ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2854/2010

Prin sentința civilă nr. 474/ PI din 28 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosar nr. 8544/30/2008, s-a admis cererea formulată de reclamantul B.L.M., în contradictoriu cu pârâta I.N.G.B. AMSTERDAM, sucursala București - AGENȚIA BANCARĂ Timișoara și pârâta a fost obligată să-și exprime acordul prealabil în vederea închirierii imobilului situat în Timișoara, str. Memorandumului, județul Timiș, proprietatea reclamantului și să plătească reclamantului suma de 1.019,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Totodată, s-a respins cererea pârâtei privind acordarea cheltuielilor de judecată. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut, în esență, că prin contractul de investiții imobiliare nr. 128554 din 12 februarie 2007 intervenit între pârâtă, în calitate de împrumutător și pârât, în calitate de împrumutat, pârâta a acordat reclamantului un credit de investiții imobiliare, cu garanție ipotecară. Potrivit art. 18.2 din Contract, „ipoteca constituită pentru garantarea creditului, a creditelor ulterioare și plata dobânzilor, penalităților și comisioanelor aferente, precum și a oricăror altor Obligații Financiare, durează până la rambursarea integrală a acestor sume, cu condiția obținerii aprobării I.N.G.B., aprobare ce va fi lăsată în întregime la latitudinea acesteia. Împrumutatul și/sau Garantul poate transfera dreptul de ipotecă asupra unui alt imobil, sub rezerva îndeplinirii următoarelor condiții, care însă nu vor obliga banca în ceea ce privește aprobarea solicitării: (1) s-a împlinit cel puțin un an de la data acordării creditului; (2) să se întrunească condițiile cerute de dispozițiile legale și de reglementările interne ale I.N.G. (..)”; La aceeași dată, 12 februarie 2007, părțile au încheiat contractul de ipotecă autentificat sub nr. 352 din 12 februarie 2007 B.N.P. Sichim - Notingher Timișoara, instituindu-se ipoteca de rang 1 asupra imobilului adus în garanție de către reclamant, imobil situat în Timișoara, str. Memorandumului, parter, județul Timiș. Potrivit art. 2.2 din Contract, garantul s-a angajat să nu înstrăineze, închirieze, schimbe, greveze de sarcini, să nu dezmembreze ori demoleze, fără acordul prealabil scris al I.N.G.B. Pârâta a refuzat cererea reclamantului de a-i aproba și stabili condițiile în care poate închiria cu motivarea că sucursala din România a băncii acordă credite cu ipotecă acceptând în garanție doar imobile cu destinație rezidențială ocupate de proprietari, totodată invocând Convenția Cadru încheiată cu A.N.C.P.I. Or, în speță, prin contract, pârâta a permis închirierea, încât faptul că în prezent normele interne impun interdicția închirierii, oricare ar fi justificarea acestei interdicții, cât timp părțile nu au agreat-o în condițiile art. 969 C. civ., este lipsită de relevanță.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta I.N.G.B.N.V. AMSTERDAM, sucursala București , solicitând, în principal, admiterea acestuia și anularea sentinței apelate, iar în subsidiar modificarea hotărârii, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată. Prin decizia nr. 215/ A din 17 decembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul formulat și a schimbat sentința în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, obligând reclamantul să plătească pârâtei suma de 2.000 Ron, cu titlu de cheltuieli de judecată, în primă instanță și apel. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că prima instanță a fost competentă să judece cauza, deoarece locul unde s-a încheiat contractul precum și unde se execută este Timișoara, fiind incidente astfel dispozițiile art. 10 pct. 1 și 4 C. proc. civ. Pe fond, însă, a reținut că prima instanță a interpretat greșit clauza contractuală, prevăzută de art. 2.2 din contractul de ipotecă în sensul că se permite garantului (reclamantului) închirierea, deoarece ceea ce reclamantul ar fi acceptat ar viza doar condițiile închirierii, întrucât prevederile respectivei clauze sunt foarte clare în sensul că închirierea nu este permisă decât cu acordul prealabil al băncii. Astfel, reclamantul a