ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3818/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3818/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra

recursului de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A. Prin sentința penală nr. nr. 71

din data de 24 februarie 2009, Tribunalul Tulcea a dispus următoarele:

În temeiul art.

271 din Legea nr. 86/2006 cu aplicare art. 74 lit. a) și art. 76 C. pen. a

condamnat pe inculpatul G.Y.P., cetățean francez, fiul lui P. și E., administrator

la SC A. SRL, la o pedeapsă de 1 an și 6 luni închisoare;

În temeiul art.

136 din Legea 295/2004, republicată, cu aplic, art. 74 lit. a) și art. 76 C.

pen., a condamnat inculpatul la o pedeapsă de 6 luni închisoare;

În temeiul art.

279 alin. (1) din C. pen., cu aplic, art. 74 lit. a) și art. 76 C. pen. a

condamnat inculpatul la o pedeapsă de 1 an închisoare;

În temeiul art.

189 alin. (1) și alin. (2) C. pen., cu aplic. art. 74 lit. a) și art. 76 C.

pen., a condamnat inculpatul la o pedeapsă de 3 ani închisoare;

În temeiul art.

192 alin. (1) și alin. (2) C. pen., cu aplic. art. 74 lit. a) și art. 76 C.

pen., a condamnat inculpatul la o pedeapsă de 1 an și 6 luni închisoare;

În temeiul art.

211 alin. (2) lit. b) și alin. (2)

1

lit. a), b), c) C. pen., cu

aplic. art. 74 lit. a) și art. 76 C. pen., a condamnat inculpatul la o pedeapsă

de 3 ani închisoare.

În temeiul art.

33 - 34 C. pen., a contopit pedepsele aplicate în cea mai grea, urmând ca

inculpatul să execute o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare.

În temeiul art.

86

1

și art. 86

2

C. pen., a dispus suspendarea executării

pedepsei de 3 ani închisoare pe o durată de 6 ani ce constituie termen de

încercare.

A obligat

inculpatul ca, pe durata termenului de încercare, să se supună măsurilor de

supraveghere prevăzute de art. 86

3

alin. (1) lit. a) - d) și anume:

- să se

prezinte la datele fixate, la Serviciul de probațiune de pe lângă Tribunalul

Tulcea;

- să anunțe

în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice

deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

- să comunice

și să justifice schimbarea locului de muncă;

- să comunice

informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existentă.

A atras

atenția inculpatului asupra consecințelor revocării suspendării executării

pedepsei sub supraveghere, prev. de art. 86

4

C. pen., raportat la art.

83 și art. 84 C. pen.

A admis în

parte acțiunile exercitate de părțile civile Z.I.G. și E.V. și, în conformitate

cu art. 14 C. proc. penală și art. 998 și urm. C. civ., a obligat inculpatul la

plata sumei de 10.000 lei către Z.I.G. și a sumei de 5.000 lei către E.V., cu

titlul de despăgubiri, reprezentând daune morale.

În temeiul art.

118 lit. b) și f) C. pen., a dispus confiscarea armei de vânătoare marca B. cal.

12 mm, și 7 cartușe de vânătoare cu proiectil din cauciuc cal. 12 mm, ridicate

de organele de poliție și depuse la camera de corpuri delicte a I.P.J. Tulcea.

În

conformitate cu art. 193 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul să

plătească părții vătămate și civile Z.G. suma de 1000 lei, reprezentând

cheltuieli judiciare.

În

conformitate cu art. 191 C. proc. pen., a obligat inculpatul să plătească

statului suma de 1000 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare.

Pentru a

pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Partea

vătămată Z.I.G. era angajatul societății comerciale A. - F. SRL din ianuarie

2006, asociați în această societate fiind inculpatul G.Y.P. și numitul T.V.

Datorită neînțelegerilor existente între cei doi asociați, partea vătămată a

înțeles să asculte de ordinele lui T.V., deoarece acesta îl angajase. Sediul

societății fiind la Brașov, la sfârșitul lunii februarie - începutul lunii

martie 2006, partea vătămată Z.I.G., din dispoziția administratorului

societății, s-a deplasat la Brașov de unde a luat în primire microbuzul marca I.,

pe care I-a deținut până în luna august 2006 și I-a folosit pentru a transporta

muncitorii. în timpul nopții, autovehiculul era parcat în curtea locuinței

sale.

