ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2854/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2854/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

din 28 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosar nr. 8544/30/2008,

s-a admis cererea formulată de reclamantul B.L.M., în contradictoriu cu pârâta

I.N.G.B. AMSTERDAM, sucursala București - AGENȚIA BANCARĂ Timișoara și pârâta a

fost obligată să-și exprime acordul prealabil în vederea închirierii imobilului

situat în Timișoara, str. Memorandumului, județul Timiș, proprietatea

reclamantului și să plătească reclamantului suma de 1.019,3 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată. Totodată, s-a respins cererea pârâtei privind acordarea

cheltuielilor de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut, în esență, că prin contractul de investiții imobiliare nr. 128554

din 12 februarie 2007 intervenit între pârâtă, în calitate de împrumutător și

pârât, în calitate de împrumutat, pârâta a acordat reclamantului un credit de

investiții imobiliare, cu garanție ipotecară. Potrivit art. 18.2 din Contract,

„ipoteca constituită pentru garantarea creditului, a creditelor ulterioare și

plata dobânzilor, penalităților și comisioanelor aferente, precum și a oricăror

altor Obligații Financiare, durează până la rambursarea integrală a acestor

sume, cu condiția obținerii aprobării I.N.G.B., aprobare ce va fi lăsată în

întregime la latitudinea acesteia. Împrumutatul și/sau Garantul poate transfera

dreptul de ipotecă asupra unui alt imobil, sub rezerva îndeplinirii

următoarelor condiții, care însă nu vor obliga banca în ceea ce privește

aprobarea solicitării: (1) s-a împlinit cel puțin un an de la data acordării

creditului; (2) să se întrunească condițiile cerute de dispozițiile legale și

de reglementările interne ale I.N.G. (..)”;

La aceeași dată, 12 februarie 2007,

părțile au încheiat contractul de ipotecă autentificat sub nr. 352 din 12

februarie 2007 B.N.P. Sichim - Notingher Timișoara, instituindu-se ipoteca de

rang 1 asupra imobilului adus în garanție de către reclamant, imobil situat în

Timișoara, str. Memorandumului,

parter, județul Timiș.

Potrivit art. 2.2 din Contract,

garantul s-a angajat să nu înstrăineze, închirieze, schimbe, greveze de

sarcini, să nu dezmembreze ori demoleze, fără acordul prealabil scris al I.N.G.B.

Pârâta a refuzat cererea

reclamantului de a-i aproba și stabili condițiile în care poate închiria cu

motivarea că sucursala din România a băncii acordă credite cu ipotecă acceptând

în garanție doar imobile cu destinație rezidențială ocupate de proprietari,

totodată invocând Convenția Cadru încheiată cu A.N.C.P.I.

Or, în speță, prin contract, pârâta

a permis închirierea, încât faptul că în prezent normele interne impun

interdicția închirierii, oricare ar fi justificarea acestei interdicții, cât

timp părțile nu au agreat-o în condițiile art. 969 C. civ., este lipsită de

relevanță.

apel pârâta

I.N.G.B.N.V.

AMSTERDAM, sucursala București

, solicitând, în

principal, admiterea acestuia și anularea sentinței apelate, iar în subsidiar

modificarea hotărârii, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, cu

cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr.

215/ A din 17 decembrie 2009, Curtea

de Apel Timișoara a admis apelul formulat și a schimbat sentința în sensul că a

respins cererea de chemare în judecată, obligând reclamantul să plătească

pârâtei suma de 2.000 Ron, cu titlu de cheltuieli de judecată, în primă

instanță și apel.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut că prima instanță a fost competentă să judece cauza,

deoarece locul unde s-a încheiat contractul precum și unde se execută este

Timișoara, fiind incidente astfel dispozițiile art. 10 pct. 1 și 4 C. proc.

civ.

Pe fond, însă, a reținut că prima

instanță a interpretat greșit clauza contractuală, prevăzută de art. 2.2 din

contractul de ipotecă în sensul că se permite garantului (reclamantului)

închirierea, deoarece ceea ce reclamantul ar fi acceptat ar viza doar

condițiile închirierii, întrucât prevederile respectivei clauze sunt foarte

clare în sensul că închirierea nu este permisă decât cu acordul prealabil al

băncii.