acceptat ca orice închiriere a imobilului, pe timpul cât acesta este ipotecat, să se facă doar cu acordul băncii. Refuzul băncii este emis în virtutea dreptului său, rezultând din clauza contractuală (art. 2.2 din Contractul de ipotecă), drept conferit tocmai de către reclamant și nu se poate reține că această clauză este abuzivă, nefiind întrunite condițiile Legii nr. 296/2004, iar prin refuzul băncii nu se poate spune că se încalcă dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului, întrucât tocmai reclamantul a consimțit în sensul limitării exercițiului dreptului său prin contractul de ipotecă. Pe de altă parte, obligația civilă este definită ca fiind îndatorirea subiectului pasiv de a avea o anumită conduită (de a da, a face sau a nu face ceva) care, dacă nu este îndeplinită, se poate recurge la forța coercitivă a statului în vederea îndeplinirii sale. În raporturile juridice contractuale, este cunoscut atât subiectul activ, cât și subiectul pasiv și, corelativ, oricărei obligații îi corespunde un drept. În speță, însă, deși pârâta I.N.G.B.N.V. AMSTERDAM, sucursala București a fost obligată de către prima instanță „să facă” ceva (să emită acordul prealabil pentru închirierea imobilului), acestei obligații nu îi corespunde niciun drept al reclamantului și niciunei obligații a băncii, izvorâtă din lege. Art. 2.2 din contractul de ipotecă cuprinde o obligație a reclamantului, iar nu a pârâtei, aceasta din urmă neasumându-și obligația de a emite acordul, deci pretinsa obligația de a face nu are izvor legal sau contractual, iar soluția pronunțată în sens contrar este nelegală.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs ambele părți. Reclamantul a invocat nelegalitatea hotărârii în baza motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. și a solicitat, în principal, admiterea acestuia și casarea hotărârii cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea acestuia și obligarea pârâtei de a redacta și elibera acordul în vederea închirierii imobilului proprietatea acesteia. Astfel, fără a structura criticile prin subsumarea lor motivelor de recurs invocate, a prezentat un istoric al cauzei și considerente teoretice privind dreptul de proprietate și contractul de ipotecă, după care a susținut, în esență că, instanța de apel a ignorat probatoriul administrat denaturând conținutul clauzei, banca neavând cum să interzică închirierea, ci această interdicție se numără printre condițiile impuse garantului de a face cunoscut soarta imobilului ipotecat, sens în care trebuie avute în vedere dispozițiile art. 983 și 984 C. civ., privind regulile de interpretare a contractelor, potrivit cărora clauzele înscrise în condițiile generale ale contractului ori în formularele tipizate, se interpretează împotriva celui care le propune, respectiv dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui ce se obligă. În toate cazurile el se va interpreta în favoarea consumatorului sau a persoanei care aderă la contract. Prin încheierea contractului, nu s-a pus problema unui dezacord din partea băncii, mai cu seamă că o chirie lunară nu face altceva decât să sporească bonitatea clientului, altfel această clauză capătă caracter abuziv, potrivit art. 993 C. civ., față de obligația cu caracter general ce revine nu numai intimatei - pârâte, ci oricăror altor persoane de a-i respecta dreptul de proprietate, în special a prerogativei de a dispune liber de bunul avut în proprietate, sens în care recurentul - reclamant a făcut trimitere și la dispozițiile art. 480 – art. 483 C. civ. și art. 135 din Constituția României. Totodată, instanța de apel, în dezacord cu probele administrate, a considerat greșit că nu sunt întrunite condițiile reținerii clauzei ca fiind abuzivă, deși s-a recunoscut faptul că nu a fost negociată, contravaloarea ratei de credit este net inferioară sumei ce s-ar fi încasat cu titlu de chirie, iar intimata - pârâtă este de rea - credință, recurentul - reclamant aflându-se într-un dezechilibru semnificativ raportat la drepturile și obligațiile pe care le are. O altă critică vizează încălcarea de către instanță a principiului disponibilității, instanța