SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL KUZU c. TURCIA (solicitarea nr. 130622/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 17 ianuarie 2006 DEFINIF 17/04/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cazul Kuzu c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii J. P. Costa președintele A.B. Baka Türmen Jungwiert Ugrekhelidze Jočienė, Popović, judecători și al dlui Dolle, graffière de secțiune După ce a intenționat în camera consiliului la 13 decembrie 2005, Rend la hotărâre, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 130622/03) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, dl Emine Kuzu ( La data de 31 martie 2003, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a Libertăților fundamentale ( La 28 iunie 2004, Curtea (secțiunea a treia) a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu dispozițiile art. 29 alin. În noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni, astfel reformulată [art. 52 alineatul (1) ]. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA La 5 mai 1999, instanța de lucru din Diyarbakýr, sesizată cu cauza, a condamnat administrația la plata unei indemnizații de concediere către reclamantă la 895 977 795 de lire turce (aproximativ 1 La 22 noiembrie 1999, în absența recursului formulat de administrație, hotărârea de primă instanță a devenit definitivă. La 5 iunie 2002, instanța reclamantei a decedat. Ca moștenitoră, aceasta din urmă a inițiat o procedură de executare forțată împotriva primăriei, care a rămas incurabilă. 10. Până în prezent, nu s-a efectuat nicio plată prin intermediul administrației către moștenitorii defunctului. II. LICHIDUL INTERNE PERTINENT 11. În temeiul articolului 82 din Legea nr. 2004 din 9 iunie 1932 privind căile de execuție și falimentul (crea ve flas Kanunu) și al articolului 19 din Legea nr. 1530 din 3 aprilie 1930 privind comunele (Belediyeler Kanunu) ), bunurile aparținând ținutului și comunelor, precum și bunurile destinate uzului public nu pot face obiectul unei sechestrări (a se vedea, printre altele, Gaganuș și altele c. Turcia, nr 39335/95, § 18, 5 iunie 2001). Curtea consideră că, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Hornsby c. Grecia, Hotărârea din 19 martie 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1997 II, Akkuș c. Turcia, Rec., 1997, p. , Hotărârea din 9 iulie 1997, Rec., 1997-IV și Tunç c. Turcia , n 54040/00, 24 mai 2005) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, Curtea trebuie să facă obiectul unei examinări de fond. În plus, aceasta constată că aceasta nu se confruntă cu niciun motiv de neîndeplinire. II. PRIVIND FONDul Cu privire la încălcările care au loc în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. (14) Recurenta se plânge, în calitate de moștenitoare, de neexecutarea unei hotărâri judiciare prin care se condamnă administrația să plătească soțului defunct o indemnizație de concediere. Aceasta susține că, prin executarea unei hotărâri care face parte integrantă din proces, cauza sa nu a fost ascultată într-un termen rezonabil în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție, a cărei parte relevantă este astfel formulată Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide cu privire la contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 15. De asemenea, recurenta se plânge de o pierdere de proprietate din cauza, pe de o parte, a lipsei de executare a acestei decizii și, pe de altă parte, a agravării continue a pierderii de valoare a dreptului de proprietate din cauza insuficienței intereselor restante în raport cu inflația. În acest sens, aceasta invocă încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1, astfel de cuvinte Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. 16. Guvernul nu se pronunță asupra chestiunii articolului 6 din Convenție. (1) reamintește, printre altele, că dreptul de proprietate al recurentei a fost confirmat de autoritățile naționale și că, în speță, litigiul se referă la dificultățile financiare ale primăriei din Sur. 17. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele ale cazului de speță și a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 al Convenției și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, de exemplu, Bourdov c. Rusia, nr. 59498/00, CEDH 2002 III și Romahov c. Ucraina, nr. 67534/01, 27 iulie 2004). Aceasta reamintește în special că un organism de dah nu poate justifica o lipsă de resurse pentru a nu onora o datorie întemeiată pe o hotărâre și că întârzierile considerabile în executarea acesteia aduc atingere drepturilor protejate de aceste dispoziții ale Convenției și ale Protocolului nr. 1 (Bourdov, menționat anterior, §§ 35 și 40). Curtea arată că hotărârea în favoarea lui Kuzu rămâne neexecutată de mai mult de șase ani. Prin urmare, prin abținarea de ani de zile de a lua măsurile necesare pentru a se conforma hotărârii judecătorești definitive pronunțate în speță, autoritățile turce au privat parțial dispozițiile articolului 6 alineatul (1) din convenție și ale articolului 1 din Protocolul nr. 20. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că art. 6 alin. (1) din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 au fost necunoscute în speță. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 22. Curtea ia notă de faptul că recurenta nu a formulat nicio cerere de satisfacție echitabilă în termenele stabilite, deși, în scrisoarea recomandată cu confirmare de primire adresată Consiliului la 12 ianuarie 2005, atenția sa a fost atrasă asupra articolului 60 din Regulamentul de procedură 23. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că recurenta nu a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 60 din regulament. Deoarece nicio cerere de satisfacție echitabilă nu a fost formulată în mod valabil, Curtea consideră că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cu toate acestea, Curtea ia notă de faptul că încălcarea pe care a constatat-o continuă până în prezent și îi revine statului pârât obligația de a plăti datoria datorată recurentei în cel mai scurt timp posibil. PE CESIFICARE, CURTEA, LA L Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 17 ianuarie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Costa Modululre Președinte
DEUXIÈME SECTION
KUZU c. TURQUIE
(Requête n
o
13062/03)
ARRÊT
17 janvier 2006
17/04/2006
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Kuzu c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
R.
Türmen
,
K.
Jungwiert
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
me
D.
