ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1047/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1047/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

sentința nr. 3595 din 22 decembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea

formulată de reclamanții F.M.A., F.D.A. și F.G.R.

, în contradictoriu cu

pârâtul Statul român, prin Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, și a obligat pârâtul să trimită

dosarul la evaluator sau la societatea de evaluare desemnată, pentru întocmirea

raportului de evaluare. Prin aceeași sentință, a fost respins capătul de cerere

privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri, precum și cererea de

chemare în garanție a Primăriei Municipiului București, prin Primarul General.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Prin Dispoziția nr. 7279 din 15

ianuarie 2007 a Primarului General al Municipiului București s-a decis

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de ⅓ din

construcția demolată și pentru terenul in suprafață de 625,33 mp ce reprezintă

cota de ⅓ din suprafața totală de 1876,95 mp, situate în imobilul din

București, sectorul 1, imposibil de restituit persoanelor îndreptățite F.M.A., F.D.A.

și F.G.R.

Dispoziția nr. 7279 din 15 ianuarie 2007

a Primarului General al Municipiului București a fost emisă în conformitate cu

dispozițiile art. 26 alin. (1) și art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate

în mod

abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

republicată, cu modificările și completările aduse prin O.U.G. nr. 209 din 22

decembrie 2005.

Textele din Legea nr. 10/2001, în

baza cărora a fost emisă Dispoziția nr. 7279/2007, reglementează acordarea de

despăgubiri pentru imobilele

preluate în

mod abuziv de la persoanele îndreptățite sau autorii lor,

în

situațiile în care nu sunt posibile

restituirea în natură și măsura compensării sau aceasta din urmă nu este

acceptată de persoanele îndreptățite.

În cauză, reține instanța de fond,

deși Dispoziția nr. 7279/2007 tratează în mod unitar imobilul din București, sectorul

1, se constată că la data preluării abuzive s-a făcut o distincție netă între

imobilul situat la adresa poștală nr. 194 și cel situat la adresa poștală nr. 196,

inclusiv sub aspectul că fiecare din cele două imobile a fost preluat de la

deținători distincți.

Astfel, arată

prima instanță, în primul rând, imobilul situat la adresa poștală nr. 196 a

făcut obiectul Decretului nr. 134/1949 privind naționalizarea unităților

sanitare, în a cărui anexă la adresa indicată este menționată Farmacia, fosta

proprietate a numitei P.L., în legătură cu care nu există probe (nici măcar

indicii) că ar fi fost rudă cu reclamanții din prezenta cauză.

În al doilea

rând, reține instanța de fond, conform adresei nr. 2842 din 25 septembrie 2006

eliberată de SC R. SA, imobilul situat la adresa poștală nr. 194 a fost trecut

în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, figurând la poziția

nr. 2752 cu proprietar F.E., autorul reclamanților.

De altfel, se

arată în considerentele sentinței recurate, chiar reclamantul F.D.A. s-a

adresat Direcției Evidență imobiliară și cadastrală - Serviciul Evidența

Proprietății din cadrul Primăriei Municipiului București, care, prin adresa

înregistrată sub nr. 710447/3497 din 12 martie 2008, a precizat faptul că,

potrivit Registrului de revizuire a numerotării imobilelor la nivelul anului

1948, la adresa poștală nr. 196 funcționa Farmacia pe numele P.L., cofetărie,

cinematograf și locuință.

Mai mult,

reține instanța de fond, există chiar un act oficial din anul 1940 care

confirmă caracterul de sine stătător al imobilului nr. 194, respectiv procesul

- verbal nr. 74339/1940 încheiat de Comisiunea pentru înființarea cărților

funciare în București „cu privire la imobilul situat în București, nr. 194,

compus din teren de 1026 mp și o casă cu cinematograf, prăvălie etc."

(fila 74).