În perioada

august-septembrie 2006, inculpatul G.Y.P. i-a reproșat lui Z.I.G. că îl

informează pe T.V. cu privire la ceea ce se întâmplă la fermă, i-a cerut să nu

mai lucreze pentru el și să predea microbuzul, lucru pe care partea vătămată

I-a făcut, însă, după aproximativ trei săptămâni, asociatul inculpatului,

numitul T.V., I-a sunat și i-a cerut să ia din nou în primire microbuzul marca

I. deoarece discutase în acest sens cu inculpatul. Astfel, partea vătămată s-a

deplasat la fermă unde i-au fost predate cheile autovehiculului, întocmindu-se

în acest sens un proces verbal de predare-primire. Z.I.G. a deținut microbuzul

doar o săptămână, după care I-a predat din nou numiților F.R.D. și B.C.,

întocmindu-se un alt proces-verbal de predare-primire.

După o

săptămână, numitul T.V. i-a spus că poate să meargă să ia în primire microbuzul

deoarece rezolvase neînțelegerile cu G.Y.P. Astfel, Z.I.G. s-a deplasat la

Slava Rusă, unde exista un parc auto al societății și a preluat microbuzul de

la persona care îl conducea în acel moment și care știa că trebuie să predea

mașina părții vătămate Z.I.G., de această dată nemaiîntocmindu-se nici un

proces-verbal de predare-primire.

Din acel

moment, partea vătămată Z.I.G. a folosit nestingherit microbuzul - pentru a

transporta muncitorii - având paza materială a mașinii, pe care, seara, o parca

în curtea locuinței sale.

În ziua de 13

octombrie 2006, din dispoziția lui T.V., partea vătămată Z.I.G. s-a deplasat la

punctul de lucru Slava Rusă, cu microbuzul, pentru a tracta de acolo o rulotă,

la punctul de lucru din Slava Cercheză, unde urma să fie folosită de paznici.

Rulota îi aparținea lui T.V., iar partea vătămată Z.I.G. primise documentele

acesteia precum și împuternicirea pentru a o putea lua. Partea vătămată Z.I.G.,

însoțită de martorul V.P., Ie-a cerut rulota muncitorilor aflați la punctul de

lucru Slava Rusă, arătându-le documentele ce le avea, dar a fost refuzat. I s-a

cerut să-l aștepte pe șeful lor, inculpatul G.Y.P., care va sosi în cea. 5

minute.

În aceste

împrejurări, inculpatul care, între timp aflase despre solicitarea lui Z.I.G.,

devenise foarte nervos și în momentul în care, apropiindu-se de punctul de

lucru Slava Rusă, l-a observat pe Z.I.G., a pătruns cu mașina pe care o

conducea pe contrasens și s-a îndreptat cu viteză spre cei doi care, pentru a

nu fi loviți, au sărit în șanț. După ce a oprit mașina, inculpatul a coborât de

la volan având în mână arma de vânătoare.

Văzând acest

lucru, V.P. a sărit gardul unui fost C.A.P. și a fugit iar Z.I.G. a fugit în

mașină și a plecat în mare grabă acasă, l-a relatat lui T.V. ceea ce s-a

întâmplat, iar acesta i-a spus să meargă în continuare la muncă.