Jočienė,
M.
D.
Popović,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 13 décembre 2005,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
13062/03) dirigée contre la République de Turquie et dont une ressortissante de cet Etat, M
me
Emine Kuzu («
la requérante
»), a saisi la Cour le 31 mars 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
La requérante est représentée par M
e
le Gouvernement
») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant la Cour.
3.
Le 28 juin 2004, la Cour (troisième section) a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article
29 §
3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.
4.
Le 1
er
novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
I.
5.
La requérante est née en 1963 et réside à Diyarbakır. Elle a introduit la requête en son nom ainsi qu’en celui de ses enfants («
les héritiers du défunt
»).
6.
Le 5 mai 1999, l’époux de la requérante fut licencié par la mairie de Sur («
l’administration
») où il était employé. Aucune indemnité de licenciement ne fut versée.
7.
Le 11 novembre 1999, le tribunal de travail de Diyarbakır, saisi de l’affaire, condamna l’administration à payer à l’époux de la requérante une indemnité de licenciement s’élevant à 895
977
795 livres turques (environ 1
749 euros (EUR)), assortie d’intérêts moratoires à compter du 2 juin 1999.
8.
Le 22 novembre 1999, en l’absence de pourvoi formé par l’administration, le jugement de première instance devint définitif.
9.
Le 5 juin 2002, l’époux de la requérante décéda. En tant qu’héritière, cette dernière entama une procédure d’exécution forcée contre la mairie, demeurée infructueuse.
10.
A ce jour, aucun paiement n’a été effectué par l’administration aux héritiers du défunt.
II.
11.
En vertu de l’article 82 de la loi n
o
2004 du 9 juin 1932 sur les voies d’exécution et la faillite (
İcra ve İflas Kanunu
) et de l’article 19 de la loi n
o
1530 du 3 avril 1930 sur les communes (
Belediyeler Kanunu
), les biens appartenant à l’Etat et aux communes ainsi que les biens destinés à l’usage public ne peuvent faire l’objet d’une saisie (voir, entre autres,
Gaganuș et autres c. Turquie
, n
o
39335/98, § 18, 5 juin 2001).
I.
12.
La requérante se plaint du non-paiement par l’administration de l’indemnité de licenciement allouée par une décision de justice. Elle invoque les articles 1 du Protocole n
o
1 et 6 § 1 de la Convention.
13.
La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir, notamment,
Hornsby c. Grèce
, arrêt du 19 mars 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
II,
Akkuș c. Turquie
, arrêt du 9
juillet 1997,
Recueil
1997-IV, et
Tunç c. Turquie
, n
o
54040/00, 24 mai 2005) et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en outre que celle-ci ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité.
II.
A.
Sur les violations alléguées de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article
1 du Protocole n
o
1
14.
La requérante se plaint, en tant qu’héritière, de la non-exécution d’une décision judiciaire condamnant l’administration à verser à son époux défunt une indemnité de licenciement. Elle soutient que, l’exécution d’un jugement faisant partie intégrante du procès, sa cause n’a pas été entendue dans un délai raisonnable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente est ainsi libellée
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
15.
La requérante se plaint également d’une perte de propriété en raison, d’une part, de l’absence de l’exécution de cette décision, et, d’autre part, de l’aggravation continue de la perte de valeur de l’indemnité du fait de l’insuffisance des intérêts moratoires par rapport à l’inflation. Elle invoque à cet égard la violation de l’article 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
»
16.
Le Gouvernement ne se prononce pas sur la question de l’article 6 de la Convention. Quant au grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1, il rappelle, entre autres, que le droit de propriété de la requérante a été confirmé par les autorités nationales et qu’en l’espèce, le litige concerne les difficultés financières de la mairie de Sur.
17.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article
6 §
1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n
o
1 (voir, par exemple,
Bourdov c. Russie
, n
o
‑
III, et
Romachov c.
Ukraine
, n
o
67534/01, 27 juillet 2004).
18.
Elle rappelle en particulier qu’un organisme d’Etat ne saurait prétexter un manque de ressources pour ne pas honorer une dette fondée sur une décision de justice et que les retards considérables dans l’exécution de celle-ci portent atteinte aux droits protégés par ces dispositions de la Convention et de son Protocole n
o
1 (
Bourdov
, précité, §§ 35 et 40).
19.
La Cour relève que le jugement en faveur de l’époux de M
me
Kuzu reste inexécuté depuis plus de six ans. Dès lors, en s’abstenant pendant des années de prendre les mesures nécessaires pour se conformer à la décision judiciaire définitive rendue en l’espèce, les autorités turques ont partiellement privé les dispositions de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article
1 du Protocole n
o
1 de leur effet utile.
20.
Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que l’article 6 § 1 de la Convention et l’article 1 du Protocole n
o
1 ont été méconnus en l’espèce.
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
21.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
22.
La Cour note que la requérante n’a formulé aucune demande de satisfaction équitable dans les délais impartis bien que, dans la lettre recommandée avec accusé de réception qui a été adressée à son conseil le 12
janvier 2005, son attention ait été attirée sur l’article 60 du règlement de la Cour.
23.
Dans ces circonstances, la Cour estime que la requérante n’a pas satisfait aux obligations qui lui incombaient aux termes de l’article 60 du règlement. Aucune demande de satisfaction équitable n’ayant été valablement formulée, la Cour considère qu’il n’y a pas lieu d’accorder une indemnité à ce titre.
24.
Toutefois, la Cour note que la violation qu’elle a constaté continue à ce jour et il incombe à l’Etat défendeur de payer la dette due à la requérante dans les meilleurs délais.
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 17 janvier 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président