Arată instanța

de fond că, în raport de aceste înscrisuri, în mod corect a apreciat instituția

pârâtă că în privința imobilului situat la adresa poștală nr. 196 a fost

răsturnată prezumția continuității titlului autorului reclamanților, respectiv

actul de donație - partaj de ascendent, autentificat sub nr. 28141 din 03

august 1938 de către Tribunalul Ilfov, Secția Notarială, impunându-se

administrarea unui probatoriu suplimentar, sens în care a efectuat adrese către

instituțiile competente (adresa nr. 36540/CC din 19 martie 2008 către Primăria

Municipiului București - Direcția Juridic Contencios și Legislație - Serviciul

de aplicare a Legii nr. 10/2001, fila 31; adresa nr. 36540/CS din 29 aprilie 2008

către aceeași instituție - fila 33 etc.).

Oricum, reține

prima instanță, în cauză, esențial este faptul că Legea nr. 10/2001

reglementează acordarea de despăgubiri către persoanele (sau moștenitorii

acestora) de la care au fost preluate în mod abuziv imobile în perioada 06

martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar potrivit Decretului nr. 134/1949, în mod

cert Farmacia - Sfânta Treime situată la adresa poștală nr. 196, a fost

preluată de la numita P.L., astfel că nu există temei juridic pentru ca

reclamanții să primească despăgubiri pentru acest imobil.

De asemenea, se

arată în considerentele sentinței atacate, este vădit nejuridic răspunsul

comunicat instituției pârâte de către Primăria Municipiului București -

Direcția Juridic, Contencios, Legislație, cu adresa nr. 14114 din 01 aprilie 2008,

în sensul că s-a acordat reclamanților dreptul la despăgubiri prin raportare la

întregul imobil situat la nr. 194 - 196, deoarece „numita L.P. sau succesoarele

ei în drepturi nu au făcut notificare conform prevederilor Legii nr. 10/2001”,

în condițiile în care nu există nicio probă că reclamanții s-ar afla în relații

de rudenie cu numita P.L. sau că ar avea vocație succesorală în privința

acesteia.

Conform art. 4

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în cazul în care restituirea este

cerută de mai multe persoane îndreptățite, coproprietare ale bunului imobil

solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabilește în cote părți

egale, potrivit dreptului comun.

Or,

arată instanța de fond, în cauza dedusă judecății, notificarea a fost formulată

numai de către reclamanții F.M.A., F.G.R. și F.D.A., în calitate de moștenitori

ai defunctului F.I., coproprietar al imobilului situat la nr. 194, alături de

frații acestuia – F.E. și F.P.

Mai

reține prima instanță că, în privința imobilului la nr. 196, nu pot fi

incidente dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată,

potrivit cărora de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au

urmat procedura administrativă prevăzută de acest act normativ profită ceilalți

moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de

restituire, atâta timp cât la dosar nu au fost depuse probe din care să rezulte

că între reclamanți și numita P.L. ar

exista o legătură de rudenie.

Așadar,

se arată în considerentele sentinței atacate, în privința imobilului de la nr. 196

nu se poate considera că ne aflăm în prezența unui refuz nejustificat al

instituției pârâte, demersurile acesteia circumscriindu-se competențelor de

verificare a legalității Dispoziției nr. 7279 din 15 octombrie 2007 emisă de

Primăria Municipiului

București și fiind

justificate de neregularitățile indicate anterior.

În

ceea ce privește imobilul situat în București, nr. 194, nu a fost invocat nici

un impediment juridic pentru ca procedura administrativă reglementată prin

Titlul VII din Legea nr. 247/2005, modificată și completată, să nu-și urmeze

cursul firesc, în situația în care, astfel cum am arătat anterior, există

înscrisuri suficiente pentru individualizarea acestuia.

Această

soluție se impune, reține prima instanță, pentru ca reclamanții să-și poată

realiza dreptul la despăgubiri corelativ imobilului nr. 194 într-un termen

rezonabil, având în vedere că acest drept nu este contestat.

Referitor

la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în

cuantum de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere în executarea obligației,

prima instanță a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru

admiterea lui, având în vedere că nu se poate reține vreo conduită ilicită în

sarcina instituției pârâte sub aspectul invocat de reclamanți (ci doar sub cel

relevat de instanță), în condițiile în care au fost constatate neregularități

evidente în emiterea Dispoziției nr. 7279 din 15 ianuarie 2007, iar legea

reglementează, în principiu, aplicarea unitară a procedurii administrative față

de o astfel de dispoziție.