În acest

context, temându-se de manifestările violente ale inculpatului, partea vătămată

Z.I.G. a preferat să-și îndeplinească îndatoririle folosind o altă mașină,

microbuzul Iveco parcându-l în curtea locuinței sale. Astfel, în ziua

respectivă, a împrumutat un autoturism D. de la un vecin, pentru a efectua

transportul paznicilor, la punctul de lucru din Slava Cercheză rămânând E.V. În

jurul orelor 2200, E.V. a observat că în incinta parcului a intrat în viteză un

autovehicul pe care nu l-a recunoscut datorită întunericului și, pentru a nu fi

accidentat de acesta, s-a retras lângă o magazie. Autovehiculul s-a oprit la

aproximativ 4-5 metri de numitul E.V., iar în momentul în care acesta s-a

apropiat de mașină pentru a vedea cine sunt persoanele care au intrat în

incintă, a văzut cum de la volanul autoturismului a coborât o persoană ce ținea

în mână o armă de vânătoare și care a executat un foc de armă în pământ spre el

în partea dreaptă. E.V. a recunoscut pe autorul focului de armă ca fiind

inculpatul G.Y.P. și cunoscându-i manifestările violente, fiindu-i teamă să nu

fie împușcat, s-a culcat la pământ în spatele mașinii. G.Y.P. a ocolit

autoturismul prin partea din față, a încărcat din nou arma și a mai executat

două focuri în pământ spre partea din spate a mașinii, unde se afla E.V. În continuare,

inculpatul G.Y.P. l-a obligat pe acesta să urce în autoturism, spunându-i că

este arestat. Urcând la volan, inculpatul G.Y.P. s-a deplasat în localitatea

Slava Rusă, la un alt punct de lucru al societății, unde a predat

„arestatul" paznicilor săi, cărora Ie-a cerut să nu-i dea voie să fugă

pentru că l-a prins la furat. E.V. a fost condus de paznicii pe care îi

cunoștea de altfel, într-o rulotă care era folosită de aceștia pentru a se

încălzi, iar inculpatul G.Y.P., însoțit de M.A. și F.R.D.R. cât și de martorul

S.D., au plecat cu mașjna.

În jurul

orelor 1,00, inculpatul a revenit cu mașina însoțit de S.D., luându-l pe E.V. și

s-au deplasat la punctul de lucru din Slava Cercheză. Toți trei s-au deplasat

la locuința părții vătămate Z. unde inculpatul G.Y.P. s-a ascuns după colțul

locuinței, iar martorul M.A. a intrat în curte și a început să-l strige pe Z.G.

Partea vătămata s-a trezit, a ieșit din locuința și întrucât a refuzat să

discute cu inculpatul G.Y.P., de după colț a apărut acesta cu o arma in mână.

Partea vătămată s-a speriat, a intrat în locuința, a închis ușa, iar inculpatul

a încercat să o forțeze, proferând injurii si amenințări. Folosind o altă ușă

de acces în imobil, inculpatul s-a deplasat la ușa camerei în care se afla

partea vătămată, aceasta împingând din interior pentru a împiedica accesul

inculpatului în camera.

În tot acest

interval de timp, inculpatul îi solicita părții vătămate să-i predea cheile

microbuzului iar pentru a scăpa de agresiunea inculpatului, partea vătămata Z.G.

i-a cerut soției sale să-i predea acestuia cheile ce se aflau pe televizor.

Inculpatul a continuat să forțeze ușa de acces, iar partea vătămată Z.G.,

realizând că nu i se mai poate opune agresorului, a fugit din locuință sărind

gardul și s-a ascuns în domiciliul fratelui său. Inculpatul a reușit să intre

în cameră, însă constatând că acolo se afla doar soția părții vătămate cu un

copil în brațe și care striga speriată, a părăsit camera la insistențele

repetate ale lui M.A.

B. În termen

legal, inculpatul G.Y.P. a declarat apel, solicitând desființarea sentinței

apelate ca fiind nelegală și netemeinică și achitarea inculpatului în temeiul art.

10 lit. d) C. proc. pen. întrucât faptelor le lipsește unul din elementele

constitutive ale infracțiunii, respectiv latura obiectivă cât și latura

subiectivă. S-a susținut că inculpatul a recunoscut cele două infracțiuni,

respectiv contrabanda și uzul de armă, neștiind că pentru a deține acest tip de

armă este necesar obținerea unui permis.

Cu privire la

infracțiunea de lipsire de libertate s-a susținut că declarațiile martorilor

audiați sunt în contradicție cu cele ale părții vătămate, astfel că nu poate fi

reținută această infracțiune și nici infracțiunea de tâlhărie sau cea de

violare de domiciliu, martorii declarând că ușa nu prezenta urme de violență.

O altă

critică a fost legată de măsurile impuse cu supravegherea inculpatului, în

sensul că acesta nu poate să se prezinte la date fixate întrucât are domiciliul

în Franța.

