care țin în mod evident de specificul conflictelor

de muncă, iar cererea de anulare a unei hotărâri A.G.A. era accesorie (și la

care s-a renunțat pe parcurs) și subsumată cererii principale, competența de

soluționare revine instanței civile – completul specializat pentru conflicte de

muncă, iar nu instanței comerciale.

Secția

comercială, Decizia nr.210 din data de 22 ianuarie 2010

Prin acțiunea introductivă înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași

reclamantul L.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții CN Administrația

Porturilor Dunării Fluviale SA Giurgiu și N.C. – director general al companiei,

următoarele: constatarea nulității absolute a desființării de către conducerea

companiei a postului său de muncă, respectiv șef birou serviciu

mecano

- energetic din Sucursala Călărași; constatarea

nulității absolute a redistribuirii reclamantului după desființarea postului

său, în funcția de inginer la serviciul tehnic, constatarea nulității absolute

a tuturor actelor  prin care a fost executată hotărârea nr.6 din 27 iulie

2000 a adunării generale a acționarilor companiei de  transformare a

Sucursalei Călărași în Agenție; constatarea nulității absolute a demisiei

reclamantului din funcția de inginer la serviciul hidrotehnic în care a fost

redistribuit și reîncadrarea sa în cadrul Companiei în funcția deținută, cu

obligarea  pârâților la plata drepturilor

salariale

de care a  fost lipsit în mod nelegal; constatarea nulității absolute a

hotărârii

AGA

nr.6/27 iulie 2000 și a executării

ei înainte de înregistrarea în Registrul Comerțului și publicarea în Monitorul

Oficial.

Reclamantul a susținut că prin somația nr.1492 din 28 iulie 2000 emisă de

Companie a fost

încunoștiințat

că prin hotărârea

AGA

din 27 iulie 2000

s-a aprobat programul de reorganizare a companiei prin reducerea numărului de

posturi din organigramă de la 160 la 140, transformarea Sucursalei în Agenție

și desființarea postului ocupat de șef birou

mecano

-

energetic cu posibilitatea optării pentru unul din posturile vacante oferite.

Reclamantul a mai arătat că schimbarea sa din funcție s-a făcut fără

modificarea sau anularea contractului de muncă, funcția primită fiind

inferioară celei deținute, retribuită cu un salariu diminuat față de cel

avut  în funcția de șef birou.

Tribunalul Călărași, în complet specializat pentru litigii de muncă, prin

Încheierea dată în ședință publică a admis excepția

necompetenței

materiale a instanței invocată de pârâta Compania Națională, a disjuns capetele

de cerere privind constatarea nulității absolute a  hotărârii

AGA

nr.6/2000,

constatarea nulității transformării Sucursalei Călărași în Agenție și

constatarea nulității absolute a executării silite a hotărârii

AGA

nr.6/2000,

trimițând spre soluționare aceste capete de cerere unui complet

specializat  în litigii comerciale.

Instanța comercială, astfel investită, prin sentința comercială nr.2313 din 6

noiembrie 2007, a luat act de renunțarea reclamantului la judecata capătului de

cerere privind constatarea nulității absolute a Hotărârii

AGA

nr.6/2000 și a

respins ca lipsite de interes celelalte capete de cerere prin care se contestau

măsurile de aducere la îndeplinire a hotărârii

AGA

.

Tribunalul a apreciat că la momentul formulării acțiunii introductive,

reclamantul nu mai justifica un interes legitim personal și actual pentru a

invoca nulitatea punerii în executare a hotărârii nr.6/2000, atât în ce

privește transformarea Sucursalei Călărași în Agenție, cât și măsura

restructurării dispusă prin aceasta, deoarece raporturile sale de muncă cu

pârâta au încetat la data de 10 octombrie  2000 printr-un  act

unilateral de voință, în urma demisiei reclamantului din funcția deținută.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins ca

nefondat

de Curtea de Apel București, Secția a V-a

comercială, prin decizia comercială nr.505 din 21 noiembrie 2008.

Curtea a apreciat că, în mod corect, prima instanță a reținut că reclamantul nu

mai are interes să solicite nulitatea executării Hotărârii

AGA

nr.6/2000 prin

care s-a dispus restructurarea companiei și implicit reintegrarea sa în postul

deținut, întrucât raporturile sale de muncă au încetat prin demisia depusă la

10 octombrie 2000.

Cu privire la cererea de constatare a nulității demisiei, Curtea a apreciat că

acest aspect constituie o nouă apărare față de cele enunțate în cererea

introductivă, iar în apel potrivit art.294 C.

proc

.

civ

. nu se pot face cereri noi.

Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs invocând art.304 pct.7,

8 și 9 C.

proc

.

civ

.

Recurentul a susținut că în cauză, ambele instanțe au reținut o situație de

fapt

neconformă

cu realitatea și, în consecință, au

făcut o aplicare greșită a legii, în condițiile în care la data de 9 octombrie

2000, când s-a înregistrat pretinsa sa cerere de demisie se afla în concediu

medical cu un picior imobilizat în ghips, compania fiind

încunoștiințată

de această incapacitate temporară de muncă.

Recurentul a mai susținut că aceste apărări ale sale invocate în mod constant

pe parcursul judecății, nu au fost analizate de cele două instanțe, care au

admis excepția lipsei de interes în considerarea demisiei, act contestat prin

acțiunea de chemare în judecată.

Potrivit recurentului, ambele instanțe au încălcat dispozițiile art.129 alin.5

C.

proc

.

civ

., care

impun judecătorilor obligația de a stărui prin toate mijloacele legale pentru

aflarea adevărului.