Referitor

la cererea instituției pârâte de chemare în garanție a Primăriei Municipiului

București, instanța de fond a apreciat că nu întrunește condițiile prevăzute de

art. 60 - 63 C. proc. civ.

Împotriva aceste sentințe,

considerată netemeinică și nelegală a declarat recurs Statul Român prin Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Prin motivele de recurs se aduc, în

esență, următoarele critici sentinței recurate:

Pe de o parte, se arată că instanța

de fond nu s

-

a pronunțat asupra excepției

de nelegalitate a Dispoziției nr. 7279 din 15 ianuarie 2007 emisă de Primăria

Municipiului București, invocată în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, cu modificările și completările ulterioare, fiind expuse

considerentele care, în opinia recurentului, justifică temeinicia acestei

excepții.

Pe de altă parte, se susține că

prima instanță a analizat legalitatea dispoziției menționate deși trebuia să

suspende cauza și să trimită dosarul Tribunalului București, ca instanță

competentă în ceea ce privește excepția de nelegalitate invocată.

În ceea ce privește dispoziția

instanței care vizează obligarea recurentului-pârât la trimiterea dosarului

către evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare pentru imobilului

situat în București, sector 1, nr. 194, se arată, în esență, că această măsură

a fost dispusă fără a se ține seama de faptul că la dosar nu există înscrisuri

suficiente pentru individualizarea acestui imobil, respectiv teren și/sau

construcție demolată, cu indicarea suprafețelor și a caracteristicilor tehnice,

necesare evaluatorului în vederea efectuării lucrării de specialitate. O astfel

de individualizare lipsește atât din partea Primăriei Municipiului București

care a emis Dispoziția nr. 7279 din 15 ianuarie 2007 cât și din partea

instanței de fond, care se referă numai la imobilul situat în București, sector

1, nr. 194, fără a face o delimitare expresă față de cel situat la aceeași

adresă, dar la nr. 196.

Prin urmare, se arată că obligația

instituită în sarcina sa este imposibil de executat, cu atât mai mult cu cât în

opinia sa dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001, republicată, menționată

anterior, este nelegală, fiind emisă cu încălcarea dispozițiilor prevăzute în

acest act normativ.

Prin concluziile scrise,

recurentul-pârât a reiterat criticile aduse sentinței recurate prin cererea de

recurs.

Intimații-reclamanți au formulat

întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Susțin că recurentul-pârât nu a

precizat care este legătura de cauzalitate între actul administrativ invocat ca

nelegal și fondul cauzei deduse judecății, astfel ca instanța să poată aprecia

asupra admisibilității excepției și investirea legală a instanței competente.

De asemenea, se apreciază că

sentința recurată este legală și temeinică, existând la dosar înscrisuri

suficiente pentru individualizarea imobilul situat în București, sector 1, nr.

194, iar evaluatorul are puteri depline în ceea ce privește efectuarea lucrării

de evaluare, inclusiv cu privire la identificarea și individualizarea acestuia

odată cu deplasarea la fața locului. Prin urmare, nu există nici un impediment

ca procedura administrativă să nu-și urmeze cursul astfel încât autoritatea

publică să nu mai tergiverseze soluționarea acesteia întru-un termen rezonabil.

Înalta Curte, analizând sentința

recurată în raport de criticile formulate de recurentul-pârât, de înscrisurile

care există la dosarul cauzei, de apărările părților din întâmpinare, cât și

potrivit art. 304

1

C. proc. civ., apreciază că recursul este

nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Instanța de recurs reține că nu este

incidentă situația prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În mod corect, în raport de

dispozițiile art. 16 alin. (5) din Capitolul V din Titlul VII „Regimul

stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”

din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare,

instanța de fond a obligat recurentul-pârât să transmită dosarul către

evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare pentru imobilul situat în

București, sector 1, nr. 194, aceasta fiind o etapă premergătoare emiterii

deciziei reprezentând titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Criticile care vizează această

soluție sunt nefondate întrucât Secretariatul Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII al legii

menționate anterior are ca atribuție doar verificarea legalității respingerii

cererii de restituire în natură a imobilului, ori, acest aspect nu a fost

contestat, refuzându-se trimiterea dosarului către evaluator cu motivarea că nu

există înscrisuri suficiente pentru individualizarea imobilului situat în

București, sector 1, nr. 194 față de cel de la nr. 196.