Prin Decizia penală

nr. 55/ P din 26 iunie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru

cauze penale cu minori și de familie, s-a respins ca nefondat apelul declarat

de inculpat, reținând aceeași situație de fapt ca și instanța de fond.

C. Împotriva acestei

decizii a declarat recurs inculpatul G.Y.P., criticând ambele hotărâri pentru

nelegalitate, sub aspectul greșitei încadrări juridice dată faptelor, precum și

al greșitei condamnări, deși nu erau întrunite elementele constitutive ale

infracțiunilor prev. de art. 189 C. pen., art. 192 alin. (1) și (2) C. pen., art.

211 alin. (1), alin. (2) lit. b) și alin. (2)

1

lit. a), b), c) C.

pen. și art. 279 alin. (1) C. pen., sau exista o cauză care înlătură caracterul

penal al faptei - eroarea de fapt - în ceea ce privește infracțiunea 271 din

Legea nr. 86/2006, pentru considerentele arătate pe larg în motivele scrise de

recurs.

Totodată, a

criticat hotărârile pentru netemeinicie, arătând că deși a comis infracțiunea

de uz de armă, prev. de art. 136 din Legea nr. 295/2004, în raport de

circumstanțele în care a folosit arma, se impune aplicarea unei pedepse în

modalitatea amenzii penale sau suspendării condiționate a executării acesteia.

Examinând

recursul prin prisma cazurilor de casare invocate, prevăzute de art. 385

9

pct. 17, 18 și 14 C. proc. pen., Curtea apreciază că acesta nu este întemeiat.

început, se impune precizarea că în principiu, instanța de recurs verifică

respectarea legii la judecarea cauzei de către instanța de fond, luând în

considerare situația de fapt pe care aceasta a reținut-o prin propria apreciere

dată probelor administrate. Așadar, în reglementarea actuală a recursului nu se

prevede pentru instanța de recurs dreptul de a da o nouă apreciere probelor și,

eventual, de a administra probele necesare, așa cum se prevede în art. 378 alin.

(2) C. proc. pen. în privința apelului.

În ceea ce

privește cazul de casare prev. de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.,

fără a se confunda „eroarea de fapt" cu o greșită apreciere a probelor,

prin „eroare de fapt" se înțelege o greșită examinare a probelor

administrate la instanța de fond - adică la dosar există o anumită probă care

în realitate nu există sau atunci când se consideră că o anumită mărturie, un

anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existența unei

împrejurări, când, în realitate, din aceste mijloace de probă reiese

contrariul; când s-a stabilit o situație de fapt care nu este confirmată de

probe sau acestea nu au fost administrate în întregime; totodată, eroarea de

fapt trebuie să fie „gravă", adică să fi influențat soluția procesului,

respectiv să se fi pronunțat o soluție inversă decât cea corectă.

Așadar, în

speță, Înalta Curte, neputând ca instanță de recurs să dea o nouă apreciere

probelor, așa cum de fapt solicită inculpatul în motivele de recurs, se va

limita la a examina dacă instanța de fond și cea de apel au făcut o apreciere

corectă a probelor administrate în prezenta cauză, cu consecința stabilirii

unei situații de fapt corespunzătoare.

Astfel, din

examinarea înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, se poate observa că instanța

de fond a descris întreaga activitate infracțională, din considerente reieșind

în ce constă fiecare dintre infracțiunile reținute în sarcina inculpatului și

care sunt mijloacele de probă pe care și-a întemeiat hotărârea.

Totodată,

instanța de fond a arătat modul în care a evaluat materialul probator, în

aplicarea dispozițiilor art. 62 C. proc. pen., precum și motivele pentru care a

înlăturat declarațiile date în fața instanței de martorii V.P. și M.A., aceștia

neprezentând susțineri pertinente în legătură cu schimbarea substanțială a

depoziției în raport de cele declarate la urmărirea penală.

Mai mult,

instanța de fond a trecut în revistă apărările pe care și Ie-a făcut inculpatul

- aceleași cu cele prezentate în motivele de recurs - Ie-a analizat pe fiecare

în parte și Ie-a înlăturat motivat.