Or, recurentul a arătat că, deși a contestat faptul că și-ar fi înaintat

demisia la 9 octombrie 2000, când se afla în concediu medical, ambele instanțe

nu au făcut

nicio

cercetare judecătorească pe acest

aspect, ceea ce, în opinia sa, constituie o încălcare a accesului la justiție

pentru apărarea intereselor sale legitime.

Înalta Curte a invocat din oficiu, ca motiv de ordine publică excepția de

necompetență

materială a instanțelor comerciale care s-au

pronunțat în cauză, reținând recursul spre soluționare  pe acest motiv.

Asupra excepției invocate, Înalta Curte a constatat următoarele:

solicită reîncadrarea în postul deținut la Companie anterior reorganizării și

plata tuturor drepturilor bănești cuvenite pe perioada 1 august 2000 și până la

reîncadrarea efectivă în funcție, vizează  raporturile de muncă stabilite

între reclamant, în calitate de angajat, și pârâta, Compania, angajator.

Secția civilă, în complet specializat pentru conflicte de muncă, a apreciat că

este necompetent să soluționeze capetele de cerere care vizau nulitatea

absolută a hotărârii Companiei nr.6 din 27 iulie 2000 de transformare a

Sucursalei Călărași în Agenție, nulitatea executării acestei măsuri prin

desființarea postului deținut de reclamant și redistribuirea sa în alt post.

Tribunalul Comercial astfel investit era dator să-și verifice propria

competență de atribuțiune, deoarece

necompetența

este

de ordine  publică și poate fi făcută de orice instanță și în orice

materie, dat fiind natura imperativă a dispozițiilor care o reglementează.

Cu alte cuvinte, se impunea a se stabili dacă cele trei capete de cerere cu

care a fost investită instanța comercială reprezintă chestiuni prejudiciale de

competența jurisdicției comerciale, rezolvarea astfel adoptată fiind

obligatorie pentru instanța inițial investită, sau dacă ele constituie mijloace

de apărare ce pot fi incluse, în sensul larg al noțiunii de excepții, ipoteză

în care, potrivit adagiului „judecătorul acțiunii este și judecătorul

excepției”, instanța investită cu soluționarea cererii principale va soluționa

și toate celelalte cereri, chiar dacă, în mod  obișnuit, acestea ar

aparține competenței unei alte instanțe.

În cauză, acțiunea introductivă are într-adevăr 9 capete de cerere, care, cel

puțin  formal, din punctul de vedere al numerotării lor, ar părea capete

de cerere de sine-stătătoare, dar argumentele subsumate lor impun concluzia că

ele constituie apărările reclamantului, în sprijinul  cererii sale de

reintegrare în postul deținut anterior reorganizării cu plata drepturilor

bănești cuvenite.

Altfel spus, reclamantul, prin cererile sale, contestă actele care au stat la

baza redistribuirii sale într-o altă funcție ca urmare a desființării postului

deținut în baza contractului individual de muncă, aspecte care țin în mod

evident de specificul conflictelor de muncă.

Or, potrivit dispozițiilor cuprinse în Legea nr.168/1999 modificată privind

soluționarea conflictelor de muncă, secțiunea 2, art.43

lit.a

,

cererile care pot fi formulate de cei ale căror drepturi au fost încălcate,

vizează măsurile unilaterale dispuse de unitate, de executare, modificare,

suspendare sau încetare a contractului de muncă.

De altfel, dezlegarea dată de instanța comercială, menținută de Curtea de Apel

București, Secția comercială, de respingere a acțiunii, respectiv a capetelor

de cerere cu judecata cărora a fost investită, ca fiind lipsită de interes, cu

motivarea că raporturile de muncă ale  reclamantului au încetat prin

demisie, ipoteza în care, în opinia instanței,  reclamantul nu justifică

nici un  folos practic și imediat în contestarea măsurilor de restructurare

a companiei, confirmă cu forța evidenței, că soluționarea acestor capete de

cerere aparținea instanței specializată pentru conflictele de muncă, prin

calificarea lor corectă, ca apărări subsumate dreptului pe care reclamantul

încearcă să îl valorifice prin promovarea acțiunii introductive.

În acest sens, Curtea a observat că prin acțiune, reclamantul a contestat și

actul unilateral al demisiei, susținând că nu a transmis Companiei la data de 9

octombrie 2000 o cerere cu un astfel de conținut, în perioada respectivă fiind

în concediu medical și în imposibilitate de a se deplasa.

Aceste aspecte nu au fost verificate de instanțele comerciale și nici nu puteau

fi verificate din perspectiva competenței de atribuțiune, astfel că soluția

pronunțată în considerarea demisiei și în condițiile în care acest act

unilateral de voință era contestat, apare ca nelegală.

Examinând capetele de cerere, în mod  rigid, și în afara legăturii lor cu

natura dreptului valorificat, instanțele comerciale au pronunțat hotărâri vădit

nelegale prin încălcarea normelor de competență materiale incidente în cauză

prevăzute de art.2 pct.1

lit.c

C.

proc

.

civ

., referitoare la soluționarea conflictelor de

muncă.

Pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art.312 alin.2 și 3 C.

proc

.

civ

., a admis recursul și a

casat decizia

recurată

, în  sensul că a admis

apelul reclamantului împotriva sentinței fondului pe care a anulat-o în parte,

și a declinat competența de soluționare a capetelor 2 și 3 din cerere în

favoarea Tribunalului Călărași – în complet constituit potrivit legii pentru

litigii de muncă.

Dispozițiile din sentință cu privire la renunțarea reclamantului la judecată

capătului 1 de cerere au fost menținute.