Astfel, reclamantul a acceptat ca

orice închiriere a imobilului, pe timpul cât acesta este ipotecat, să se facă

doar cu acordul băncii. Refuzul băncii este emis în virtutea dreptului său,

rezultând din clauza contractuală (art. 2.2 din Contractul de ipotecă), drept

conferit tocmai de către reclamant

și nu se poate reține că această clauză este abuzivă,

nefiind întrunite condițiile Legii nr. 296/2004, iar prin refuzul băncii nu se

poate spune că se încalcă dreptul de proprietate al reclamantului asupra

imobilului, întrucât tocmai reclamantul a consimțit în sensul limitării

exercițiului dreptului său prin contractul de ipotecă.

Pe de altă parte, obligația civilă

este definită ca fiind îndatorirea subiectului pasiv de a avea o anumită

conduită (de a da, a face sau a nu face ceva) care, dacă nu este îndeplinită,

se poate recurge la forța coercitivă a statului în vederea îndeplinirii sale.

În raporturile juridice

contractuale, este cunoscut atât subiectul activ, cât și subiectul pasiv și,

corelativ, oricărei obligații îi corespunde un drept.

În speță, însă, deși pârâta

I.N.G.B.N.V. AMSTERDAM, sucursala

București a fost obligată de către prima instanță „să facă” ceva (să emită

acordul prealabil pentru închirierea imobilului), acestei obligații nu îi

corespunde niciun drept al reclamantului și niciunei obligații a băncii,

izvorâtă din lege.

Art. 2.2 din contractul de ipotecă

cuprinde o obligație a reclamantului, iar nu a pârâtei, aceasta din urmă

neasumându-și obligația de a emite acordul, deci pretinsa obligația de a face

nu are izvor legal sau contractual, iar soluția pronunțată în sens contrar este

nelegală.

declarat recurs ambele părți.

Reclamantul a invocat nelegalitatea

hotărârii în baza motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C.

proc. civ. și a solicitat, în principal, admiterea acestuia și casarea

hotărârii cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar,

admiterea acestuia și obligarea pârâtei de a redacta și elibera acordul în

vederea închirierii imobilului proprietatea acesteia.

Astfel, fără a structura criticile

prin subsumarea lor motivelor de recurs invocate, a prezentat un istoric al

cauzei și considerente teoretice privind dreptul de proprietate și contractul

de ipotecă, după care a susținut, în esență că, instanța de apel a ignorat

probatoriul administrat denaturând conținutul clauzei, banca neavând cum să

interzică închirierea, ci această interdicție se numără printre condițiile

impuse garantului de a face cunoscut soarta imobilului ipotecat, sens în care

trebuie avute în vedere dispozițiile art. 983 și 984 C. civ., privind regulile

de interpretare a contractelor, potrivit cărora clauzele înscrise în condițiile

generale ale contractului ori în formularele tipizate, se interpretează

împotriva celui care le propune, respectiv dacă, după aplicarea regulilor de

interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea

celui ce se obligă. În toate cazurile el se va interpreta în favoarea

consumatorului sau a persoanei care aderă la contract.

Prin încheierea contractului, nu s-a

pus problema unui dezacord din partea băncii, mai cu seamă că o chirie lunară

nu face altceva decât să sporească bonitatea clientului, altfel această clauză

capătă caracter abuziv, potrivit art. 993 C. civ., față de obligația cu

caracter general ce revine nu numai intimatei - pârâte, ci oricăror altor

persoane de a-i respecta dreptul de proprietate, în special a prerogativei de a

dispune liber de bunul avut în proprietate, sens în care recurentul - reclamant

a făcut trimitere și la dispozițiile art. 480 – art. 483 C. civ. și art. 135

din Constituția României.

Totodată, instanța de apel, în

dezacord cu probele administrate, a considerat greșit că nu sunt întrunite

condițiile reținerii clauzei ca fiind abuzivă, deși s-a recunoscut faptul că nu

a fost negociată, contravaloarea ratei de credit este net inferioară sumei ce

s-ar fi încasat cu titlu de chirie, iar intimata - pârâtă este de rea -

credință, recurentul - reclamant aflându-se într-un dezechilibru semnificativ

raportat la drepturile și obligațiile pe care le are.