De altfel, în

amplele motive scrise de recurs formulate de către apărarea inculpatului se

evidențiază contradicțiile dintre declarațiile date de martori și părțile

vătămate în faza de urmărire penală și cea de cercetare judecătorească, prin

prisma cărora se tinde a se dovedi că nu sunt întrunite elementele constitutive

ale infracțiunilor prev. de art. 189 C. pen., art. 192 alin. (1) și (2) C. pen.,

art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) și alin. (2)

1

lit. a), b), c) C.

pen. și art. 279 alin. (1) C. pen., motive ce s-ar fi încadrat în cazul de

casare prevăzut de art. 385

9

pct. 12 C. proc. pen., în forma

anterioară celei în vigoare, ca urmare a modificării prin Legea nr. 356/2006,

dar care în prezent nu mai este prevăzut ca și caz distinct de casare.

În altă

ordine de idei, schimbările declarațiilor unora dintre martori cu ocazia

efectuării cercetării judecătorești, în scopul diminuării sau înlăturării

răspunderii penale a inculpatului, sunt explicabile prin prisma relațiilor de

subordonare a acestora față de inculpat, întrucât sunt angajații acestuia din

urmă la SC A. SRL., locul lor de muncă depinzând exclusiv de voința

inculpatului care este administratorul acestei societăți. Totodată, angajații

societății erau fideli fie inculpatului, fie asociatului T.V., iar în

condițiile în care între aceștia exista un conflict evident, este explicabil

subiectivismul unora dintre martori, în funcție de „tabăra" în care se

aflau declarând fie în favoarea, fie în defavoarea inculpatului.

Pe de altă

parte, așa cum corect a arătat și instanța de fond, potrivit dispozițiilor art.

63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare mai dinainte stabilită, iar

în speță instanțele anterioare au făcut o examinare complexă a tuturor probelor

administrate în cauză, reținându-le pe cele care concordă și care, în concret,

sunt în sensul existenței faptelor și a săvârșirii lor cu vinovăție de către

inculpatul.

Sub un alt

aspect, nu este întemeiată nici apărarea în sensul că inculpatul nu ar fi comis

infracțiunea de tâlhărie (art. 10 lit. c) C. proc. pen.) deoarece nu a

exercitat acțiunea de deposedare a persoanei vătămate de autovehiculul marca I.

- acesta fiind preluat din curtea locuinței de cetățeanul francez R. împreună

cu martorul M.A. - atâta vreme cât însuși inculpatul recunoaște că a somat

partea vătămată să predea cheile, strigând-o din afara imobilului unde aceasta

se baricadase, în timp ce a ridicat arma ce o avea asupra sa. Or, atâta vreme

cât inculpatul a pătruns în forță în curtea părții vătămate, înarmat și însoțit

de mai multe persoane, somând-o pe un ton agresiv să predea cheile

autovehiculului, aceasta semnifică o amenințare în sensul art. 211 alin. (1) C.

pen., nefiind necesar pentru existența coautoratului la infracțiunea de

tâlhărie ca toți participanții să exercite atât amenințări/violențe cât și

deposedarea, ci numai una dintre aceste acțiuni. Nici în ceea ce privește

apărările referitoare la caracterul nelegal al deținerii autovehiculul marca I.

de către partea vătămată, acestea nu sunt de natură a înlătura răspunderea

penală a inculpatului, întrucât chiar dacă susținerile ar fi reale, inculpatul

a fi trebuit să apeleze la o cale legală pentru a intra în posesia

autovehiculului.

Referitor la

infracțiunea prev. de art. 279 alin. (1) C. pen., privitoare la nerespectarea

regimului armelor și munițiilor, examinarea criticii legate de lipsa laturii

subiective se va face concomitent cu analiza motivelor de recurs ce vizează

infracțiunea prev. de art. 271 din Legea nr. 86/2006 privitoare la introducerea

sau scoaterea din țară, fără drept, de arme, muniție, inculpatul susținând, în

esență, că nu a realizat că are arma în mașină la intrarea în România, iar pe

de altă parte, nu a declarat-o ulterior autorităților române deoarece nu știa

că pentru deținerea și folosirea tipului respectiv de armă este necesară

îndeplinirea vreunei formalități. Apărarea cum că la traversarea punctelor de

frontieră nu a fost întrebat expres dacă deține arme și muniții nu este de

natură a înlătura răspunderea penală, deoarece obligația de a declara bunurile

de acest gen există indiferent dacă persoana ce trece frontiera unui stat este

controlată sau nu de personalul vamal, iar inculpatul făcuse mai multe

călătorii de afaceri, cel puțin în România, având experiență în acest sens.

