ÎCCJ, decizie (scj.ro #83060)

Desființarea postului și redistribuirea în altă funcție. Conflict de muncă. Competență materială . Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competența instanțelor. Index alfabetic: competență materială - conflict de muncă - hotărâre AGA - nulitate absolută C. proc . civ ., art.2 pct.1 lit.c Legea nr.168/1999, art.43 lit.a Întrucât prin cerere se contestă actele care au stat la baza redistribuirii într-o altă funcție, ca urmare a desființării postului deținut în baza contractului individual de muncă, aspecte care țin în mod evident de specificul conflictelor de muncă, iar cererea de anulare a unei hotărâri A.G.A. era accesorie (și la care s-a renunțat pe parcurs) și subsumată cererii principale, competența de soluționare revine instanței civile – completul specializat pentru conflicte de muncă, iar nu instanței comerciale.

Secția comercială, Decizia nr.210 din data de 22 ianuarie 2010 Prin acțiunea introductivă înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași reclamantul L.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții CN Administrația Porturilor Dunării Fluviale SA Giurgiu și N.C.

– director general al companiei, următoarele: constatarea nulității absolute a desființării de către conducerea companiei a postului său de muncă, respectiv șef birou serviciu mecano - energetic din Sucursala Călărași; constatarea nulității absolute a redistribuirii reclamantului după desființarea postului său, în funcția de inginer la serviciul tehnic, constatarea nulității absolute a tuturor actelor prin care a fost executată hotărârea nr.6 din 27 iulie 2000 a adunării generale a acționarilor companiei de transformare a Sucursalei Călărași în Agenție; constatarea nulității absolute a demisiei reclamantului din funcția de inginer la serviciul hidrotehnic în care a fost redistribuit și reîncadrarea sa în cadrul Companiei în funcția deținută, cu obligarea pârâților la plata drepturilor salariale de care a fost lipsit în mod nelegal; constatarea nulității absolute a hotărârii AGA nr.6/27 iulie 2000 și a executării ei înainte de înregistrarea în Registrul Comerțului și publicarea în Monitorul Oficial.

Reclamantul a susținut că prin somația nr.1492 din 28 iulie 2000 emisă de Companie a fost încunoștiințat că prin hotărârea AGA din 27 iulie 2000 s-a aprobat programul de reorganizare a companiei prin reducerea numărului de posturi din organigramă de la 160 la 140, transformarea Sucursalei în Agenție și desființarea postului ocupat de șef birou mecano - energetic cu posibilitatea optării pentru unul din posturile vacante oferite. Reclamantul a mai arătat că schimbarea sa din funcție s-a făcut fără modificarea sau anularea contractului de muncă, funcția primită fiind inferioară celei deținute, retribuită cu un salariu diminuat față de cel avut în funcția de șef birou.

Tribunalul Călărași, în complet specializat pentru litigii de muncă, prin Încheierea dată în ședință publică a admis excepția necompetenței materiale a instanței invocată de pârâta Compania Națională, a disjuns capetele de cerere privind constatarea nulității absolute a hotărârii AGA nr.6/2000, constatarea nulității transformării Sucursalei Călărași în Agenție și constatarea nulității absolute a executării silite a hotărârii AGA nr.6/2000, trimițând spre soluționare aceste capete de cerere unui complet specializat în litigii comerciale.

Instanța comercială, astfel investită, prin sentința comercială nr.2313 din 6 noiembrie 2007, a luat act de renunțarea reclamantului la judecata capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a Hotărârii AGA nr.6/2000 și a respins ca lipsite de interes celelalte capete de cerere prin care se contestau măsurile de aducere la îndeplinire a hotărârii AGA . Tribunalul a apreciat că la momentul formulării acțiunii introductive, reclamantul nu mai justifica un interes legitim personal și actual pentru a invoca nulitatea punerii în executare a hotărârii nr.6/2000, atât în ce privește transformarea Sucursalei Călărași în Agenție, cât și măsura restructurării dispusă prin aceasta, deoarece raporturile sale de muncă cu pârâta au încetat la data de 10 octombrie 2000 printr-un act unilateral de voință, în urma demisiei reclamantului din funcția deținută.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, Secția a V-a comercială, prin decizia comercială nr.505 din 21 noiembrie 2008. Curtea a apreciat că, în mod corect, prima instanță a reținut că reclamantul nu mai are interes să solicite nulitatea executării Hotărârii AGA nr.6/2000 prin care s-a dispus restructurarea companiei și implicit reintegrarea sa în postul deținut, întrucât raporturile sale de muncă au încetat prin demisia depusă la 10 octombrie 2000. Cu privire la cererea de constatare a nulității demisiei, Curtea a apreciat că acest aspect constituie o nouă apărare față de cele enunțate în cererea introductivă, iar în apel potrivit art.294 C. proc . civ . nu se pot face cereri noi.

Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs invocând art.304 pct.7, 8 și 9 C. proc . civ . Recurentul a susținut că în cauză, ambele instanțe au reținut o situație de fapt neconformă cu realitatea și, în consecință, au făcut o aplicare greșită a legii, în condițiile în care la data de 9 octombrie 2000, când s-a înregistrat pretinsa sa cerere de demisie se afla în concediu medical cu un picior imobilizat în ghips, compania fiind încunoștiințată de această incapacitate temporară de muncă. Recurentul a mai susținut că aceste apărări ale sale invocate în mod constant pe parcursul judecății, nu au fost analizate de cele două instanțe, care au admis excepția lipsei de interes în considerarea demisiei, act contestat prin acțiunea de chemare în judecată.