O altă critică vizează încălcarea de

către instanță a principiului disponibilității, instanța acordând ceea ce nu

s-a cerut, deoarece obiectul dedus judecății nu a fost modificarea clauzei

contractuale, ci obligația de a elibera un acord de închiriere a imobilului,

astfel încât și motivarea hotărârii este străină de natura pricinii și nu are

în vedere probele care au fost administrate.

În fine, s-a arătat că hotărârea

este dată și cu aplicarea greșită a legii, normele de drept substanțial

incidente fiind interpretate și aplicate greșit.

Pârâta a criticat hotărârea pentru

aplicarea greșită a legii, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ. și a arătat, în esență, că instanța de apel a micșorat

cheltuielile de judecată constând în taxe de timbru și timbru judiciar, deși

conform art. 274 alin. (2) C. proc. civ., acest lucru nu este permis, în acest

sens nefiind acordată suma de 5,15 lei; s-au redus cheltuielile de deplasare în

baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., deși textul de lege vizează doar

onorariile avocaților, iar din facturile depuse reiese faptul că 2.904,19 lei

reprezintă cheltuieli de deplasare, iar cu privire la onorariul de avocat a

arătat în esență că, toate criteriile avute în vedere au fost greșit aplicate.

întâmpinare solicitând respingerea recursului formulat de reclamant, ca

nefondat.

Analizând recursul formulat de

reclamant se constată, în primul rând, că orice critici cu privire la

netemeinicia hotărârii subsumate tuturor motivelor de recurs invocate precum

cele referitoare la modul greșit de interpretare a probelor și stabilirea

situației de fapt, sunt inadmisibile sub aspectul analizei în recurs, față de

caracterul nondevolutiv al căii de atac, ceea ce instanța de recurs are de

verificat în exercitarea controlului hotărârii fiind conformitatea acesteia cu

legea raportat la o situație de fapt deja stabilită.

În acest context, analizând primul

motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., invocat de

reclamant, se constată că acesta a fost formulat fără a se arăta în concret în

ce constă depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, astfel încât, nu poate

fi primit, simpla indicare a motivului nefiind suficientă pentru a atrage

casarea hotărârii, astfel cum solicită reclamantul.

Criticile întemeiate pe cel de al

doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., sunt

nefondate, deoarece acest text de lege are în vedere situația nepronunțării

instanței asupra unui lucru cerut sau asupra unor lucruri care nu s-au cerut,

fiind expresia principiului disponibilității și a obligației instanței de a se

pronunța asupra tuturor cererilor deduse judecății, or, pe de o parte, se

constată că ceea ce critică de fapt reclamantul se referă la conținutul

motivării și nu la dispozitivul hotărârii apelate, iar pe de altă parte, apelul

fiind respins, ca nefondat, aceste critici pot fi subsumate cel mult celorlalte

motive de recurs și nu acestui motiv, limite în care vor fi analizate.

Criticile subsumate celui de al

treilea motiv de recurs, prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

se referă la lipsa sau motivarea insuficientă, contradictorie și străină de

natura pricinii.

Sub aceste aspecte nu se arată în

concret care motive de apel nu au fost motivate și care sunt considerentele

contradictorii cu soluția pronunțată în această cale de atac.

Cât privește motivarea insuficientă

și străină de natura pricinii cu referire la analizarea valabilității clauzei

deși nu a făcut obiectul judecății, se constată că instanța de apel și-a

motivat hotărârea prin raportare la conținutul cererii de apel și în limitele

învestirii primei instanțe, analizând în concret în fapt și în drept față de

obiectul cererii de chemare în judecată, efectele clauzei contractuale cuprinsă

în art. 2.2 din contractul de ipotecă.

Numai în acest context, instanța s-a

preocupat în motivarea acesteia de valabilitatea clauzei și a analizat modul

cum pârâta s-a manifestat, existând o amplă motivare în ceea ce privește

inexistența pretinsului abuz de drept din partea acesteia față de conținutul

clauzei.

Sub acest aspect, trebuie

concluzionat că instanța de apel are obligația prin raportare la dispozițiile art.

261 C. proc. civ., să răspundă fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă

tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestor capete de cerere,

ceea ce în cauză s-a respectat.