Presupunând că inculpatul nu a știut că arma a rămas în mașina folosită

În Franța,

fiind în eroare cu privire la acest aspect, buna sa credință ar fi fost

dovedită dacă ar fi declarat arma autorităților române imediat ce a

„descoperit-o" în autoturism, nefiind admisibilă apărarea în sensul că

reprezentarea inculpatului asupra stării de drept (potrivit căreia în România,

ca și în Franța, nu era necesară autorizarea deținerii și folosirii unei arme

de tipul respectiv) ar fi exonerantă de răspundere, întrucât necunoașterea

dispozițiilor legale nu poate fi invocată pentru a ieși de sub incidența legii

penale. De altfel, inclusiv inculpatul, în motivele scrise de recurs, încearcă

să motiveze eroarea de drept în care susține că s-a aflat, ca și cauză ce

înlătură caracterul penal al faptei, prin prisma dispozițiilor noului C. pen.

din 2004, care nu a intrat însă în vigoare.

privește critica vizând greșita încadrare juridică dată faptelor, enunțată la

pagina 2 a motivelor scrise de recurs, Curtea constată că aceasta nu este

dezvoltată pe parcursul celor 40 de pagini și nici în motivele prezentate oral,

nerezuttând din ce în ce infracțiune se dorește schimbarea încadrării juridice,

iar din examinarea din oficiu a hotărârilor atacate - ce se efectuează numai

dacă au influențat hotărârea în defavoarea inculpatului - nu rezultă, în raport

de situația de fapt ce a fost corect reținută, că vreuna dintre încadrările

juridice date faptelor este greșită.

critica referitoare la individualizarea judiciară a pedepsei aplicată

inculpatului de instanța de fond, menținută în apel, nu este întemeiată,

deoarece, prin cuantumul și modalitatea de executare stabilite, aceasta

răspunde scopului cerut de art. 52 C. pen., totodată, fiind avute în vedere

criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 din același cod. O reducere

a pedepselor aplicate, orientate, de altfel, sub cuantumul minim prevăzut de

lege ca urmare a reținerii circumstanțelor atenuante, nu se justifică în raport

de gravitatea faptelor și circumstanțele în care au fost comise, de numărul

faptelor și al persoanelor vătămate, precum și de atitudinea procesuală a

inculpatului.

Pe de altă

parte, solicitarea recurentului - inculpat de a se schimba modalitatea de

executare din suspendare sub supraveghere în suspendare condiționată sau amendă

penală - chiar și pentru singura infracțiune recunoscută, cea prev. de art. 136

din Legea nr. 2957/2004 - este de asemenea nefondată, Înalta Curte apreciind că

instanța de fond a dat dovadă de suficiență clemență atunci când a coborât

pedepsele sub minimul special și nu a aplicat un spor de pedeapsă în condițiile

art. 33 lit. a) C. pen.

Așadar, sub

acest aspect, Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată a fost corect dozată

în raport de gravitatea deosebită a faptelor și circumstanțele personale ale

inculpatului, fiind aptă să asigure reeducarea inculpatului, prevenirea

săvârșirii de noi infracțiuni dar și o constrângere corespunzătoare încălcării

legii penale.

Pentru aceste

considerente, având în vedere și faptul că nu există motive de casare care să

fie luate în considerare din oficiu, conform dispozițiilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit.

b) C. proc. pen., va respinge recursul formulat de inculpat ca nefondat,

constatând că acesta a comis cu vinovăție faptele reținute în sarcina sa și că

nu sunt motive care să justifice o reducere a pedepsei aplicate.

Conform

dispozițiilor art. 192 alin. (2) din același cod recurentul - inculpat va fi

obligat la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul G.Y.P. împotriva Deciziei penale nr. 55/

P din 26 iunie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze

penale cu minori și de familie.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 700 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din

fondul M.J.L.C.

Onorariul

interpretului de limbă franceză se va suporta din fondul Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 18 noiembrie 2009.