acordând ceea ce nu s-a cerut, deoarece obiectul dedus judecății nu a fost modificarea clauzei contractuale, ci obligația de a elibera un acord de închiriere a imobilului, astfel încât și motivarea hotărârii este străină de natura pricinii și nu are în vedere probele care au fost administrate. În fine, s-a arătat că hotărârea este dată și cu aplicarea greșită a legii, normele de drept substanțial incidente fiind interpretate și aplicate greșit. Pârâta a criticat hotărârea pentru aplicarea greșită a legii, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat, în esență, că instanța de apel a micșorat cheltuielile de judecată constând în taxe de timbru și timbru judiciar, deși conform art. 274 alin. (2) C. proc. civ., acest lucru nu este permis, în acest sens nefiind acordată suma de 5,15 lei; s-au redus cheltuielile de deplasare în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., deși textul de lege vizează doar onorariile avocaților, iar din facturile depuse reiese faptul că 2.904,19 lei reprezintă cheltuieli de deplasare, iar cu privire la onorariul de avocat a arătat în esență că, toate criteriile avute în vedere au fost greșit aplicate.

Recurenta - pârâtă a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului formulat de reclamant, ca nefondat.

Asupra recursurilor. Analizând recursul formulat de reclamant se constată, în primul rând, că orice critici cu privire la netemeinicia hotărârii subsumate tuturor motivelor de recurs invocate precum cele referitoare la modul greșit de interpretare a probelor și stabilirea situației de fapt, sunt inadmisibile sub aspectul analizei în recurs, față de caracterul nondevolutiv al căii de atac, ceea ce instanța de recurs are de verificat în exercitarea controlului hotărârii fiind conformitatea acesteia cu legea raportat la o situație de fapt deja stabilită. În acest context, analizând primul motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., invocat de reclamant, se constată că acesta a fost formulat fără a se arăta în concret în ce constă depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, astfel încât, nu poate fi primit, simpla indicare a motivului nefiind suficientă pentru a atrage casarea hotărârii, astfel cum solicită reclamantul. Criticile întemeiate pe cel de al doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate, deoarece acest text de lege are în vedere situația nepronunțării instanței asupra unui lucru cerut sau asupra unor lucruri care nu s-au cerut, fiind expresia principiului disponibilității și a obligației instanței de a se pronunța asupra tuturor cererilor deduse judecății, or, pe de o parte, se constată că ceea ce critică de fapt reclamantul se referă la conținutul motivării și nu la dispozitivul hotărârii apelate, iar pe de altă parte, apelul fiind respins, ca nefondat, aceste critici pot fi subsumate cel mult celorlalte motive de recurs și nu acestui motiv, limite în care vor fi analizate. Criticile subsumate celui de al treilea motiv de recurs, prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se referă la lipsa sau motivarea insuficientă, contradictorie și străină de natura pricinii. Sub aceste aspecte nu se arată în concret care motive de apel nu au fost motivate și care sunt considerentele contradictorii cu soluția pronunțată în această cale de atac. Cât privește motivarea insuficientă și străină de natura pricinii cu referire la analizarea valabilității clauzei deși nu a făcut obiectul judecății, se constată că instanța de apel și-a motivat hotărârea prin raportare la conținutul cererii de apel și în limitele învestirii primei instanțe, analizând în concret în fapt și în drept față de obiectul cererii de chemare în judecată, efectele clauzei contractuale cuprinsă în art. 2.2 din contractul de ipotecă. Numai în acest context, instanța s-a preocupat în motivarea acesteia de valabilitatea clauzei și a analizat modul cum pârâta s-a manifestat, existând o amplă motivare în ceea ce privește inexistența pretinsului abuz de drept din partea acesteia față de conținutul clauzei. Sub acest aspect, trebuie concluzionat că instanța de apel are obligația prin raportare la