În privința motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., referitor la denaturarea voinței

părților față de conținutul și înțelesul clauzei, trebuie precizat că textul de

lege nu vizează interpretarea conținutului cererii de chemare în judecată,

critica fiind de altfel analizată în cadrul motivului de recurs prevăzut de art.

304 pct. 7 C. proc. civ., în privința așa-ziselor motive străine de natura

pricinii, după cum nici a actelor juridice cu valoare de probă, ci a actului

juridic dedus judecății ca izvor al obligației, respectiv a Contractului de

ipotecă – art. 2.2.

Cât privește înțelesul acestei

clauze, se reține că garantul - recurenta în cauză, s-a angajat că, pe întreaga

durată a contractului, nu va înstrăina, închiria, schimba, greva de sarcini,

dezmembra, demola imobilul, fără acordul prealabil al băncii.

Conținutul este clar, în sensul unor

interdicții temporare, în contract precizându-se expres că garantul și banca

sunt de acord și consimt ca aceste „interdicții” să fie înregistrate în Cartea

Funciară, alături de ipoteca constituită, astfel că se pune în discuție

aplicarea cu prioritate a dispozițiilor art. 978 C. civ., potrivit cărora

interpretarea clauzei trebuia să se facă în sensul în care să producă efecte,

or singura interpretare posibilă este aceea că banca are posibilitatea să

accepte sau nu închirierea imobilului ipotecat, deoarece dacă s-ar interpreta

că banca este obligată să-și dea acordul stabilind doar anumite condiții, ea nu

s-ar mai putea constitui într-o interdicție, adică altfel spus, clauza de

„interdicție” din contract, Capitolul Condiții generale, nu ar mai cuprinde o

interdicție.

Pe de altă parte, conținutul este

clar și în privința necesității existenței „acordului” băncii la care se

referă, de asemenea, clauza analizată, acord ce presupune manifestarea liberă a

voinței băncii de a accepta sau nu închirierea imobilului.

Prin urmare, instanța de apel a dat

o interpretare corectă clauzei cu respectarea regulilor generale de

interpretare a voinței părților, nefiind necesară apelarea la regulile speciale

aplicabile în cazul unor clauze îndoielnice, încât nici acest motiv de recurs

nu este fondat.

Analizând și criticile subsumate

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se găsesc, de

asemenea, nefondate.

Astfel, instanța de apel a făcut

trimitere la dispozițiile art. 969 C. civ., incidente, în cauză, aplicate

corespunzător față de obligația asumată de recurentă și nu de către intimată,

cât și dispozițiile din Legea nr. 296/2004, față de susținerile recurentei

privind pretinsul abuz de drept al băncii care nu a fost dovedit.

Cât privește îngrădirea dreptului de

proprietate, în mod legal s-a reținut că nu se poate reține, deoarece recurenta

a consimțit în sensul interdicției temporare a închirierii, exprimându-și în

mod liber voința.

Așa fiind, în baza art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., recursul reclamantei este nefondat și va fi respins.

Referitor la recursul formulat de

către pârâtă se găsește, de asemenea, nefondat, instanța de apel făcând o

aplicare corespunzătoare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., față

de situația de fapt reținută, atribuind cheltuielile de judecată reprezentând

taxe de timbru și cheltuieli de deplasare în măsura dovedirii lor și nu prin

reducerea cuantumului, cum a procedat în cazul onorariului de avocat, potrivit

motivării, astfel că reevaluarea situației de fapt nu mai poate face obiectul

cenzurii în recurs.

În privința onorariului de avocat,

criteriile avute în vedere au fost aplicate cu respectarea dispozițiilor alin.

(3) al aceluiași articol, neputându-se reține omisiunea vreunuia dintre

acestea, situație în care reaprecierea proporționalității onorariului cu

raportare la aceste criterii, de asemenea, nu poate face obiectul judecății,

deoarece recursul este o cale de atac ce se poate exercita numai pentru motive

de nelegalitate, nu și pentru motive de netemeinicie.

Așa fiind, în baza art. 312 alin. (1)

C. proc. civ. și recursul formulat de pârâtă va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul formulat de reclamantul B.L.M.,

împotriva deciziei Curții de Apel Timișoara nr. 215 din 17 decembrie 2009, ca

nefondat.

Respinge

recursul formulat de pârâta I.N.G.B.N.V.

AMSTERDAM, sucursala București, împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi,

22

septembrie 2010.