Ori, dacă recurentul-pârât avea

astfel de nelămuriri și aprecia că Dispoziția nr. 7279 din 15 ianuarie 2007 nu

este însoțită de documentele menționate la pct. 16.5 din Normele metodologice

de aplicare a Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005,

putea fie să restituie dosarul autorității emitente, respectiv Primăriei

Municipiului București, fie să solicite lămuriri de natură a furniza

informațiile pe care le considera necesare evaluării. După cum se constată,

recurentul-pârât nu a adoptat o astfel de atitudine, ci a stat în pasivitate în

ceea ce privește parcurgerea etapelor procedurii administrative pentru

acordarea despăgubirilor la care reclamanții sunt îndreptățiți, urmare a

Dispoziției nr. 7279 din 15 ianuarie 2007.

De asemenea, susținerile

recurentului-pârât în sensul că evaluarea nu se poate realiza în lipsa unor

înscrisuri referitoare la individualizarea imobilului notificat nu poate fi

reținută, fiind corecte aprecierile primei instanțe în acest sens. Datele de

care pretinde că are nevoie pentru a iniția procedura de evaluare sunt în

realitate informații pe care le poate obține și evaluatorul în teren.

Soluția instanței de fond se impune

și pentru că, prin netrimiterea dosarului la evaluator și implicit

neparcurgerea etapei evaluării întru-un interval destul de mare, în raport de

data înregistrării dosarului la Comisie și data analizei acestuia din 11

octombrie 2007, este evidentă depășirea termenului rezonabil de finalizare a

procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de

despăgubire. Pârâtei, Comisia Centrală, îi revin fără putință de tăgadă

obligații în acest sens, fiind ținută de respectarea principiului

operativității specifice oricărei activități a autorităților administrative.

Prin urmare, sentința recurată în

ceea ce privește admiterea cererii care viza transmiterea dosarului la

evaluator este legală , atât în raport de prevederile art. 16 alin. (5) din

Legea nr. 247/2005, Titlul VII, Capitolul V cât și de dispozițiile art. 6 din

Convenția europeană a drepturilor omului, astfel că nu poate fi reținută

situația prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Este adevărat că recurentul - pârât

a invocat excepția de nelegalitate a Dispoziției nr. 7279 din 15 ianuarie 2007,

în raport de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată,

însă, această excepție nu ar fi schimbat soluția pronunțată de prima instanță.

În ceea ce privește dispoziția

menționată, legiuitorul a prevăzut o altă procedură judiciară, specială, pentru

modificarea sau desființarea acesteia, în cuprinsul Legii nr. 10/2001, astfel

că sunt incidente prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Cum excepția de nelegalitate poate

fi invocată doar cu privire la actele ce pot constitui obiect al cererilor în

contencios administrativ și cum Dispoziția nr. 7279 din 15 ianuarie 2007 nu

poate fi contestată la instanța de contencios administrativ, pentru considerentele

arătate, este inadmisibilă cererea de sesizare cu excepția de nelegalitate

formulată în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În considerentele sentinței recurate,

criticile cu referire la Dispoziția nr. 7279 din 15 ianuarie 2007 au fost analizate

de prima instanță în contextul în care acestea vizau soluția asupra cererii de

chemare în judecată.

Ținând seama de cele reținute, cât

și de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza II C. proc. civ. coroborat cu art. 20

din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, Înalta

Curte de Casație și Justiție va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

pârâtul Statul român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

împotriva sentinței nr. 3595 din 22 decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25

februarie 2010.