dispozițiile art. 261 C. proc. civ., să răspundă fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestor capete de cerere, ceea ce în cauză s-a respectat. În privința motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., referitor la denaturarea voinței părților față de conținutul și înțelesul clauzei, trebuie precizat că textul de lege nu vizează interpretarea conținutului cererii de chemare în judecată, critica fiind de altfel analizată în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în privința așa-ziselor motive străine de natura pricinii, după cum nici a actelor juridice cu valoare de probă, ci a actului juridic dedus judecății ca izvor al obligației, respectiv a Contractului de ipotecă – art. 2.2. Cât privește înțelesul acestei clauze, se reține că garantul - recurenta în cauză, s-a angajat că, pe întreaga durată a contractului, nu va înstrăina, închiria, schimba, greva de sarcini, dezmembra, demola imobilul, fără acordul prealabil al băncii. Conținutul este clar, în sensul unor interdicții temporare, în contract precizându-se expres că garantul și banca sunt de acord și consimt ca aceste „interdicții” să fie înregistrate în Cartea Funciară, alături de ipoteca constituită, astfel că se pune în discuție aplicarea cu prioritate a dispozițiilor art. 978 C. civ., potrivit cărora interpretarea clauzei trebuia să se facă în sensul în care să producă efecte, or singura interpretare posibilă este aceea că banca are posibilitatea să accepte sau nu închirierea imobilului ipotecat, deoarece dacă s-ar interpreta că banca este obligată să-și dea acordul stabilind doar anumite condiții, ea nu s-ar mai putea constitui într-o interdicție, adică altfel spus, clauza de „interdicție” din contract, Capitolul Condiții generale, nu ar mai cuprinde o interdicție. Pe de altă parte, conținutul este clar și în privința necesității existenței „acordului” băncii la care se referă, de asemenea, clauza analizată, acord ce presupune manifestarea liberă a voinței băncii de a accepta sau nu închirierea imobilului. Prin urmare, instanța de apel a dat o interpretare corectă clauzei cu respectarea regulilor generale de interpretare a voinței părților, nefiind necesară apelarea la regulile speciale aplicabile în cazul unor clauze îndoielnice, încât nici acest motiv de recurs nu este fondat. Analizând și criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se găsesc, de asemenea, nefondate. Astfel, instanța de apel a făcut trimitere la dispozițiile art. 969 C. civ., incidente, în cauză, aplicate corespunzător față de obligația asumată de recurentă și nu de către intimată, cât și dispozițiile din Legea nr. 296/2004, față de susținerile recurentei privind pretinsul abuz de drept al băncii care nu a fost dovedit. Cât privește îngrădirea dreptului de proprietate, în mod legal s-a reținut că nu se poate reține, deoarece recurenta a consimțit în sensul interdicției temporare a închirierii, exprimându-și în mod liber voința. Așa fiind, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei este nefondat și va fi respins. Referitor la recursul formulat de către pârâtă se găsește, de asemenea, nefondat, instanța de apel făcând o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., față de situația de fapt reținută, atribuind cheltuielile de judecată reprezentând taxe de timbru și cheltuieli de deplasare în măsura dovedirii lor și nu prin reducerea cuantumului, cum a procedat în cazul onorariului de avocat, potrivit motivării, astfel că reevaluarea situației de fapt nu mai poate face obiectul cenzurii în recurs. În privința onorariului de avocat, criteriile avute în vedere au fost aplicate cu respectarea dispozițiilor alin. (3) al aceluiași articol, neputându-se reține omisiunea vreunuia dintre acestea, situație în care reaprecierea proporționalității onorariului cu raportare la aceste criterii, de asemenea, nu poate face obiectul judecății, deoarece recursul este o cale de atac ce se poate exercita numai pentru motive de nelegalitate, nu și pentru motive de netemeinicie. Așa fiind, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și recursul formulat de pârâtă va fi respins, ca nefondat.