Potrivit recurentului, ambele instanțe au încălcat dispozițiile art.129 alin.5 C. proc . civ ., care impun judecătorilor obligația de a stărui prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului. Or, recurentul a arătat că, deși a contestat faptul că și-ar fi înaintat demisia la 9 octombrie 2000, când se afla în concediu medical, ambele instanțe nu au făcut nicio cercetare judecătorească pe acest aspect, ceea ce, în opinia sa, constituie o încălcare a accesului la justiție pentru apărarea intereselor sale legitime. Înalta Curte a invocat din oficiu, ca motiv de ordine publică excepția de necompetență materială a instanțelor comerciale care s-au pronunțat în cauză, reținând recursul spre soluționare pe acest motiv.

Asupra excepției invocate, Înalta Curte a constatat următoarele: 1. Este de necontestat că obiectul acțiunii introductive prin care reclamantul solicită reîncadrarea în postul deținut la Companie anterior reorganizării și plata tuturor drepturilor bănești cuvenite pe perioada 1 august 2000 și până la reîncadrarea efectivă în funcție, vizează raporturile de muncă stabilite între reclamant, în calitate de angajat, și pârâta, Compania, angajator. 2. Așa cum s-a arătat în preambulul acestor considerente, Tribunalul Călărași, Secția civilă, în complet specializat pentru conflicte de muncă, a apreciat că este necompetent să soluționeze capetele de cerere care vizau nulitatea absolută a hotărârii Companiei nr.6 din 27 iulie 2000 de transformare a Sucursalei Călărași în Agenție, nulitatea executării acestei măsuri prin desființarea postului deținut de reclamant și redistribuirea sa în alt post.

Tribunalul Comercial astfel investit era dator să-și verifice propria competență de atribuțiune, deoarece necompetența este de ordine publică și poate fi făcută de orice instanță și în orice materie, dat fiind natura imperativă a dispozițiilor care o reglementează. Cu alte cuvinte, se impunea a se stabili dacă cele trei capete de cerere cu care a fost investită instanța comercială reprezintă chestiuni prejudiciale de competența jurisdicției comerciale, rezolvarea astfel adoptată fiind obligatorie pentru instanța inițial investită, sau dacă ele constituie mijloace de apărare ce pot fi incluse, în sensul larg al noțiunii de excepții, ipoteză în care, potrivit adagiului „judecătorul acțiunii este și judecătorul excepției”, instanța investită cu soluționarea cererii principale va soluționa și toate celelalte cereri, chiar dacă, în mod obișnuit, acestea ar aparține competenței unei alte instanțe.

În cauză, acțiunea introductivă are într-adevăr 9 capete de cerere, care, cel puțin formal, din punctul de vedere al numerotării lor, ar părea capete de cerere de sine-stătătoare, dar argumentele subsumate lor impun concluzia că ele constituie apărările reclamantului, în sprijinul cererii sale de reintegrare în postul deținut anterior reorganizării cu plata drepturilor bănești cuvenite. Altfel spus, reclamantul, prin cererile sale, contestă actele care au stat la baza redistribuirii sale într-o altă funcție ca urmare a desființării postului deținut în baza contractului individual de muncă, aspecte care țin în mod evident de specificul conflictelor de muncă.

Or, potrivit dispozițiilor cuprinse în Legea nr.168/1999 modificată privind soluționarea conflictelor de muncă, secțiunea 2, art.43 lit.a , cererile care pot fi formulate de cei ale căror drepturi au fost încălcate, vizează măsurile unilaterale dispuse de unitate, de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului de muncă.

De altfel, dezlegarea dată de instanța comercială, menținută de Curtea de Apel București, Secția comercială, de respingere a acțiunii, respectiv a capetelor de cerere cu judecata cărora a fost investită, ca fiind lipsită de interes, cu motivarea că raporturile de muncă ale reclamantului au încetat prin demisie, ipoteza în care, în opinia instanței, reclamantul nu justifică nici un folos practic și imediat în contestarea măsurilor de restructurare a companiei, confirmă cu forța evidenței, că soluționarea acestor capete de cerere aparținea instanței specializată pentru conflictele de muncă, prin calificarea lor corectă, ca apărări subsumate dreptului pe care reclamantul încearcă să îl valorifice prin promovarea acțiunii introductive.

În acest sens, Curtea a observat că prin acțiune, reclamantul a contestat și actul unilateral al demisiei, susținând că nu a transmis Companiei la data de 9 octombrie 2000 o cerere cu un astfel de conținut, în perioada respectivă fiind în concediu medical și în imposibilitate de a se deplasa. Aceste aspecte nu au fost verificate de instanțele comerciale și nici nu puteau fi verificate din perspectiva competenței de atribuțiune, astfel că soluția pronunțată în considerarea demisiei și în condițiile în care acest act unilateral de voință era contestat, apare ca nelegală. Examinând capetele de cerere, în mod rigid, și în afara legăturii lor cu natura dreptului valorificat, instanțele comerciale au pronunțat hotărâri vădit nelegale prin încălcarea normelor de competență materiale incidente în cauză prevăzute de art.2 pct.1 lit.c C. proc . civ ., referitoare la soluționarea conflictelor de muncă.

Pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art.312 alin.2 și 3 C. proc . civ ., a admis recursul și a casat decizia recurată , în sensul că a admis apelul reclamantului împotriva sentinței fondului pe care a anulat-o în parte, și a declinat competența de soluționare a capetelor 2 și 3 din cerere în favoarea Tribunalului Călărași – în complet constituit potrivit legii pentru litigii de muncă. Dispozițiile din sentință cu privire la renunțarea reclamantului la judecată capătului 1 de cerere au fost menținute.